În timpuri de demult, Dumnezeu se jălui diavolului de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus până jos, de minciună, de lene şi făţărnicie – căreia boierii îi zic “politeţă” – de neruşinarea femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de îngâmfarea care se reazimă nu pe destoinicie, ci pe parale. Drept pedeapsă, diavolul propune să aducă potopul asupra oamenilor. După ce ajung la învoială, satana, desfăşurându-şi aripile, îşi dădu drumul în văzduh… În vremea asta, pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţâţa focul ca să-şi usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de o cumplită spaimă. Răsunetul tremurător se deşteaptă în munţi: din râpă în râpă vuietul se prelungi. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i şi, deodată, pe neaşteptate, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii. Pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva, plecat într-o rână, iar cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre văi, plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească… Noaptea era târzie, se zărea de ziuă. Un zgomot grozav se auzi şi umbra zvâcni în picioare… Diavolul (căci el era), îşi desfăcu aripile, ridică dintr-o clătinătură stânca şi pluti o clipă deasupra Ceahlăului. Se îndreptă spre valea Bistriţei – când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cucoşului… Şi pentru că noaptea e a diavolului numai decuseară până la cântători, pierzând puterile, diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele şi stânca căzu greu. Trei zile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoaiele duceau departe, pe Bistriţa revărsată, bucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, când trăsneşte pe vârful ei. …Câteodată, în nopţile urâte, diavolul se aşează iar pe stânca de sus… Atunci, ca la o vrajă, toate tac şi toate focurile se sting… ********************* Se zice că trăia cândva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate. Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor (localitate din zonă), a cărui fată fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase, paloşe, buzdugane şi să se aşeze la pândă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut. Din vârful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gândit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, când potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stâncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au închipuit întotdeauna ca pe un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călăre pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun făcând tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasuspra oamenilor să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stâncă a căzut în afara satului, pe malul Bistriţei, acolo în locul unde o vedem şi astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu