Spicuiri după seceratul din 1947
de Cicerone Ionitoiu
#3
Învăţătorul Marin Ghinea, trecut prin două războaie mondiale, povesteşte: "La sfârşitul lui Iunie 1947, în sudul Olteniei lumea adunase grâul la maşinile de treierat şi-l aşezase în stoguri.în comuna Rast din judeţul Dolj, aşezată la 17 km. sud de Băileşti, ţăranii n-au mai vrut să-l treiere. Imediat au fost anunţate autorităţile şi la faţa locului şi-a făcut apariţia prefectul Cumpănaşu, fost preot răspopit, fără vocaţie pentru altar, dar cu daruri ascunse ce l-au propulsat până la gradul de general de securitate.
Venit la faţa locului, a început să discute cu ţăranii pentru a-i convinge să înceapă treieratul. Deoarece cotele prea mari reprezentau motivul, mai mari chiar decât producea pământul (fiind după marea secetă din 1946), prefectul le-a explicat că este o datorie patriotică, către stat, ca toţi să şi-o achite.
-Bine, bine, au zis oamenii, să o achităm, dar când nu avem să luăm nici pentru sămânţă, cu ce să achităm ?
Atunci moş Ion a ieşit din rândul oamenilor şi a grăit:
- Domnule prefect, oamenii nu că nu vor să treiere, fiindcă toţi o s-o facă, dar le este teamă că li se iau şi paiele.
- Nu, oameni buni, nu vă ia nimeni paiele, a răspuns prompt părintele prefect!
- Vedeţi fraţilor, a intervenit moş Ion, c-o să vă duceţi cu paiele acasă, după un an de muncă şi cu sacii goi pe mână !?
A înghitit-o Cumpănaşu, oamenii i-au râs în nas, dar aceasta a fost realitatea crudă, a încheiat învăţătorul Marin Ghinea povestea pe priciul din Jilava."
El fusese "depistat" ca instigator, ca fost naţional ţărănist, deşi nu fusese la aria de treierat. Pe câmpia bihoreană, în apropiere de vărsarea pârâului Holod în Crişul Negru, locuitorii satelor Câpâlna, Ginta, Chesa şi Rohan au refuzat să treiere cerealele. Secretarul unei comune, care i-a ameninţat şi a încercat să-i forţeze să înceapă treieratul, a fost băgat în toba batozei. Prefectul judeţului, venit să intervină pentru liniştirea spiritelor şi începerea treieratului, a scăpat fugind pe fereastra din spatele primăriei. Maşina i-a fost răsturnată şi incendiată. In faţa acestei situaţii, autorităţile locale au pactizat cu ţăranii locului.
Paul Andrei, alias Polak, primul procuror de la Oradea, a trimis imediat la faţa locului pe unul dintre procurorii subalterni care nu era membru de partid (cu intenţia de a-l compromite şi scăpa de el), însoţit de o companie de jandarmi, în majoritate subofiţeri, cu echipament de luptă (carabine, mitraliere) sub conducerea şefului legiunii de jandarmi din judeţul Bihor.
Intr-una din comune în care a ajuns, ţăranii (bărbaţi, femei şi copii) înarmaţi cu bâte, coase şi furci erau pregătiţi pentru înfruntare.
Procurorul delegat şi comandantul legiunii, înconjuraţi de cercul de protecţie alcătuit din jandarmi, erau în faţa primăriei încercând să discute.
Cercul din ce în ce se strângea în jurul lor sub presiunea mulţimii care vocifera împotriva cotelor, strigând că nu dau grâul ca să meargă în Rusia, sau în altă parte. În acelaşi timp se aduceau insulte procurorului Polak, un zbir lipsit de caracter, care, după ce fusese acuzator public la Cluj şi se pretase la falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, încerca acum să le ia ţăranilor prin forţă, rodul muncii lor chinuite. Vestea despre fărădelegile lui Polak se dusese peste tot.
Comandantul legiunii de jandarmi, înspăimântat de proporţiile revoltei şi în imposibilitatea de a începe o cercetare pentru descoperirea "instigatorilor", a cerut procurorului autorizaţia de a deschide focul.
Procurorul, magistrat de carieră, dându-şi seama de nemulţumirea ţăranilor care avea o bază logică, a refuzat solicitarea căpitanului, a înlăturat cercul de jandarmi şi a ieşit în faţă adresându-se mulţimii:
- Oameni buni, eu nu sunt procurorul Polak. Sunt român şi am venit să vă ascult durerile şi să discut cu nişte români, mă numesc Ion Musculiu.
-Auziţi mă, că nu e Polak ! strigau oamenii şi încercau să potolească femeile care erau mai arţăgoase. După ce procurorul Ion Musculiu le-a explicat că nu a venit să facă arestări, ci ca să lămurească lumea că obligativitatea cotelor este o consecinţă a despăgubirilor de război, s-au auzit voci din mulţime:
- Dar Basarabia şi Bucovina nu sunt cotă destulă pentru nesăţioasa Rusie ?!
