Evocarea personalităţii şi a procesului lui Iuliu Maniu
Prefaţă
#1
de Cicerone Ionitoiu
Cicerone loniţoiu este unul dintre intelectualii care au refuzat să tacă. Nu a tăcut nici în perioada dictaturii şi nici în prezent Prin lucrările lui, deţine topul relatărilor destre atrocităţile comunismului în România.
Abordarea domnului Cicerone loniţoiu este una dintre cele mai legitime pentru că autorul a avut posibilitatea de a trăi direct legătura cu înaintaşii Maniu şi Mihalache dar şi pentru faptul că a reuşit să ducă peste timp dorinţa lor de a reînvia partidul interzis de dictatură.
Prin scrierile sale, trăiesc nu doar amintirile d-lui loniţoiu ci trăiesc odată cu ele contemporanii săi, oameni politici, personalităţi reprezentative ale culturii româneşti, preoţi, ofiţeri, elevi, studenţi, ţărani care şi-au oprit firul existenţei lor în închisori sau care şi-au pus anii vieţii lor pe altarul demnităţii româneşti.
Pentru Cicerone loniţoiu, cunoaşterea dramei detenţiei a fost completată cu cea a exilului. Exilul său a marcat însă debutul deplinei sale eliberări. O dată cu exilul, viaţa sa a fost dedicată scrierilor care au dorit şi care au reuşit să sensibilizeze nu doar diaspora românească ci şi oameni politici vest-europeni asupra dramei României ocupată de trupe sovietice şi înrobită comunismului.
Concepută în două volume, cartea de faţă este dedicată marelui român luliu Maniu a cărui personalitate a marcat viaţa politică a ţării mai bine de 50 de ani. Sunt evocate şi ecourile politice postume ale marii personalităţi care au influenţat pe tinerii ţărănişti ai anilor '40, din rândul cărora Cicerone loniţoiu face parte.
Relatările lui Cicerone loniţoiu nu sunt simple memorii care ar putea fi suspectate de interpretări personale sau de metamorfoze afective. Ele sunt rodul culegerii metodice a datelor preluate din documente ale vremii sau de la sute de colegi de detenţie. Ele sunt analizate cu spiritul critic al istoricului care are conştiinţa datoriei faţă de adevăr trează şi prevalentă altor interese. .
lată pentru ce, scrierile sale, de la care nici prezenta carte nu face excepţie, sunt încărcate de dovezi a căror prezentare nu exclude ineditul.
Personalitatea lui luliu Maniu este evocată în prezenta lucrare: desprins din istorie, face istorie, fiind totodată creştin, patriot şi om politic.
Apărută într-o perioadă de răscruse pentru viitorul României, cartea lui Cicerone loniţoiu are menirea de a dovedi încă o dată, prin minuţioasa descriere a lui luliu Maniu şi a rolului pe care acesta l-a avut în istoria României şi Europei acelor ani, că România este o ţară modernă, cu rădăcini democratice anterioare celor 50 de ani de comunism.
Remus Opriş
«Căci e aşa de dur neamul românesc, că numai cu pedeapsa cu moartea poate fi înfricat şi prea puţin cu închisoarea sau alte genuri de pedeapsă.»
Argument
Evocarea personalităţii şi a procesului lui Iuliu Maniu nu poate fi făcută înainte de a aminti pe cea a lui Horea şi a procesului ce i s-a făcut, tot proces înscenat dar cu 162 de ani mai înainte şi tot învinuit pentru apărarea drepturilor românilor. Amândouă aceste procese au fost ordonate de puteri străine care subjugaseră poporul român, urmărind desfiinţarea fiinţei lui naţionale.
Procesul lui Horea a fost ordonat de împăratul-despot de la Viena, iar cel al lui Maniu a fost impus de călăul omenirii de la Moscova. Două puteri clădite pe minciună şi furt şi care de secole au urmărit să câştige stăpânirea Balcanilor. Amândouă au întâlnit rezistenţa românească, insulă latină, ce nu s-a lăsat înghiţită de asalturile furibunde date asupra ei.
Horea a fost arestat, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud pentru 300 de galbeni, în ziua de Sfântul Ştefan, 1784. Ce preţ a avut „capul lui Horea" ne dăm seama prin comparaţie cu cei 16 890 florini plătiţi de aceeaşi Cancelarie de la Viena, numai cu 10 ani mai înainte (7 mai 1775) pentru obţinerea Bucovinei, teritoriu românesc, de la imperiul otoman.
Capul lui luliu Maniu a costat enorm de mult: pierderea liber¬tăţii, independenţei şi jefuirea poporului român vreme de o jumătate de veac. Condamnările s-au făcut prin procese-spectacol după indicaţiile stăpânirilor care le regizau. Horea, cu căpitanii lui, se ridicaseră împotriva obligaţiilor iobăgeşti de nesuportat:
„Greutatea slujbei la domni în timpul muncilor grabnice când iobagii au trebuit să lucreze dintr-o duminică în alta fără cea mai mică bucătură de pâine, iar în celelalte timpuri câte patru zile pe săptămână şi trebuiau să dea şi dijme din bucate, oi, miei, porci..."
Barbaria execuţiei pedepsei din 28 februarie 1785 nu cunoaşte asemănare, iar ordinul împărătesc suna:
„să li se frângă toate membrele corpului începând de jos în sus... în felul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte... iar trupurile împărţite în bucăţi să fie împrăştiate la margini de drumuri".Şi supliciul împărătesc s-a împlinit
Primul a fost Cloşca. Execuţia lui a durat vreun ceas şi a primit 20 de lovituri de roată până ce şi-a dat sufletul.
Horea a fost obligat să asiste la chinuirea „fratelui" său de luptă, până ce cu roata i s-a dat lovitura de graţie.
Moartea lui care a cutremurat fiinţa românească a făcut ca, în acel an 1785, pe 22 august, împăratul să dea „patenta" de desfiinţare a iobăgiei, publicată în 4 limbi (latină, germană, maghiară şi română) motivând-o că „fericirea popoarelor sale se poate asigura înainte de toate prin îmbunătăţirea agriculturii şi stimularea industriei şi că aceasta nu se poate obţine decât prin libertatea personală care i se cuvine fiecărui om de la natură".
Nobilimea cerea ca şi preoţii să fie loviţi în mod exemplar, iar satele turbulente să fie pustiite cu totul, locuitorii să fie decimaţi fără milă.
Ecourile sacrificiului pentru libertatea poporului român asuprit au însufleţit generaţiile ce au urmat. Nicolae Bălcescu spunea că: „Horea scrise drepturile naţiei române şi programa politică şi socială a revoluţiilor ei viitoare".
Revoluţionarii de la 1848 si în special tribunul Avram lancu declara: „n'u cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea".
Un alt tribun ardelean care a mers pe linia luptei lui Horea pentru scuturarea jugului feudal şi a asupririi naţionale a fost Simion Bărnuţiu, unchiul dinspre mamă al lui luliu Maniu. In cuvântarea ţinută în catedrala Blajului, pe 2/14 mai 1848 a spus:
„A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin, ca unei naţiuni... Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă consultaţi cu un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sunteţi fiii aceleiaşi mame şi cauza este comună; ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l atrag străinii aşa uşor în partea lor cum îi atrag pe unii din celelalte clase care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dimpreună cu aceştia..."
Acest discurs Bărnuţiu îl scrisese sub coroana părului de la Bădăcin, din curtea celei de-a şasea surori - Ileana - (rămasă văduvă în 1835 când Ion, tatăl lui luliu Maniu, avea numai 2 ani).
Simion Bărnuţiu în 1848 împlinea dorinţa fierbinte a episcopului greco-catolic loan Inochentie Micu care se zbătuse zadarnic în Dieta de la Cluj (între 1730-1751), strigând că „poporul român e apăsat până la sânge... lucrând pentru domnii lor de pământ, care le trag şi pielea de pe ei"... şi care ceruse ca românii să fie consideraţi a patra naţiune pe pământul lor strămoşesc.
