Circuitul de culme a versantilor(Cheile Turzii)

Circuitul de culme al Versanţilor Cheii Turzii

Marcaj punct roşu Distanţa: 5 km Diferenţă de nivel: 600 m (cumulată) Caracteristici: traseu greu accesibil, nerecomandabil în timpul iernii

Versantul stâng

De la cabană urmărim Drumul lui Borş, care pătrunde în Pădurea Văpii. Pe măsură ce copacii se răresc, deasupra noastră zărim microrelieful stâncos din zona Cornului Cheii (640 m). Urcăm Povârnişul Emil Pop şi ajungem la grota cunoscută sub numele de Peştera Anton, de unde se deschide o superbă privelişte, cu largi orizonturi, remarcabilă prin contrastul izbitor dintre abrupturile stâncoase din zona cheii şi defileului străbătute de Hăşdate şi suprafeţele uşor ondulate, sau chiar netede, dominate de liniile crenelate ale masivelor calcaroase ale Munţilor Trăscăului. Ne atrag atenţia, de asemenea, cabana şi campingul, drumurile care aleargă şerpuitor pe coamele dealurilor, pierzându-se spre adâncul văilor, apoi satul Sănduleşti, iar mai departe municipiul Turda. Urmărim după aceea alte obiective pe care orizontul larg ni le oferă cu dărnicie, fie spre est, fie spre vest, unde ne fixăm privirile spre stâncăria Borza, sub care se lasă Pădurea Mischiului.
De la Peştera Anton, revenim la potecă, trecem pe lângă Cornul Cheii şi stâncăria Muruna şi ajungem la partea superioară a platoului calcaros al Petreştilor, care impresionează prin netezimea sa aproape netulburată. Marcajul ne poartă mai departe pe la marginea dinspre versantul stâng al cheii, trecând pe deasupra Hornului Vulturilor, Turnului Borş, Peretele Alghinelor — de unde zărim două poieniţe. Ajungem deasupra Dosului Coşului (725 m), de unde ne apare o privelişte spectaculoasă spre versantul drept al cheii, unde identificăm creasta Pereţilor în Trepte, Turnul de Jos, Obeliscuri, Peretele Vulturilor — cu o peşteră la bază etc. Tot de-aici privim Culmea Mănăstirii din sudul cheii, cu forma sa uşor bombată. Sub punctul ei cel mai înalt (746 m) se lasă Colţul Lat (Colţul Rotunjit) cu grohotişurile de la bază (Câmpul Prodan) etc.
Ne desprindem cu greu de acest punct de belvedere şi depăşim zona Peretelui Uriaş, pe care nu-l putem însă vedea, întrucât se află undeva la baza versantului. Ajungem la locul denumit Grădina, în sudul căruia la partea superioară a versantului se află Colţul Sandului (750 m), care ne oferă posibilitatea s[ privim de aproape zona de la jumătatea cheii, dar şi mai departe spre Depresiunea Hăşdatelor, ori în partea opusă, spre defileul cu acelaşi nume.
Din Colţul Sandului ne îndreptăm spre nord, pe deasupra Coastei Călăştur, în drumul nostru întâlnind şi o mică dolină, de la care, pe o potecuţă, putem coborî la peştera Călăştur, a cărei intrare impresionează prin aspectul ei de catedrală gotică. Peştera a fost locuită de către omul primitiv în paleoliticul mijlociu (cu 100 000 — 40 000 ani în urmă), urmele găsite aparţinând culturii musteriene. De altfel, aceasta este cea mai frumoasă şi mai interesantă peşteră din Cheia Turzii. De la gura ei zărim, printre ramurile copacilor, grohotişurile Zuruşului Lung şi o parte din abruptul Zgovonilor.
Revenind la potecă facem o curbă pe la „obârşia” Zuruşului, de unde ne aruncăm privirea spre hăurile adânci ce se lasă către fundul cheii. Urmărim apoi abruptul Zgovonilor cu cele două poieni — Tisa Mică spre partea superioară şi Tisa Mare mai jos, deasupra Crestei Frumoase. Mai departe, trecem pe deasupra Crestei Scoruşului şi Pădurii Morarilor, între care, cam pe la jumătatea coastei se află peştera Morarilor.
Dincolo de Pădurea Morarilor apar stratele din zona Polmoanelor, strate ce înclină puternic spre cheie, aproape paralel cu Creasta Scoruşului. Din dreptul lor, panta scade treptat, însă în timp ce coborâm ne bucurăm din plin de liniştitoarea privelişte ce se deschide spre Depresiunea Hăşdatelor, dominată de suprafeţe netede sau uşor ondulate şi închisă de liniile blânde ale dealurilor de la orizont — contrastul dintre peisajul montan şi cel al acestei zone fiind marcant. De-aici de sus, aşezările din cadrul depresiunii, drumurile şi apele ni se înfăţişează ca o pagină dintr-un uriaş atlas.
Coborâm coasta înierbată a Pleşului până la fostele clădiri ale morii aflate odinioară la intrarea în cheie.