- Dar mie cine îmi dă cotă pentru bărbatul care mi-a murit şi m-a lăsat cu o casă de copii ?
Procurorul le-a spus că nu e normal să fie aşa de mari cotele şi probabil s-au făcut greşeli la aplicarea lor. Le-a promis ca o să aducă la cunoştinţă această situaţie spre a fi rezolvată.
Mulţimea s-a liniştit şi a încercat să se retragă, dar nu prea mult, urmărind intenţiile domnilor de la oraş în care nu mai aveau încredere.
Cele zece camioane cu jandarmi au părăsit comunele nemulţumite, fără a se fi produs vreun incident.
Procurorul Ioan Musculiu a fost învinuit că a compromis acţiunea guvernului deoarece nu a operat arestări. În luna februarie următor a fost scos din magistratură, cu un lot de epuraţi.
Procurorul şef Andrei Paul(Polak) afirma atunci că justiţia va trebui să treacă în totalitate în mâinile poporului şi că Lucretiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, era deja condamnat la moarte la aceea oră, aşteptându-se doar momentul arestării şi executării hotărârii de partid.
Poziţia procurorului şef era solidă şi avea acces la unele informaţii confidenţiale din cercul iniţialilor vremurilor "noi". Multe se spuneau şi despre soţia lui, care trecuse prin lagărele naziste şi mai executase 3 ani în România, pentru crime împotriva umanităţii.
Până la urmă, nici Polak n-a mai fost procuror şef... a înaintat pe linie moartă. Am insistat asupra acestui incident, pentru că reprezintă preludiul revoltelor sângeroase din câmpia bihoreană care vor înroşi anul 1949.
O altă pacoste pe capul ţăranilor a fost aceea a conducătorilor locali. Au fost făcuţi preşedinţi de sfat (primari) şi preşedinţi de colectiv dintre oamenii cei mai decăzuţi, dintre care foarte mulţi nu ştiau să iscălească decât cu degetul, iar alţii îşi băuseră tot ce câştigaseră până şi bucata de pământ moştenită. Partidul comunist îi socotea proletari "exploataţi" de chiaburi, adică de oamenii care munciseră şi agonisiseră pentru familie şi copii.
De aceşti nenorociţi, ca şi de alţii, puterea populară s-a folosit cât au avut nevoie şi după aceea i-au dat afară ca incapabili şi unii au ajuns la închisoare.
Pentru a ilustra începutul vieţii noi la sate, trebuie relatată situaţia din comuna Vânători, identică cu a sute de alte comune, cu alte nume.
Acolo a fost făcut primar Filip Niţă, un om sărac, căruia îi plăcuse vrajba, ştia însă numai să semneze, dar nu reuşise să-şi cumpere nici încălţăminte. Când sorţii au căzut asupra lui, s-a dus la primărie în picioarele goale ca să se instaleze. Domnul primar Filip Niţă avea şaretă la dispoziţie şi se plimba prin sat ca Vodă prin lobodă, căci îi plăcea să fie mândru. Când a venit vremea să meargă la raion pentru instructaj, adică să primească dispoziţii, l-a luat secretarul Vasile Coman şi l-a dus într-o prăvălie cumpărându-i nişte papuci de cauciuc, din fondul primăriei, fiindcă "nu se face să mergi desculţ, nea Niţă !"
Si într-un an de zile, cei doi au lichidat averea încredinţată.
Venea Vasile Coman şi-i dădea să iscălească lui nea Niţă câte un bilet, ba pentru un miel, ba pentru o oaie, ba nişte brânză, că cer cei de la raion. De fapt ei îl puseseră în funcţie şi cum să nu le dea şi lor, să-i omenească ?
Dar dacă şefilor le dă, de ce să nu mănânce şi ei o bucată de miel, că n-o fi foc? Fată oaia altul la primăvară. Si se-ncingea o masă tovărăşească, udată din belşug, fie cu ţuică, fie cu vin.
Aşa au dus-o până-n primăvară când au constatat că nu mai avea cine făta. Lichidaseră averea tovărăşeşte.
Au fost aduşi alţii mai cu experienţă s-o refacă... şi ciclul continua...
La Purani, pe valea Glavaciogului puseseră primar pe Ion Savu, tot desculţ şi tot fudul, iscălea cu degetul.
Izbucnirea Nemulţumirilor
In derâdere, Gheorghiu Dej declara pe 21 feb.1948 că este "necesară întărirea economică a micului producător", căruia de fapt i se luase până şi dreptul de a-şi valorifica produsele dacă i-ar mai fi rămas după atâtea obligaţii, impozite şi cote ce urma să le achite.
Guvernul, care fixa obiectivele economico-politice şi dădea directive, a înfiinţat „Comisia de Stat a planificării" care, pe 6 iulie 1948, a publicat în Monitorul Oficial nr.153, regimul de colectare al cerealelor.