Această dorinţă a lui loan Inochentie Micu dusă de el până la Maria-Tereza (Viena) a fost preluată de numeroase personalităţi româneşti (Samuil Micu, losif Mehesi, Petru Maior, Gheorghe Şincai ş.a.) şi concretizată în „Supplex Libellus Valahorum" şi dusă de asemenea în martie 1791, tot la Viena, împăratului Leopold al ll-lea şi tot de „preoţi cu crucea-n frunte", de episcopii ortodox şi uniţi, Gherasim Adamovici şi loan Bob.
Acest „Memoriu", cel mai reprezentativ act politic, se baza pe argumente istorice, lingvistice, înlănţuite logic în prezentarea revendicărilor:
„...Naţiunea română este cu mult mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei... întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor...
Naţiunea română să fie pusă în toate drepturile alături de unguri, saşi şi secui, ca numirile odioase şi pline de ocară... toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi altele de acest fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege pe fruntea naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel... naţiunea română renăscută, să fie pusă în folosinţa tuturor drepturilor.
Românii să aibă posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile civile, politice, adică în comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă să se facă numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just, la punerea în slujbă în număr proporţional a persoanelor din această slujbă; unităţile administrative cu majoritatea etnică românească să poarte şi numiri româneşti, întregul cler, unit sau neunit, nobilimea şi plebea (oamenii de rând) să aibă aceleaşi drepturi pe care le aveau categoriile similare ale celorlalte naţiuni; locuitorii Transilvaniei, indiferent de naţiune, dar potrivit cu starea şi condiţia socială căreia îi aparţin, să suporte sarcinile statului.
Românii să se poată întruni într-o adunare naţională, unde să-şi aleagă delegaţi proprii care să-i reprezinte oriunde şi oricând."
În această „Adunare de la Blaj", având ca participanţi de seamă pe Mitropolitul Andrei Şaguna fi pe viitorul domn al Principatelor Unite - Alexandru loan Cuza - si în programul prezentat de Simion Bărnuţiu, se poate socoti originea Partidului Naţional Român. Similitudinea constituirii acestor înjghebări politice în toate cele trei provincii româneşti însemna nu numai unitatea etnică dar şi maturitatea conştiinţei de a-şi câştiga dreptul oprimat la o viată naţională si socială.
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-001)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php/831-Evocarea-personalităţii-şi-a-procesului-lui-Iuliu-Maniu
Prefaţă
#1
de Cicerone Ionitoiu
Cicerone loniţoiu este unul dintre intelectualii care au refuzat să tacă. Nu a tăcut nici în perioada dictaturii şi nici în prezent Prin lucrările lui, deţine topul relatărilor destre atrocităţile comunismului în România.
Abordarea domnului Cicerone loniţoiu este una dintre cele mai legitime pentru că autorul a avut posibilitatea de a trăi direct legătura cu înaintaşii Maniu şi Mihalache dar şi pentru faptul că a reuşit să ducă peste timp dorinţa lor de a reînvia partidul interzis de dictatură.
Prin scrierile sale, trăiesc nu doar amintirile d-lui loniţoiu ci trăiesc odată cu ele contemporanii săi, oameni politici, personalităţi reprezentative ale culturii româneşti, preoţi, ofiţeri, elevi, studenţi, ţărani care şi-au oprit firul existenţei lor în închisori sau care şi-au pus anii vieţii lor pe altarul demnităţii româneşti.
Pentru Cicerone loniţoiu, cunoaşterea dramei detenţiei a fost completată cu cea a exilului. Exilul său a marcat însă debutul deplinei sale eliberări. O dată cu exilul, viaţa sa a fost dedicată scrierilor care au dorit şi care au reuşit să sensibilizeze nu doar diaspora românească ci şi oameni politici vest-europeni asupra dramei României ocupată de trupe sovietice şi înrobită comunismului.
Concepută în două volume, cartea de faţă este dedicată marelui român luliu Maniu a cărui personalitate a marcat viaţa politică a ţării mai bine de 50 de ani. Sunt evocate şi ecourile politice postume ale marii personalităţi care au influenţat pe tinerii ţărănişti ai anilor '40, din rândul cărora Cicerone loniţoiu face parte.