Versantul drept

De la ruinele morilor traversăm albia râului, pe bolovani sau chiar prin apă, îndreptându-ne către Stânca Mică. Un indicator ne arată drumul ce intră în Pădurea Cheii, poteca purtându-ne până la Fântâna lui Chiper, aflată într-un luminiş. De aici urcăm versantul abrupt, în serpentine, până către cartea lui superioară, unde poteca se pierde într-o zonă cu întinse câmpuri de lapiezuri, care capătă forme dintre cele mai variate (structurale — pe capete de strat, alveolare, tubulare, în brazde etc.). Localnicii denumesc regiunea foarte sugestiv şi anume „La Bliduri”. Ne apropiem de stratele Polmoanelor, de unde ni se deschide o încântătoare privelişte spre cheie, a cărei adâncime ne apare în totalitate, zărind astfel şi porţiuni din cursul Hăşdatelor; în faţă se vede versantul stâng, prăpăstios. Sub noi se lasă Zuruşu Cetăţii — cel mai mare grohotiş din versantul drept, care ajunge până în albia râului. În lungul acestui grohotiş se poate coborî cu atenţie până în poteca cheii.
Trecem printre Polmoane şi Costişata (745 m) şi ocolim în semicerc Căldarea Cetăţii, ce înclină în direcţia Zuruşului Cetăţii şi ajungem în punctul numit Capul Cheii (748 m), de unde în faţa noastră se deschide un peisaj dominat de relieful stâncos, de o mare sălbăticie. Privirea ne este atrasă totodată de Zuruşu Lung, prins între pereţii Zgovonilor şi cei ai Coastei Călăştur, apoi zărim peretele triunghiular al Porumbeilor, înălţat deasupra Padinii, iar mai încolo Peretele Uriaş. Deasupra versantului observăm linia uşor curbată a platoului calcaros. Sub noi, se lasă Poiana La Cârlige, în jurul căreia ştim că se află peşterile Ascunsă, Feciorilor şi Modoloaia; mai jos apare Colţul Crăpat, sub care se desfăşoară Săritoarea.
De la Capul Cheii, urmărim buza abruptului, trecând din nou peste câmpurile de lapiezuri care rămân în dreapta şi ajungem în locul cel mai înalt de pe versantul drept, loc denumit Strana (751 m) — asemănător unui balcon, ce domină peretele Surime. De-aici ne aruncăm privirile spre Colţul Lat şi împrejurimile sale (grohotişul La Cigăi, Creasta Wolf, Repezişul Caprelor etc.). Pe la jumătatea versantului deasupra căruia ne aflăm se deschide gura Peşterii Hornarilor, iar în dreapta noastră apare zona din aval a cheii.
Următorul tur de orizont îl putem face de la steaua de metal, uşor de reperat, unde de altfel întâlnim şi marcajul. Apoi ne strecurăm printre tufişuri până ce apare deschiderea în amfiteatru a zonei „La Dos” — denumire foarte sugestivă, având în vedere expunerea ei către nord.
În sfârşit, ne îndreptăm spre ultimul punct de observaţie de la marginea superioară a versantului drept, care se numeşte Colţul Mischiului, spre care converg două abrupturi — cel dinspre cheie şi cel dinspre Stâncăria Borza. De-aici privim mai întâi locul de ieşire al râului Hăşdate din uriaşa spintecătură pe care şi-a croit-o în platoul calcaros, iar mai apoi orizontul larg ce se pierde în depărtări.
Coborâm prin Stâncăria Borza, iar în continuare prin Pădurea Mischiului, urmând marcajul până la cabană.
Acest circuit de culme al versanţilor Cheilor Turzii ne dă posibilitatea să ne bucurăm mai întâi de privelişti inedite, specifice intimităţii acestui valoros monument al naturii, iar mai apoi de cele oferite de larga deschidere a orizontului. Totodată, circuitul adaugă tulburătoarelor frumuseţi întâlnite în lungul traseului prin cheie. noi valenţe, date de măreţia înălţimilor, de grandoarea formelor de relief care, de-aici de sus, ni se dezvăluie cu generozitate.