La art.2, alin.5, parcă în bătaie de joc se menţiona: „Cantităţile de predare vor reprezenta o parte din prisosul de cereale, restul rămânând la dispoziţia producătorilor pentru sămânţă, consum sau vânzare". Iar la articolul 8, alineatul 1, se preciza "Colectarea se va face direct de la batoză".
In schimb, oamenii plecau cu sacii goi pe mână, de la batoză. Teroarea se instalase deja peste ţară şi era continuarea celei din 1947.
Încă din martie au început arestările în înscenarea procesului "Mişcării Naţionale de Rezistenţă" conduse de inginerii Alexandru Pop şi Ion Bujoiu şi a culminat cu arestarea pe 15 Mai 1948 a 4000-5.000 de legionari.
Această acţiune declanşa preludiul valurilor de arestări ce nu vor conteni până în 1964 şi care va constitui totodată naşterea nucleelor de rezistenţă armată din munţii României împotriva jafului dezlănţuit de comunişti asupra satului românesc.
Era o reacţie faţă de abuzurile care se intuiau că vor fi prin declaraţiile permanente ale conducerii impuse, faţă de introducerea modelului sovietic în societatea românească.
Sistemul de obligaţii de tot felul impus clasei ţărăneşti la care se adăugau sancţiunile foarte aspre cu închisoarea pentru neîndeplinire, era un prim semnal la ce se putea aştepta ţăranul român.
Declaraţiile făcute după "eliberare" în favoarea lor fuseseră vorbe goale, pentru amăgire până ce vor lua toate frânele puterii în mâini.
După ce i-a sărăcit, acum în 1948 se trecea la accentuarea fazei întovărăşirilor şi a distrugerii răzoarelor dintre proprietari. Era evident ce se urmărea.
S-au pregătit activişti dintre muncitorii din întreprinderi, care alături de cei de la raion au pornit ca lăcustele asupra satelor, după culesul recoltei şi înaintea arăturilor de toamnă, în vederea însămânţărilor. Era normal ca să se producă reacţii ţărăneşti.
Revoltele din judeţul Prahova-Comuna Luloiasca
În data de 24 septembrie 1948, la primăria comunei Loloiasca au venit şi membrii organizaţiilor de masă din comuna Tomşani-Magula, unde îndrumătorii de partid comunist, Vişineasu Vasile şi Herţoiu Ioan de la Plasa Urlaţi, au prelucrat conform hotârîrilor de la judeţeană Prahova, problema asolării şi comasării prin desfiinţarea răzoarelor. Cu această ocazie, în această şedinţă restrânsă, li s-a spus că acesta este primul pas spre colhoz.
S-a hotărât ca în ziua de 26 septembrie să se ţină adunări cu ţăranii din comuna Loloiasca şi satul Magula pentru a se lămuri lumea cu privire la desfiinţarea răzoarelor şi comasare. Comuna Loloiasca era situată la circa 12 km de Urlaţi, pe şoseaua Ploieşti-Buzău şi foarte mulţi ţărani din comună erau şi muncitori la Ploieşti sau la sondele petrolifere care tocmai se naţionalizaseră pe 11 iunie 1948.
In dimineaţa de 26 septembrie, primarul Duţu Constantin a trimis pe gardianul primăriei să anunţe că la ora 10 va avea loc o adunare la şcoală cu îndrumători de la plasă şi judeţeană în vederea însămânţărilor de toamnă.
La venirea delegaţiilor, nu au găsit pe nimeni la şcoală. Ţăranii erau în faţa cârciumii şi dezbăteau ei ceea ce ştiau că le vor spune domnii de la oraş. Grupul era destul de mare, 40-50 săteni şi agitat de problemele ce îi aştepta.
Când au venit îndrumătorii, ţăranii erau înfierbântaţi cu primarul, căruia îi strigau: "Noi muncim pământul, noi producem grâul şi domnii de la oraş îl mănâncă, iar nouă care muncim la oraş nu ne dă pâine pentru că avem pământ. Ei au pânză şi încălţăminte pe cartelă iar noi nu avem cămăşi pe noi şi umblăm desculţi".
La apariţia "politrucilor", au început să spună că nu vor colhoz ca în URSS, să umble cu tinicheaua legată la brâu,că ei nu desfiinţează răzoarele...
Alţii l-au prins pe Manea Minea, care fusese trimis de primar să ia măsura la nişte parcele cu grâu, şi după ce l-au întrebat de ce măsoară pământul altora, l-au bătut.
S-au dus la primărie şi i-au luat la goană pe veneticii veniţi pentru a le strica viaţa şi liniştea lor. Noaptea au venit de la Securitate şi au arestat pe Tudose Marin, Tudose Tănase şi Burlacu Marin şi i-au dus la Securitatea din Ploieşti, de curând înfiinţată. Au fost anchetaţi numai cum Securitatea ştie s-o facă, de locotenentul Vasile Gheorghe şi, după ce i-a încadrat ca instigatori, le-a făcut dosar de trimitere în judecată pe care l-a semnat şi lt.col. T.Dincă pe 4 Nov.1948.