Relatările lui Cicerone loniţoiu nu sunt simple memorii care ar putea fi suspectate de interpretări personale sau de metamorfoze afective. Ele sunt rodul culegerii metodice a datelor preluate din documente ale vremii sau de la sute de colegi de detenţie. Ele sunt analizate cu spiritul critic al istoricului care are conştiinţa datoriei faţă de adevăr trează şi prevalentă altor interese. .
lată pentru ce, scrierile sale, de la care nici prezenta carte nu face excepţie, sunt încărcate de dovezi a căror prezentare nu exclude ineditul.
Personalitatea lui luliu Maniu este evocată în prezenta lucrare: desprins din istorie, face istorie, fiind totodată creştin, patriot şi om politic.
Apărută într-o perioadă de răscruse pentru viitorul României, cartea lui Cicerone loniţoiu are menirea de a dovedi încă o dată, prin minuţioasa descriere a lui luliu Maniu şi a rolului pe care acesta l-a avut în istoria României şi Europei acelor ani, că România este o ţară modernă, cu rădăcini democratice anterioare celor 50 de ani de comunism.
Remus Opriş
«Căci e aşa de dur neamul românesc, că numai cu pedeapsa cu moartea poate fi înfricat şi prea puţin cu închisoarea sau alte genuri de pedeapsă.»
Argument
Evocarea personalităţii şi a procesului lui Iuliu Maniu nu poate fi făcută înainte de a aminti pe cea a lui Horea şi a procesului ce i s-a făcut, tot proces înscenat dar cu 162 de ani mai înainte şi tot învinuit pentru apărarea drepturilor românilor. Amândouă aceste procese au fost ordonate de puteri străine care subjugaseră poporul român, urmărind desfiinţarea fiinţei lui naţionale.
Procesul lui Horea a fost ordonat de împăratul-despot de la Viena, iar cel al lui Maniu a fost impus de călăul omenirii de la Moscova. Două puteri clădite pe minciună şi furt şi care de secole au urmărit să câştige stăpânirea Balcanilor. Amândouă au întâlnit rezistenţa românească, insulă latină, ce nu s-a lăsat înghiţită de asalturile furibunde date asupra ei.
Horea a fost arestat, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud pentru 300 de galbeni, în ziua de Sfântul Ştefan, 1784. Ce preţ a avut „capul lui Horea" ne dăm seama prin comparaţie cu cei 16 890 florini plătiţi de aceeaşi Cancelarie de la Viena, numai cu 10 ani mai înainte (7 mai 1775) pentru obţinerea Bucovinei, teritoriu românesc, de la imperiul otoman.
Capul lui luliu Maniu a costat enorm de mult: pierderea liber¬tăţii, independenţei şi jefuirea poporului român vreme de o jumătate de veac. Condamnările s-au făcut prin procese-spectacol după indicaţiile stăpânirilor care le regizau. Horea, cu căpitanii lui, se ridicaseră împotriva obligaţiilor iobăgeşti de nesuportat:
„Greutatea slujbei la domni în timpul muncilor grabnice când iobagii au trebuit să lucreze dintr-o duminică în alta fără cea mai mică bucătură de pâine, iar în celelalte timpuri câte patru zile pe săptămână şi trebuiau să dea şi dijme din bucate, oi, miei, porci..."
Barbaria execuţiei pedepsei din 28 februarie 1785 nu cunoaşte asemănare, iar ordinul împărătesc suna:
„să li se frângă toate membrele corpului începând de jos în sus... în felul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte... iar trupurile împărţite în bucăţi să fie împrăştiate la margini de drumuri".Şi supliciul împărătesc s-a împlinit
Primul a fost Cloşca. Execuţia lui a durat vreun ceas şi a primit 20 de lovituri de roată până ce şi-a dat sufletul.
Horea a fost obligat să asiste la chinuirea „fratelui" său de luptă, până ce cu roata i s-a dat lovitura de graţie.
Moartea lui care a cutremurat fiinţa românească a făcut ca, în acel an 1785, pe 22 august, împăratul să dea „patenta" de desfiinţare a iobăgiei, publicată în 4 limbi (latină, germană, maghiară şi română) motivând-o că „fericirea popoarelor sale se poate asigura înainte de toate prin îmbunătăţirea agriculturii şi stimularea industriei şi că aceasta nu se poate obţine decât prin libertatea personală care i se cuvine fiecărui om de la natură".
