Românii îşi afirmă dreptul la viaţă unitară

Românii îşi afirmă dreptul la viaţă unitară

de Cicerone Ionitoiu


În timp ce Principatele se uniseră în 1859 şi ochii tuturor românilor erau aţintiţi spre Alexandru loan Cuza, fraţii ardeleni treceau prin clipe grele. Curtea de la Viena a decretat, pe 27 decembrie 1860, încorporarea Banatului la Ungaria, fapt ce a iscat numeroase proteste ce au rămas fără rezultat. Intelectualitatea ardeleană continua să fie, din ce în ce mai mult preocupată de soarta neamului lor asuprit ca pe timpul barbarilor.
 În anul 1861 se va înfiinţa „ASTRA" (Asociaţia transilvană pentru literatură şi cultura poporului) care va promova dezvoltarea conştiinţei naţionale şi strângerea legăturii cu românii de pretutindeni pentru păstrarea fiinţei naţionale ameninţate.
 Dar politica maghiară de subjugare a celorlalte naţiuni a făcut ca Dieta transilvană, la 6 decembrie 1865, să decreteze uniunea acestei provincii cu Ungaria, încorporând-o şi desfiinţându-i autonomia. Prin acest act samavolnic săvârşit peste voinţa poporului băştinaş şi majoritar, s-a comis o mare nedreptate istorică ce a declanşat reacţiuni imediate din partea fruntaşilor români.
 La numai doi ani, pe data de 8 iunie 1867, împăratul Frantz losif s-a încoronat ca rege al Ungariei consfinţind dualismul austro-ungar, în timp ce Italia îşi întregea unitatea prin obţinerea Veneţiei de la habsburgi. Austria, învinsă la Sadova, unde s-a pus capăt federaţiei germanice, urmărea prin acest act să-şi întărească autoritatea împotriva recrudescentei nemulţumirilor naţionalităţilor din imperiu, dând mână liberă aristocraţiei maghiare să menţină cu forţa popoarele în sclavie.
 Imediat la Budapesta s-au votat legi drastice printre care legea /XLIV/ a naţionalităţilor, proclamând existenţa unei singure naţiuni „naţiunea maghiară unitară şi indivizibilă", precum şi legea privitoare la învăţământ prin care se instituia limba maghiară oficială, celelalte limbi materne nemaiputându-se folosi deoarece funcţionarii şi justiţia refuzau să ţină cont de ele.
Avram lancu, „Craiul munţilor", fiind solicitat de împărat să-l vadă, îi va da un răspuns ţâşnit din adânca inteligenţă a celui ce bătuse şi cutreierase drumurile pentru a cere dreptate celor năpăstuiţi: „Ce au să-şi spună un mincinos şi un nebun?"
 Ca protest, în 1867, llie Măcelariu, preşedintele Partidului Naţional Român, a vorbit în limba română spunând peste vociferările deputaţilor unguri: „Dacă am început să vorbesc în limba maternă credeam că nu voi provoca agitaţie şi indignare, dar durere, lucrul aşa s-a întâmplat. Ca patriot din Ardeal şi ca român, văzând că Ungaria şi nobilimea maghiară şi-au redobândit independenţa şi Constituţia, nu pot decât să mă bucur.
Că doar şi naţiunea mea de secole tocmai pentru redobândirea libertăţii patriei a luptat şi va lupta totdeauna, pentru că ştie că fără patrie nu există libertate... fără întrebuinţarea limbii materne, patrie şi naţionalitate sunt numai iluziune..." iar mai târziu a adăugat că „dreptul de a folosi limba maternă, deşi a fost interzis, el nu poate fi şters niciodată din inima naţiunii române."
Deşi activitatea Partidului Naţional Român din Transilvania se făcuse simţită după 1848, când Simion Bărnuţiu şi Mitropolitul Andrei Şaguna iniţiaseră lupta ideologică a drepturilor româneşti, între 24 februarie şi 8 martie 1869 cei 400 de delegaţi au oficializat existenţa acestui partid sub preşedinţia lui Mie Măcelariu, hotărându-se cu acea ocazie tactica abţinerii de la alegerile parlamentare, din cauza legii electorale care se baza atât pe censul intelectual, cât şi pe cel material.
 În anul 1875 guvernul Coloman Tisza a început o politică de asuprire şi deznaţionalizare, prin toate mijloacele, încătuşând dezvoltarea culturii naţionalităţilor.
 Conferinţele Partidului Naţional Român au adoptat, în continuare, tactica pasivităţii în anii 1872, 1875 şi 1878. în schimb s-a trecut la o luptă aprigă împotriva oprimării maghiare, înfiinţându-se asociaţii şi ziare prin care intelectualii români se ocupau de luminarea poporului.
 Urmărindu-se consolidarea luptei de rezistenţă, în luna mai 1881 s-a unificat Partidul Naţional din Transilvania cu cel din Banat şi s-a hotărât ca alegătorii din părţile Banatului, Crişanei şi Maramureşului să participe la alegeri pentru ca cineva să poată protesta în parlament. Cu acea ocazie s-a hotărât redactarea unui memoriu de către Victor Babeş şi George Bariţiu, care a fost publicat în anul următor în limba română (2 000 exemplare), în maghiară (700), în germană (600) şi în franceză (750), în scopul lămuririi Occidentului asupra situaţiei disperate a românilor din Transilvania şi Banat.
Importanţa şi ecoul acestui document sunt subliniate în ziarul austriac „Insbrucker Nachrichten": „Memorandul acesta descrie istoria patimilor de o mie de ani ale poporului român, într-o limbă aleasă, serioasă, bărbătească si convingătoare, combătând pe adversari tocmai cu armele lor..."
Dar în anul 1883 ungurii au votat o lege şi mai drastică mergându-se pe linia deznaţionalizării şi mai în profunzime. Astfel, guvernul măreşte numărul orelor de predare în limba maghiară, în liceele naţionalităţilor şi-şi asumă dreptul de a numi comisii de examinare.
Cu această ocazie a avut loc o mare adunare românească la Sibiu, sub conducerea lui Gheorghe Bariţiu, votându-se moţiunea prin care se spunea:„...Protestăm contra proiectului numit ca în contra unuia prin care este atacată instrucţiunea în principiile ei vitale, biserica în autonomia ei, naţiunea în drepturile ei... contra proiectului de lege privitor la şcolile medii, ca în contra unui atentat la bazele pe care s-au constituit raporturile popoarelor din Ungaria si Transilvania, ca în contra izvorului de nefericire pentru toţi locuitorii de pe tieritoriul coroanei ungare..." („Telegraful român", pag. 115, din 24 martie 1883.)
Gheorghe Bariţiu ocupând şi el un timp funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Român, rămăsese consecvent atitudinii de pe timpul când, în calitate de co-referent al proiectului către monarh, în 1863 a apărat cu dârzenie drepturile poporului român: „...Alt teren istoric caut eu, pe care-l aflu, iar acela este pământul în care zac osemintele străbunilor noştri de 1 750 ani! Mie, ca român, nu-mi este iertat a trece acest adevăr cu vederea în această patrie despre care ştiu prea bine că seminţii împreună cu celelalte popoare conlocuitoare, aici au petrecut vărsându-şi sângele şi aici voiesc să petreacă în veacuri şi în veacuri. Acest teren istoric e sfânta mea datorie a-l apăra, şi cred că şi tot oricare alt român va simţi în sine asemenea dorinţă."(„Concordia", anul III, nr.'67 (214) din 8/20 august 1883).
În sânul intelectualităţii române din Transilvania s-a produs o confuzie când s-a aflat că, în luna august 1883, Regatul Român a aderat la Tripla Alianţă, făcându-se o apropiere de Austro-Ungaria, asupritoarea românilor ardeleni. Este drept că acest act a rămas un petec de hârtie, fără conţinut, nefiind niciodată prezentat Parlamentului pentru ratificare, dar el a produs o profundă îngrijorare.
 Ultimul deceniu al secolului a însemnat declanşarea luptei ideologice a intelectualităţii transilvănene şi bănăţene prin folosirea argumentării istorice, sociale şi de drept pentru demonstrarea drepturilor autohtone asupra teritoriului pe care trăia populaţia majoritară românească supusă deznaţionalizării prin metodele barbare ale minorităţii maghiare.
„Liga culturală" de la Bucureşti, în 1891, la iniţiativa transilvănenilor, a redactat şi înaintat opiniei publice din apusul Europei un „Memoriu" în limba franceză prin care se arătau suferinţele la care erau supuşi locuitorii băştinaşi şi majoritari din Ardeal: „Indreptaţi-vă privirile spre Orient, daţi-vă silinţa de a vă încredinţa voi înşivă prin ai noştri români de încredere despre cele ce se petrec în regatul Ungariei şi stăruiţi prin viu grai şi în scris ca adevărul să iasă la iveală. Atunci când va vedea că Europa ştie cele ce se petrece, reacţiunea din Ungaria se va pleca şi ea, se va supune şi va face act de liberalism şi va scuti astfel naţionalitatea de o încordare pregătitoare progresului şi păcii... Iar dacă reacţiunea din Ungaria nu va asculta glasul timpului... nouă românilor ni se impune o grea luptă, pe care am fi dorit-o s-o înlăturăm, dar pe care o primim în interesul luminei şi al libertăţii..."(„Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria" - Studiu de 52 de pagini.)
Studenţii unguri prin intermediul unei iude româneşti -G. Moldovan - au răspuns studenţilor de la Bucureşti, în iulie 1891. Imediat, studentul medicinist Aurel C. Popovici, în numele studenţilor români de la Cluj, Budapesta, Viena şi Graz a răspuns în 1892.
 Răspunsul cunoscut sub numele de „Replica", tradus în limbile italiană, germană, ungară, engleză, franceză a avut un mare răsunet în Europa Occidentală iar ungurii s-au simţit „ofensaţi" pentru că apărea în timpul când îşi serbau mileniul de la venirea lor în pustă.
Ecoul „Replicii" a stârnit solidaritatea cu suferinţa fraţilor noştri din Transilvania şi merită citat comentariul din bisăptămânalul „Corrispondenze Internazionale" de la Parma din 4.07.1893: „Parcurgând paginile acestei cărţi, se încearcă un sentiment de vie durere pentru aspra soartă a acestor fraţi ai noştri, de la Dunărea de Jos, constrânşi la o luptă atât de sălbatică pentru apărarea propriei naţionalităţi..."
Aurel C. Popovici a fost dat în judecată şi Tribunalul din Cluj l-a condamnat la 4 ani închisoare şi a fost nevoit să se refugieze în România. De fapt între 1886-1896 regimul represiv maghiar a condamnat 363 de români pentru opiniile lor politice şi apărarea drepturilor lor nesocotite.




CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-002)

Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php/832-Românii-îşi-afirmă-dreptul-la-viaţă-unitară