Si au zăcut prin Securitatea Ploieşti şi închisoarea Târgşor până în luna Februarie 1949, când au fost trimişi în judecată la Tribunalul Militar Braşov.
Satul Magula
Satul Magula se găsea situat la 4 km. sud de Loloiasca, pe drumeagul ce dă în şoseaua Ploieşti -Urlaţi. Aici, adunarea a fost convocată tot pentru dimineaţa de 26 septembrie, dar neprezentându-se ţăranii, s-a amânat pentru ora 14 şi a început la orele 16, fiind condusă de pretorul plasei Urlaţi, Vasile T.Rădulescu.
Auzind oamenii că este vorba de desfiinţarea răzoarelor şi comasare, au început să vocifereze şi s-a dus la el Marin R.Tache, care i-a spus: "Domnule pretor! mi-a luat grâul, mi-a luat porumbul, am răbdat, mi-a luat lâna şi acum vrei să-mi iei şi pământul? Facem omor! Vrem libertate!" Lumea a început să aplaude şi să se agite.
In acest timp, primarul Ion.C.Alecu scria pe o hârtie. S-a dus la el ţăranul Vintilă S.Ion şi l-a întrebat ce scrie, la care el a răspuns "ce te interesează", ş-acesta l-a lovit cu pumnul. Au mai sărit şi Enache Preda şi Gherghina Sălceanu, doborându-l jos. Invăţătorul Câmpeanu Gh.Gheorghe a sărit să-i ia apărarea şi atunci sătenii au sărit pe el. Pretorul care a căutat să-i liniştească a fost şi el luat la bătaie.
Bătaia generalizându-se, pretorul a fugit şi s-a ascuns în podul unei case din apropiere. După el, bumbăcit, a fugit şi învăţătorul care s-a ascuns în pivniţa aceluiaşi cetăţean. Lumea agitată i-a căutat şi i-a scos din ascunzătoare, continuând să-i lovească. Cu greu au fost ascunşi.
Intre timp s-a anunţat plasa, de unde a venit miliţia şi cu doi jandarmi la circa 20 de minute. Şi aceştia au fost loviţi iar unui jandarm dezarmat i s-a rupt şi arma, care a fost aruncată. Maşina a fost răsturnată.
Satul Magula a intrat în stare de alarmă. A doua zi seara şi în noaptea de 27 spre 28, au sosit poliţie şi jandarmi. Marin G.Stelian a tras clopotul de la biserică, anunţând pericolul, iar Ion St.Vintilă, călare, alerga prin sat strigând că au venit hoţii peste noi.
S-au făcut arestări multe, vinovaţi sau nevinovaţi din care securitatea va alege ce va crede de cuviinţă pentru a-şi îndeplini planul de a îngrozi satele, fiindcă trebuia dat un exemplu, ca să audă şi alţii. Printre arestaţi se aflau:
Ion C.Alecu (primarul socotit vinovat principal), Mihai R.Tache, Constantin C.A.Dumitru zis Burghiu, Gheorghe I.Dumitru zis Gică Burghiu, Marin Gh.Stelian, Dumitru Ion zis Burghiu, Enache A.Preda, Vintilă St.Ion, Naftan
Dumitru. Au mai fost arestaţi şi eliberaţi după vreo două luni: Constantin Negulescu, Mihail Negulescu, Nanu Ion, Marin R.Constantin şi Alexandru Iordache zis Colgeanu.
Ancheta a fost făcută de locot. Vasile Gheorghe de la Securitatea Ploieşti, cu bătaie şi schingiuiri ca la Securitate şi după ce au stat şi în depozitul de la Târgsor în Februarie 1949, au ajuns la Braşov pentru a fi judecaţi ca "instigatori" la revoltă.
Securitatea nou înfiinţată nu mai putea face faţă valului de nemulţumiri ce se abătuse peste ţară în urma represiunii dezlănţuite.
Este interesantă încheierea raportului nr.5/19637 din 4 noiembrie 1948 către "Direcţia Generală a Securităţii poporului", semnată de lt.col. T.Dincă de la Securitatea Regională Ploieşti şi în care se spune: "Vă rugăm să binevoiţi a ni se da ordin de urmare,indicându-ne Tribunalul Militar unde urmează a trimite vinovaţii menţionaţi, precum şi aprobarea urgentă asupra punerii în libertate a persoanelor citate. Intrucât arestul existent la această Direcţie este supraaglomerat, iar la penitenciarele din raza noastră nu mai sunt locuri. "
Doi dintre "tovarăşii" îndrumători ai P.M.R., Vişinescu Vasile şi Hereţoiu Ioan, au fost daţi afară din munca de partid, pentru că prin modul expunerilor în faţa Organizaţiilor de masă, au putut răspândi ideea că se intenţionează înfiinţarea colhozului, adică pe limbaj ţărănesc au spus adevărul.
Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0011]
Sursa:universulromanesc.com
de Cicerone Ionitoiu
#3
Învăţătorul Marin Ghinea, trecut prin două războaie mondiale, povesteşte: "La sfârşitul lui Iunie 1947, în sudul Olteniei lumea adunase grâul la maşinile de treierat şi-l aşezase în stoguri.în comuna Rast din judeţul Dolj, aşezată la 17 km. sud de Băileşti, ţăranii n-au mai vrut să-l treiere. Imediat au fost anunţate autorităţile şi la faţa locului şi-a făcut apariţia prefectul Cumpănaşu, fost preot răspopit, fără vocaţie pentru altar, dar cu daruri ascunse ce l-au propulsat până la gradul de general de securitate.
Venit la faţa locului, a început să discute cu ţăranii pentru a-i convinge să înceapă treieratul. Deoarece cotele prea mari reprezentau motivul, mai mari chiar decât producea pământul (fiind după marea secetă din 1946), prefectul le-a explicat că este o datorie patriotică, către stat, ca toţi să şi-o achite.
-Bine, bine, au zis oamenii, să o achităm, dar când nu avem să luăm nici pentru sămânţă, cu ce să achităm ?
Atunci moş Ion a ieşit din rândul oamenilor şi a grăit:
- Domnule prefect, oamenii nu că nu vor să treiere, fiindcă toţi o s-o facă, dar le este teamă că li se iau şi paiele.
- Nu, oameni buni, nu vă ia nimeni paiele, a răspuns prompt părintele prefect!
- Vedeţi fraţilor, a intervenit moş Ion, c-o să vă duceţi cu paiele acasă, după un an de muncă şi cu sacii goi pe mână !?
A înghitit-o Cumpănaşu, oamenii i-au râs în nas, dar aceasta a fost realitatea crudă, a încheiat învăţătorul Marin Ghinea povestea pe priciul din Jilava."
El fusese "depistat" ca instigator, ca fost naţional ţărănist, deşi nu fusese la aria de treierat. Pe câmpia bihoreană, în apropiere de vărsarea pârâului Holod în Crişul Negru, locuitorii satelor Câpâlna, Ginta, Chesa şi Rohan au refuzat să treiere cerealele. Secretarul unei comune, care i-a ameninţat şi a încercat să-i forţeze să înceapă treieratul, a fost băgat în toba batozei. Prefectul judeţului, venit să intervină pentru liniştirea spiritelor şi începerea treieratului, a scăpat fugind pe fereastra din spatele primăriei. Maşina i-a fost răsturnată şi incendiată. In faţa acestei situaţii, autorităţile locale au pactizat cu ţăranii locului.
Paul Andrei, alias Polak, primul procuror de la Oradea, a trimis imediat la faţa locului pe unul dintre procurorii subalterni care nu era membru de partid (cu intenţia de a-l compromite şi scăpa de el), însoţit de o companie de jandarmi, în majoritate subofiţeri, cu echipament de luptă (carabine, mitraliere) sub conducerea şefului legiunii de jandarmi din judeţul Bihor.
Intr-una din comune în care a ajuns, ţăranii (bărbaţi, femei şi copii) înarmaţi cu bâte, coase şi furci erau pregătiţi pentru înfruntare.
Procurorul delegat şi comandantul legiunii, înconjuraţi de cercul de protecţie alcătuit din jandarmi, erau în faţa primăriei încercând să discute.
Cercul din ce în ce se strângea în jurul lor sub presiunea mulţimii care vocifera împotriva cotelor, strigând că nu dau grâul ca să meargă în Rusia, sau în altă parte. În acelaşi timp se aduceau insulte procurorului Polak, un zbir lipsit de caracter, care, după ce fusese acuzator public la Cluj şi se pretase la falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, încerca acum să le ia ţăranilor prin forţă, rodul muncii lor chinuite. Vestea despre fărădelegile lui Polak se dusese peste tot.
Comandantul legiunii de jandarmi, înspăimântat de proporţiile revoltei şi în imposibilitatea de a începe o cercetare pentru descoperirea "instigatorilor", a cerut procurorului autorizaţia de a deschide focul.
Procurorul, magistrat de carieră, dându-şi seama de nemulţumirea ţăranilor care avea o bază logică, a refuzat solicitarea căpitanului, a înlăturat cercul de jandarmi şi a ieşit în faţă adresându-se mulţimii:
- Oameni buni, eu nu sunt procurorul Polak. Sunt român şi am venit să vă ascult durerile şi să discut cu nişte români, mă numesc Ion Musculiu.
-Auziţi mă, că nu e Polak ! strigau oamenii şi încercau să potolească femeile care erau mai arţăgoase. După ce procurorul Ion Musculiu le-a explicat că nu a venit să facă arestări, ci ca să lămurească lumea că obligativitatea cotelor este o consecinţă a despăgubirilor de război, s-au auzit voci din mulţime:
- Dar Basarabia şi Bucovina nu sunt cotă destulă pentru nesăţioasa Rusie ?!