Nobilimea cerea ca şi preoţii să fie loviţi în mod exemplar, iar satele turbulente să fie pustiite cu totul, locuitorii să fie decimaţi fără milă.
Ecourile sacrificiului pentru libertatea poporului român asuprit au însufleţit generaţiile ce au urmat. Nicolae Bălcescu spunea că: „Horea scrise drepturile naţiei române şi programa politică şi socială a revoluţiilor ei viitoare".
Revoluţionarii de la 1848 si în special tribunul Avram lancu declara: „n'u cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea".
Un alt tribun ardelean care a mers pe linia luptei lui Horea pentru scuturarea jugului feudal şi a asupririi naţionale a fost Simion Bărnuţiu, unchiul dinspre mamă al lui luliu Maniu. In cuvântarea ţinută în catedrala Blajului, pe 2/14 mai 1848 a spus:
„A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin, ca unei naţiuni... Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă consultaţi cu un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sunteţi fiii aceleiaşi mame şi cauza este comună; ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l atrag străinii aşa uşor în partea lor cum îi atrag pe unii din celelalte clase care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dimpreună cu aceştia..."
Acest discurs Bărnuţiu îl scrisese sub coroana părului de la Bădăcin, din curtea celei de-a şasea surori - Ileana - (rămasă văduvă în 1835 când Ion, tatăl lui luliu Maniu, avea numai 2 ani).
Simion Bărnuţiu în 1848 împlinea dorinţa fierbinte a episcopului greco-catolic loan Inochentie Micu care se zbătuse zadarnic în Dieta de la Cluj (între 1730-1751), strigând că „poporul român e apăsat până la sânge... lucrând pentru domnii lor de pământ, care le trag şi pielea de pe ei"... şi care ceruse ca românii să fie consideraţi a patra naţiune pe pământul lor strămoşesc.
Această dorinţă a lui loan Inochentie Micu dusă de el până la Maria-Tereza (Viena) a fost preluată de numeroase personalităţi româneşti (Samuil Micu, losif Mehesi, Petru Maior, Gheorghe Şincai ş.a.) şi concretizată în „Supplex Libellus Valahorum" şi dusă de asemenea în martie 1791, tot la Viena, împăratului Leopold al ll-lea şi tot de „preoţi cu crucea-n frunte", de episcopii ortodox şi uniţi, Gherasim Adamovici şi loan Bob.
Acest „Memoriu", cel mai reprezentativ act politic, se baza pe argumente istorice, lingvistice, înlănţuite logic în prezentarea revendicărilor:
„...Naţiunea română este cu mult mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei... întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor...
Naţiunea română să fie pusă în toate drepturile alături de unguri, saşi şi secui, ca numirile odioase şi pline de ocară... toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi altele de acest fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege pe fruntea naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel... naţiunea română renăscută, să fie pusă în folosinţa tuturor drepturilor.
Românii să aibă posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile civile, politice, adică în comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă să se facă numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just, la punerea în slujbă în număr proporţional a persoanelor din această slujbă; unităţile administrative cu majoritatea etnică românească să poarte şi numiri româneşti, întregul cler, unit sau neunit, nobilimea şi plebea (oamenii de rând) să aibă aceleaşi drepturi pe care le aveau categoriile similare ale celorlalte naţiuni; locuitorii Transilvaniei, indiferent de naţiune, dar potrivit cu starea şi condiţia socială căreia îi aparţin, să suporte sarcinile statului.
Românii să se poată întruni într-o adunare naţională, unde să-şi aleagă delegaţi proprii care să-i reprezinte oriunde şi oricând."
În această „Adunare de la Blaj", având ca participanţi de seamă pe Mitropolitul Andrei Şaguna fi pe viitorul domn al Principatelor Unite - Alexandru loan Cuza - si în programul prezentat de Simion Bărnuţiu, se poate socoti originea Partidului Naţional Român. Similitudinea constituirii acestor înjghebări politice în toate cele trei provincii româneşti însemna nu numai unitatea etnică dar şi maturitatea conştiinţei de a-şi câştiga dreptul oprimat la o viată naţională si socială.
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-001)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php/831-Evocarea-personalităţii-şi-a-procesului-lui-Iuliu-Maniu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu