Ghe NICA-Blog: Napoleon si Josephine

joi, 2 iunie 2011

Napoleon si Josephine

In octombrie 1795, la varsta de 26 de ani, Napoleon Bonaparte, o intalneste intr-un salon parizian pe Josephine de Beauharnais. Tanara de 32 de ani, despre care se spune ca era frumoasa si extrem de bine primita de societate, il face pe acesta sa se indragosteasca de ea.

Napoleon rupe logodna pe care o avea cu Desiree Clary, viitoarea regina a Suediei si se casatoreste pe 9 martie 1796 cu Josephine, vaduva si mama a doi copii. Respectul de ambele parti, precum si pasiunea dintre ei, au fost cat se poate de reale, cu toate acestea cei doi si-au continuat si aventurile extraconjugale, privite ca oarecum normale de societatea franceza a acelor vremuri. Bonaparte a avut mai multe amante, printre care si Pauline Bellisle Foures, cunoscuta drept “Cleopatra lui Napoleon”.

Josephine a fost incoronata ca imparateasa a Frantei pe 2 decembrie 1804, cand Napoleon se autoproclama imparat al Frantei. In 1809, pe 15 decembrie, Josephine a acceptat sa divorteze deoarece nu a reusit sa mai faca alti copii iar Napoleon isi dorea foarte mult un urmas. Napoleon s-a casatorit pe 2 aprilie 1810 cu Marie Louise de Austria, cu care a avut un copil, Napoleon al II-lea, si a recunoscut alti doi copii nelegitimi.

Cu toate acestea, corespondenta extinsa intre Napoleon si Josephine demonstreaza ca afectiunea lui continua mult timp dupa separarea lor. Ultimele cuvinte ale lui Napoleon, inainte sa moara pe insula Sfanta Elena, au fost: “Franta. Armata. Capul armatei. Josephine”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

CODURI HTML

“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si cele duhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.

;