- Dar mie cine îmi dă cotă pentru bărbatul care mi-a murit şi m-a lăsat cu o casă de copii ?
Procurorul le-a spus că nu e normal să fie aşa de mari cotele şi probabil s-au făcut greşeli la aplicarea lor. Le-a promis ca o să aducă la cunoştinţă această situaţie spre a fi rezolvată.
Mulţimea s-a liniştit şi a încercat să se retragă, dar nu prea mult, urmărind intenţiile domnilor de la oraş în care nu mai aveau încredere.
Cele zece camioane cu jandarmi au părăsit comunele nemulţumite, fără a se fi produs vreun incident.
Procurorul Ioan Musculiu a fost învinuit că a compromis acţiunea guvernului deoarece nu a operat arestări. În luna februarie următor a fost scos din magistratură, cu un lot de epuraţi.
Procurorul şef Andrei Paul(Polak) afirma atunci că justiţia va trebui să treacă în totalitate în mâinile poporului şi că Lucretiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, era deja condamnat la moarte la aceea oră, aşteptându-se doar momentul arestării şi executării hotărârii de partid.
Poziţia procurorului şef era solidă şi avea acces la unele informaţii confidenţiale din cercul iniţialilor vremurilor "noi". Multe se spuneau şi despre soţia lui, care trecuse prin lagărele naziste şi mai executase 3 ani în România, pentru crime împotriva umanităţii.
Până la urmă, nici Polak n-a mai fost procuror şef... a înaintat pe linie moartă. Am insistat asupra acestui incident, pentru că reprezintă preludiul revoltelor sângeroase din câmpia bihoreană care vor înroşi anul 1949.
O altă pacoste pe capul ţăranilor a fost aceea a conducătorilor locali. Au fost făcuţi preşedinţi de sfat (primari) şi preşedinţi de colectiv dintre oamenii cei mai decăzuţi, dintre care foarte mulţi nu ştiau să iscălească decât cu degetul, iar alţii îşi băuseră tot ce câştigaseră până şi bucata de pământ moştenită. Partidul comunist îi socotea proletari "exploataţi" de chiaburi, adică de oamenii care munciseră şi agonisiseră pentru familie şi copii.
De aceşti nenorociţi, ca şi de alţii, puterea populară s-a folosit cât au avut nevoie şi după aceea i-au dat afară ca incapabili şi unii au ajuns la închisoare.
Pentru a ilustra începutul vieţii noi la sate, trebuie relatată situaţia din comuna Vânători, identică cu a sute de alte comune, cu alte nume.
Acolo a fost făcut primar Filip Niţă, un om sărac, căruia îi plăcuse vrajba, ştia însă numai să semneze, dar nu reuşise să-şi cumpere nici încălţăminte. Când sorţii au căzut asupra lui, s-a dus la primărie în picioarele goale ca să se instaleze. Domnul primar Filip Niţă avea şaretă la dispoziţie şi se plimba prin sat ca Vodă prin lobodă, căci îi plăcea să fie mândru. Când a venit vremea să meargă la raion pentru instructaj, adică să primească dispoziţii, l-a luat secretarul Vasile Coman şi l-a dus într-o prăvălie cumpărându-i nişte papuci de cauciuc, din fondul primăriei, fiindcă "nu se face să mergi desculţ, nea Niţă !"
Si într-un an de zile, cei doi au lichidat averea încredinţată.
Venea Vasile Coman şi-i dădea să iscălească lui nea Niţă câte un bilet, ba pentru un miel, ba pentru o oaie, ba nişte brânză, că cer cei de la raion. De fapt ei îl puseseră în funcţie şi cum să nu le dea şi lor, să-i omenească ?
Dar dacă şefilor le dă, de ce să nu mănânce şi ei o bucată de miel, că n-o fi foc? Fată oaia altul la primăvară. Si se-ncingea o masă tovărăşească, udată din belşug, fie cu ţuică, fie cu vin.
Aşa au dus-o până-n primăvară când au constatat că nu mai avea cine făta. Lichidaseră averea tovărăşeşte.
Au fost aduşi alţii mai cu experienţă s-o refacă... şi ciclul continua...
La Purani, pe valea Glavaciogului puseseră primar pe Ion Savu, tot desculţ şi tot fudul, iscălea cu degetul.
Izbucnirea Nemulţumirilor
In derâdere, Gheorghiu Dej declara pe 21 feb.1948 că este "necesară întărirea economică a micului producător", căruia de fapt i se luase până şi dreptul de a-şi valorifica produsele dacă i-ar mai fi rămas după atâtea obligaţii, impozite şi cote ce urma să le achite.
Guvernul, care fixa obiectivele economico-politice şi dădea directive, a înfiinţat „Comisia de Stat a planificării" care, pe 6 iulie 1948, a publicat în Monitorul Oficial nr.153, regimul de colectare al cerealelor.
La art.2, alin.5, parcă în bătaie de joc se menţiona: „Cantităţile de predare vor reprezenta o parte din prisosul de cereale, restul rămânând la dispoziţia producătorilor pentru sămânţă, consum sau vânzare". Iar la articolul 8, alineatul 1, se preciza "Colectarea se va face direct de la batoză".
In schimb, oamenii plecau cu sacii goi pe mână, de la batoză. Teroarea se instalase deja peste ţară şi era continuarea celei din 1947.
Încă din martie au început arestările în înscenarea procesului "Mişcării Naţionale de Rezistenţă" conduse de inginerii Alexandru Pop şi Ion Bujoiu şi a culminat cu arestarea pe 15 Mai 1948 a 4000-5.000 de legionari.
Această acţiune declanşa preludiul valurilor de arestări ce nu vor conteni până în 1964 şi care va constitui totodată naşterea nucleelor de rezistenţă armată din munţii României împotriva jafului dezlănţuit de comunişti asupra satului românesc.
Era o reacţie faţă de abuzurile care se intuiau că vor fi prin declaraţiile permanente ale conducerii impuse, faţă de introducerea modelului sovietic în societatea românească.
Sistemul de obligaţii de tot felul impus clasei ţărăneşti la care se adăugau sancţiunile foarte aspre cu închisoarea pentru neîndeplinire, era un prim semnal la ce se putea aştepta ţăranul român.
Declaraţiile făcute după "eliberare" în favoarea lor fuseseră vorbe goale, pentru amăgire până ce vor lua toate frânele puterii în mâini.
După ce i-a sărăcit, acum în 1948 se trecea la accentuarea fazei întovărăşirilor şi a distrugerii răzoarelor dintre proprietari. Era evident ce se urmărea.
S-au pregătit activişti dintre muncitorii din întreprinderi, care alături de cei de la raion au pornit ca lăcustele asupra satelor, după culesul recoltei şi înaintea arăturilor de toamnă, în vederea însămânţărilor. Era normal ca să se producă reacţii ţărăneşti.
Revoltele din judeţul Prahova-Comuna Luloiasca
În data de 24 septembrie 1948, la primăria comunei Loloiasca au venit şi membrii organizaţiilor de masă din comuna Tomşani-Magula, unde îndrumătorii de partid comunist, Vişineasu Vasile şi Herţoiu Ioan de la Plasa Urlaţi, au prelucrat conform hotârîrilor de la judeţeană Prahova, problema asolării şi comasării prin desfiinţarea răzoarelor. Cu această ocazie, în această şedinţă restrânsă, li s-a spus că acesta este primul pas spre colhoz.
S-a hotărât ca în ziua de 26 septembrie să se ţină adunări cu ţăranii din comuna Loloiasca şi satul Magula pentru a se lămuri lumea cu privire la desfiinţarea răzoarelor şi comasare. Comuna Loloiasca era situată la circa 12 km de Urlaţi, pe şoseaua Ploieşti-Buzău şi foarte mulţi ţărani din comună erau şi muncitori la Ploieşti sau la sondele petrolifere care tocmai se naţionalizaseră pe 11 iunie 1948.
In dimineaţa de 26 septembrie, primarul Duţu Constantin a trimis pe gardianul primăriei să anunţe că la ora 10 va avea loc o adunare la şcoală cu îndrumători de la plasă şi judeţeană în vederea însămânţărilor de toamnă.
La venirea delegaţiilor, nu au găsit pe nimeni la şcoală. Ţăranii erau în faţa cârciumii şi dezbăteau ei ceea ce ştiau că le vor spune domnii de la oraş. Grupul era destul de mare, 40-50 săteni şi agitat de problemele ce îi aştepta.
Când au venit îndrumătorii, ţăranii erau înfierbântaţi cu primarul, căruia îi strigau: "Noi muncim pământul, noi producem grâul şi domnii de la oraş îl mănâncă, iar nouă care muncim la oraş nu ne dă pâine pentru că avem pământ. Ei au pânză şi încălţăminte pe cartelă iar noi nu avem cămăşi pe noi şi umblăm desculţi".
La apariţia "politrucilor", au început să spună că nu vor colhoz ca în URSS, să umble cu tinicheaua legată la brâu,că ei nu desfiinţează răzoarele...
Alţii l-au prins pe Manea Minea, care fusese trimis de primar să ia măsura la nişte parcele cu grâu, şi după ce l-au întrebat de ce măsoară pământul altora, l-au bătut.
S-au dus la primărie şi i-au luat la goană pe veneticii veniţi pentru a le strica viaţa şi liniştea lor. Noaptea au venit de la Securitate şi au arestat pe Tudose Marin, Tudose Tănase şi Burlacu Marin şi i-au dus la Securitatea din Ploieşti, de curând înfiinţată. Au fost anchetaţi numai cum Securitatea ştie s-o facă, de locotenentul Vasile Gheorghe şi, după ce i-a încadrat ca instigatori, le-a făcut dosar de trimitere în judecată pe care l-a semnat şi lt.col. T.Dincă pe 4 Nov.1948.
Si au zăcut prin Securitatea Ploieşti şi închisoarea Târgşor până în luna Februarie 1949, când au fost trimişi în judecată la Tribunalul Militar Braşov.
Satul Magula
Satul Magula se găsea situat la 4 km. sud de Loloiasca, pe drumeagul ce dă în şoseaua Ploieşti -Urlaţi. Aici, adunarea a fost convocată tot pentru dimineaţa de 26 septembrie, dar neprezentându-se ţăranii, s-a amânat pentru ora 14 şi a început la orele 16, fiind condusă de pretorul plasei Urlaţi, Vasile T.Rădulescu.
Auzind oamenii că este vorba de desfiinţarea răzoarelor şi comasare, au început să vocifereze şi s-a dus la el Marin R.Tache, care i-a spus: "Domnule pretor! mi-a luat grâul, mi-a luat porumbul, am răbdat, mi-a luat lâna şi acum vrei să-mi iei şi pământul? Facem omor! Vrem libertate!" Lumea a început să aplaude şi să se agite.
In acest timp, primarul Ion.C.Alecu scria pe o hârtie. S-a dus la el ţăranul Vintilă S.Ion şi l-a întrebat ce scrie, la care el a răspuns "ce te interesează", ş-acesta l-a lovit cu pumnul. Au mai sărit şi Enache Preda şi Gherghina Sălceanu, doborându-l jos. Invăţătorul Câmpeanu Gh.Gheorghe a sărit să-i ia apărarea şi atunci sătenii au sărit pe el. Pretorul care a căutat să-i liniştească a fost şi el luat la bătaie.
Bătaia generalizându-se, pretorul a fugit şi s-a ascuns în podul unei case din apropiere. După el, bumbăcit, a fugit şi învăţătorul care s-a ascuns în pivniţa aceluiaşi cetăţean. Lumea agitată i-a căutat şi i-a scos din ascunzătoare, continuând să-i lovească. Cu greu au fost ascunşi.
Intre timp s-a anunţat plasa, de unde a venit miliţia şi cu doi jandarmi la circa 20 de minute. Şi aceştia au fost loviţi iar unui jandarm dezarmat i s-a rupt şi arma, care a fost aruncată. Maşina a fost răsturnată.
Satul Magula a intrat în stare de alarmă. A doua zi seara şi în noaptea de 27 spre 28, au sosit poliţie şi jandarmi. Marin G.Stelian a tras clopotul de la biserică, anunţând pericolul, iar Ion St.Vintilă, călare, alerga prin sat strigând că au venit hoţii peste noi.
S-au făcut arestări multe, vinovaţi sau nevinovaţi din care securitatea va alege ce va crede de cuviinţă pentru a-şi îndeplini planul de a îngrozi satele, fiindcă trebuia dat un exemplu, ca să audă şi alţii. Printre arestaţi se aflau:
Ion C.Alecu (primarul socotit vinovat principal), Mihai R.Tache, Constantin C.A.Dumitru zis Burghiu, Gheorghe I.Dumitru zis Gică Burghiu, Marin Gh.Stelian, Dumitru Ion zis Burghiu, Enache A.Preda, Vintilă St.Ion, Naftan
Dumitru. Au mai fost arestaţi şi eliberaţi după vreo două luni: Constantin Negulescu, Mihail Negulescu, Nanu Ion, Marin R.Constantin şi Alexandru Iordache zis Colgeanu.
Ancheta a fost făcută de locot. Vasile Gheorghe de la Securitatea Ploieşti, cu bătaie şi schingiuiri ca la Securitate şi după ce au stat şi în depozitul de la Târgsor în Februarie 1949, au ajuns la Braşov pentru a fi judecaţi ca "instigatori" la revoltă.
Securitatea nou înfiinţată nu mai putea face faţă valului de nemulţumiri ce se abătuse peste ţară în urma represiunii dezlănţuite.
Este interesantă încheierea raportului nr.5/19637 din 4 noiembrie 1948 către "Direcţia Generală a Securităţii poporului", semnată de lt.col. T.Dincă de la Securitatea Regională Ploieşti şi în care se spune: "Vă rugăm să binevoiţi a ni se da ordin de urmare,indicându-ne Tribunalul Militar unde urmează a trimite vinovaţii menţionaţi, precum şi aprobarea urgentă asupra punerii în libertate a persoanelor citate. Intrucât arestul existent la această Direcţie este supraaglomerat, iar la penitenciarele din raza noastră nu mai sunt locuri. "
Doi dintre "tovarăşii" îndrumători ai P.M.R., Vişinescu Vasile şi Hereţoiu Ioan, au fost daţi afară din munca de partid, pentru că prin modul expunerilor în faţa Organizaţiilor de masă, au putut răspândi ideea că se intenţionează înfiinţarea colhozului, adică pe limbaj ţărănesc au spus adevărul.
Cicerone IONIŢOIU. Reprimarea răscoalelor ţărăneşti [C.I.-0011]
Sursa:universulromanesc.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu