Situaţia politică internaţională
de Cicerone Ionitoiu
Problema românilor transilvăneni devenise o problemă internaţională la fel de importantă ca a tuturor naţionalităţilor asuprite de imperiul austro-ungar şi rezolvarea lor depindea nu numai de propriile lor forţe dar şi de conjunctura politică europeană şi de oamenii politici angajaţi în această luptă de dezrobire.
Providenţa ne-a dat omul care să se descurce în păienjenişul, atât de încurcat al intereselor marilor puteri şi să conducă cu măiestrie politica transilvăneană până la împlinirea dezideratului strămoşesc, de a fi una cu ţara, de a trăi laolaltă toţi cei de o limbă şi de o fiinţă.
Acest om a fost luliu Maniu şi românii transilvăneni au făcut zid în jurul lui, desemnându-l după cum vom vedea nu numai conducător al politicii externe dar şi comandantul ministerului de război în timpul prăbuşirii imperiului ce asuprise 17 naţionalităţi.
Să aruncăm o scurtă privire asupra situaţiei internaţionale din Europa în preziua izbucnirii primului război mondial şi aceasta o putem face numai scormonind puţin trecutul nu prea îndepărtat în care se încropise configuraţia forţelor europene.
Problema Peninsulei Balcanice, care era recunoscută ca „butoiul cu praf de puşcă al Europei", a încercat Rusia s-o rezolve pe trupul „omului bolnav de la Constantinopole" prin Pacea de la San Stefano unde se statuase independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Dar acest aranjament n-a fost pe placul Austro-Ungariei care dorea anexarea primelor două ţări şi nici pe al Angliei care urmărea ca strâmtorile dintre Marea Neagră şi Egee să rămână în continuare sub supravegherea Turciei.
Cele două puteri pentru a intimida Rusia au făcut intense pregătiri militare în primăvara anului 1878 cerând convocarea unui Congres european. Acesta a avut loc la Berlin, Rusia nemaifiind în stare să facă fată unui război.
României, care a cerut participarea, i s-a spus că va fi „auzită" dar nu şi „ascultată". La încheierea Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878) s-a recunoscut independenţa României dar i s-a dat Rusiei sudul Basarabiei, Anglia şi-a luat insula Cipru, iar Austro-Ungariei i s-a dat Bosnia şi Herţegovina spre administrare; mai târziu, în 1908, Austro-Ungaria va anexa Herţegovina.
După acest congres, în 1879 s-a încheiat alianţa între Germania şi Austro-Ungaria iar în 1882 s-a lărgit cu intrarea Italiei şi a devenit Tripla Alianţă, la care a aderat în mod secret şi regele Carol I, fără să aducă la cunoştinţa parlamentului spre ratificare. Ea a încetat să mai existe în 1915, când Italia s-a retras.
Pentru contrabalansarea acestei Triple Alianţe s-a creat în anul 1892 acordul franco-englez care prin afilierea Rusiei în 1895 s-a transformat în Tripla înţelegere la care se va alătura şi Italia în 1915, după izbucnirea primului război mondial.
Motorul Triplei Alianţe l-a constituit la început Bismark iar după înlăturarea lui frânele Germaniei au intrat în mâinile lui Wilhelm II care a dus o politică pangermanică şi colonialistă, făcând din această ţară prima putere economică de pe continent.
Urmărind politica expansionistă colonială, Germania încearcă să intimideze Franţa provocând cele două crize marocane, în 1905 (Tanger) şi 1911 (Agadir), iar în anul următor prin Acordul de la Fez, Franţa devine protectoarea acestor locuri în afară de Marocul spaniol.
În sânul „Triplei Alianţe" erau ambiţii expansioniste. Dacă pe plan extern, Germania voia să-şi întindă dominaţia pe alte continente, nici Austro-Ungaria nu se lăsa mai prejos, râvnind să stăpânească Balcanii pentru a avea ieşire prin Bosfor şi Dardanele. Aceste interese se ciocneau cu ale Rusiei.
La rândul său monarhia habsburgică avea o viaţă artificială după „dualismul" din 1867, ungurii constituind o povară grea ce trăgea Austria spre prăpastie datorită încăpăţânării conducătorilor de la Budapesta. Campionul intransigenţei era întruchipat în obtuzul conte Istvan Tisza care intenţiona să suprime naţionalităţile subjugate şi pe ruinele lor să ridice „viitorul măreţ al naţiunii maghiare omogene" şi al „statului maghiar unitar".
În faţa acestei absurde concepţii politice, aşa cum am amintit, providenţa a dat românilor un om în persoana lui luliu Maniu şi românii au ştiut să-l secondeze în politica pe care a dus-o până la capăt în vederea unirii tuturor celor de o limbă şi un neam, răspândiţi pe atâtea meleaguri străine din cauza vitregiei vremurilor.
„Domnii luliu Maniu şi Alexandru Vaida vorbesc şi ei o ungurească admirabilă, dar n-avem de ce să le fim mulţumitori, căci ei nu întrebuinţează frumoasa noastră limbă decât ca să ne pălmuiască în ungureşte"; (contele Apponyi Albert, ministru).
In „Schiţa monografică a Sălagiului", publicată în 1908 la Simleul Silvaniei de către doctorul Dionisie Stoica si loan P. Lazăr, la pagina 193 se spune: „între toţi deputaţii naţionaliştilor însă mai sigur vorbeşte şi mai ascultat de adversari este deputatul Vinţiului de Jos, debaterul simpatic şi adânc pătrunzător în intrigile politice. Având conştiinţa superiorităţii proprii şi a cauzei sfinte ce o reprezintă faţă de adversarii săi politici, luliu Maniu este una dintre personalităţile politice marcante ale parlamentului."
Iuliu Maniu a forţat istoria pentru a rupe lanţurile ce legaseră Transilvania, timp de un mileniu, de cel mai sălbatic asupritor. Ieşirea din pasivitate atât de mult dorită de Maniu, a făcut să se cutremure parlamentul maghiar, iar ziarul „Peşti Hirlap" să scrie cu ură că: „(Maniu) ar trebui spânzurat în piaţa publică".
Pe 22 iulie 1906, când în parlament ungurii au aruncat asupra Partidului Naţional acuzaţia de iredentism, luliu Maniu s-a ridicat şi a protestat din raţiuni diplomatice, dar în mod deghizat a arătat că poporul român are dreptul să fie iredentist:
„Dacă ne numiţi iredentişti, vă rog să analizaţi cauzele generatoare ale iredentismului. Iredentismul prosperează acolo unde domneşte absolutismul, unde se strangulează orice aspiraţie naturală, adică într-o ţară unde se paralizează dezvoltarea naturală a puterilor. Vă pot asigura ca dacă în Austria ar fi existat de la început libertatea care singură este prielnică pentru dezvoltarea popoarelor, desigur că nici în această ţară nu ar fi existat iredentism, după cum nu-mi veţi putea arăta nici într-un stat din Europa iredentism, unde a domnit şi domneşte libertatea şi libera dezvoltare a fiecărui neam.
Noi stăm pe baza principiului de liberă dezvoltare a popoarelor, idealul guvernului maghiar este hegemonia de rasă.
Ţara aceasta, statul acesta, indicând inegalitatea de tratament a popoarelor şi deci, iredentismul poporului român, conducătorii actuali ai acestui stat şi cercurile sale diriguitoare nu apără deopotrivă interesele tuturor locuitorilor din această ţară."
Şi când pe 25 iulie 1906 s-a ridicat problema ajutorării secuilor în dauna altor popoare, Iuliu Maniu a protestat energic: „Acţiunea inaugurată de guvern nu a avut drept scop dezvoltarea economică a secuilor, ci a fost considerată ca un instrument în mâinile guvernului maghiar pentru ca poporul maghiar să fie fortificat faţă de poporul român şi întărindu-l, după cum s-a spus, eventual şi pe preţul pauperizării economice a poporului românesc, poporul secuiesc să fie bastionul, cetatea de apărare a maghiarismului în Transilvania.
Eu protestez categoric şi cu ultima energie împotriva principiului de a se sprijini din averile publice şi din bugetul statului un popor (faţă de altul) ce se găseşte într-o mizerie neasemănat mai mare..."
Şi profetic, li s-a adresat: „Dacă veţi continua a nu promova binele tuturor popoarelor din această ţară, Ungaria va ajunge pe marginea prăpastiei."
Când deputatul maghiar D. Farkashazy a declarat că „statul acela mic şi zdrenţăros, care este România, cheltuieşte mai mult pentru scopurile culturale decât Ungaria", luliu Maniu a protestat indignat cu voce tare:
„România nu este un stat balcanic !
Declaraţia făcută de d. Farkashazy cu privire la România nu poate fi considerată nici de noi nici de alţii că ar respecta normele bunei cuviinţe parlamentare şi internaţionale, şi eu cred că dacă dl. preşedinte ar fi auzit expresiunea care s-a proferat aici nu ar fi uitat să-l cheme la ordine pe dl. orator. Neglijând, însă, să-l cheme la ordine, am socotit că este de datoria mea, după cum orice membru al acestei camere ar fi trebuit să o considere ca o datorie a sa, de a protesta cu ultima energie contra acestei expresiuni foarte jignitoare pentru statul vecin, cu care monarhia austro-ungară întreţine cele mai cordiale relatiuni...
Nu ştiu ce întreruperi s-au mai făcut din partea prietenilor mei. Dar dacă cineva dintre membrii partidului meu nu a mai făcut observaţiunea că România nu este zdrentăroasă, ci sfâşiată – această întrerupere, la urma urmei, corespunde unui adevăr deoarece ştim din istorie că Basarabia a aparţinut României şi prin urmare România este sfâşiată".
In şedinţa parlamentului din 26 iulie 1906, luliu Maniu, conştient că tot „iobagul" ardelean purta în suflet harta rotundă a României Mari, nădăjduind la ziua mântuirii de sub jugul milenar a declarat:
„Dumneavoastră ne-aţi luat în nume de rău că noi românii vrem să ne dezvoltăm şi să ne încălzim la sânul culturii româneşti. în ce priveşte cultura, vă declarăm că noi nu putem urma decât drumurile pe care le-am bătut în trecut. Căci nu se poate nega dreptul popoarelor de aceeaşi limbă de a avea aspiraţii culturale comune. Nu-mi puteţi deci lua în nume de rău că în calitatea mea de român susţin comunitatea cu limbă şi cultură românească."
Iuliu Maniu a fost acelaşi şi în parlament şi în viaţa publică, omul care şi-a declinat cu mândrie calitatea de român şi pe care a apărat-o cu demnitate.
Ca avocat a folosit firma advocaţială în limba română, în contradicţie cu măsurile ungureşti care urmăreau prin orice mijloc să maghiarizeze orice sector pentru a deznaţionaliza pe toţi.
Dar nu pe Iuliu Maniu.
Pentru cutezanţa de a-şi fi pus firmă românească, Iuliu Maniu a fost deferit baroului advocaţilor din Cluj care l-a pedepsit cu „mustrare" trecută în dreptul numelui Maniu Gyula.
În tomul I al catalogului advocaţilor de la baroul de Cluj se găseşte menţionat „în baza ordinului nr. 707-908 al baroului advocaţilor şi al deciziei nr. 184-908 a consiliului curiei regale maghiare a advocaţilor" - că Maniu este pedepsit cu avertisment.
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-006)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php/863-Situaţia-politică-internaţională
de Cicerone Ionitoiu
Problema românilor transilvăneni devenise o problemă internaţională la fel de importantă ca a tuturor naţionalităţilor asuprite de imperiul austro-ungar şi rezolvarea lor depindea nu numai de propriile lor forţe dar şi de conjunctura politică europeană şi de oamenii politici angajaţi în această luptă de dezrobire.
Providenţa ne-a dat omul care să se descurce în păienjenişul, atât de încurcat al intereselor marilor puteri şi să conducă cu măiestrie politica transilvăneană până la împlinirea dezideratului strămoşesc, de a fi una cu ţara, de a trăi laolaltă toţi cei de o limbă şi de o fiinţă.
Acest om a fost luliu Maniu şi românii transilvăneni au făcut zid în jurul lui, desemnându-l după cum vom vedea nu numai conducător al politicii externe dar şi comandantul ministerului de război în timpul prăbuşirii imperiului ce asuprise 17 naţionalităţi.
Să aruncăm o scurtă privire asupra situaţiei internaţionale din Europa în preziua izbucnirii primului război mondial şi aceasta o putem face numai scormonind puţin trecutul nu prea îndepărtat în care se încropise configuraţia forţelor europene.
Problema Peninsulei Balcanice, care era recunoscută ca „butoiul cu praf de puşcă al Europei", a încercat Rusia s-o rezolve pe trupul „omului bolnav de la Constantinopole" prin Pacea de la San Stefano unde se statuase independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Dar acest aranjament n-a fost pe placul Austro-Ungariei care dorea anexarea primelor două ţări şi nici pe al Angliei care urmărea ca strâmtorile dintre Marea Neagră şi Egee să rămână în continuare sub supravegherea Turciei.
Cele două puteri pentru a intimida Rusia au făcut intense pregătiri militare în primăvara anului 1878 cerând convocarea unui Congres european. Acesta a avut loc la Berlin, Rusia nemaifiind în stare să facă fată unui război.
României, care a cerut participarea, i s-a spus că va fi „auzită" dar nu şi „ascultată". La încheierea Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878) s-a recunoscut independenţa României dar i s-a dat Rusiei sudul Basarabiei, Anglia şi-a luat insula Cipru, iar Austro-Ungariei i s-a dat Bosnia şi Herţegovina spre administrare; mai târziu, în 1908, Austro-Ungaria va anexa Herţegovina.
După acest congres, în 1879 s-a încheiat alianţa între Germania şi Austro-Ungaria iar în 1882 s-a lărgit cu intrarea Italiei şi a devenit Tripla Alianţă, la care a aderat în mod secret şi regele Carol I, fără să aducă la cunoştinţa parlamentului spre ratificare. Ea a încetat să mai existe în 1915, când Italia s-a retras.
Pentru contrabalansarea acestei Triple Alianţe s-a creat în anul 1892 acordul franco-englez care prin afilierea Rusiei în 1895 s-a transformat în Tripla înţelegere la care se va alătura şi Italia în 1915, după izbucnirea primului război mondial.
Motorul Triplei Alianţe l-a constituit la început Bismark iar după înlăturarea lui frânele Germaniei au intrat în mâinile lui Wilhelm II care a dus o politică pangermanică şi colonialistă, făcând din această ţară prima putere economică de pe continent.
Urmărind politica expansionistă colonială, Germania încearcă să intimideze Franţa provocând cele două crize marocane, în 1905 (Tanger) şi 1911 (Agadir), iar în anul următor prin Acordul de la Fez, Franţa devine protectoarea acestor locuri în afară de Marocul spaniol.
În sânul „Triplei Alianţe" erau ambiţii expansioniste. Dacă pe plan extern, Germania voia să-şi întindă dominaţia pe alte continente, nici Austro-Ungaria nu se lăsa mai prejos, râvnind să stăpânească Balcanii pentru a avea ieşire prin Bosfor şi Dardanele. Aceste interese se ciocneau cu ale Rusiei.
La rândul său monarhia habsburgică avea o viaţă artificială după „dualismul" din 1867, ungurii constituind o povară grea ce trăgea Austria spre prăpastie datorită încăpăţânării conducătorilor de la Budapesta. Campionul intransigenţei era întruchipat în obtuzul conte Istvan Tisza care intenţiona să suprime naţionalităţile subjugate şi pe ruinele lor să ridice „viitorul măreţ al naţiunii maghiare omogene" şi al „statului maghiar unitar".
În faţa acestei absurde concepţii politice, aşa cum am amintit, providenţa a dat românilor un om în persoana lui luliu Maniu şi românii au ştiut să-l secondeze în politica pe care a dus-o până la capăt în vederea unirii tuturor celor de o limbă şi un neam, răspândiţi pe atâtea meleaguri străine din cauza vitregiei vremurilor.
„Domnii luliu Maniu şi Alexandru Vaida vorbesc şi ei o ungurească admirabilă, dar n-avem de ce să le fim mulţumitori, căci ei nu întrebuinţează frumoasa noastră limbă decât ca să ne pălmuiască în ungureşte"; (contele Apponyi Albert, ministru).
In „Schiţa monografică a Sălagiului", publicată în 1908 la Simleul Silvaniei de către doctorul Dionisie Stoica si loan P. Lazăr, la pagina 193 se spune: „între toţi deputaţii naţionaliştilor însă mai sigur vorbeşte şi mai ascultat de adversari este deputatul Vinţiului de Jos, debaterul simpatic şi adânc pătrunzător în intrigile politice. Având conştiinţa superiorităţii proprii şi a cauzei sfinte ce o reprezintă faţă de adversarii săi politici, luliu Maniu este una dintre personalităţile politice marcante ale parlamentului."
Iuliu Maniu a forţat istoria pentru a rupe lanţurile ce legaseră Transilvania, timp de un mileniu, de cel mai sălbatic asupritor. Ieşirea din pasivitate atât de mult dorită de Maniu, a făcut să se cutremure parlamentul maghiar, iar ziarul „Peşti Hirlap" să scrie cu ură că: „(Maniu) ar trebui spânzurat în piaţa publică".
Pe 22 iulie 1906, când în parlament ungurii au aruncat asupra Partidului Naţional acuzaţia de iredentism, luliu Maniu s-a ridicat şi a protestat din raţiuni diplomatice, dar în mod deghizat a arătat că poporul român are dreptul să fie iredentist:
„Dacă ne numiţi iredentişti, vă rog să analizaţi cauzele generatoare ale iredentismului. Iredentismul prosperează acolo unde domneşte absolutismul, unde se strangulează orice aspiraţie naturală, adică într-o ţară unde se paralizează dezvoltarea naturală a puterilor. Vă pot asigura ca dacă în Austria ar fi existat de la început libertatea care singură este prielnică pentru dezvoltarea popoarelor, desigur că nici în această ţară nu ar fi existat iredentism, după cum nu-mi veţi putea arăta nici într-un stat din Europa iredentism, unde a domnit şi domneşte libertatea şi libera dezvoltare a fiecărui neam.
Noi stăm pe baza principiului de liberă dezvoltare a popoarelor, idealul guvernului maghiar este hegemonia de rasă.
Ţara aceasta, statul acesta, indicând inegalitatea de tratament a popoarelor şi deci, iredentismul poporului român, conducătorii actuali ai acestui stat şi cercurile sale diriguitoare nu apără deopotrivă interesele tuturor locuitorilor din această ţară."
Şi când pe 25 iulie 1906 s-a ridicat problema ajutorării secuilor în dauna altor popoare, Iuliu Maniu a protestat energic: „Acţiunea inaugurată de guvern nu a avut drept scop dezvoltarea economică a secuilor, ci a fost considerată ca un instrument în mâinile guvernului maghiar pentru ca poporul maghiar să fie fortificat faţă de poporul român şi întărindu-l, după cum s-a spus, eventual şi pe preţul pauperizării economice a poporului românesc, poporul secuiesc să fie bastionul, cetatea de apărare a maghiarismului în Transilvania.
Eu protestez categoric şi cu ultima energie împotriva principiului de a se sprijini din averile publice şi din bugetul statului un popor (faţă de altul) ce se găseşte într-o mizerie neasemănat mai mare..."
Şi profetic, li s-a adresat: „Dacă veţi continua a nu promova binele tuturor popoarelor din această ţară, Ungaria va ajunge pe marginea prăpastiei."
Când deputatul maghiar D. Farkashazy a declarat că „statul acela mic şi zdrenţăros, care este România, cheltuieşte mai mult pentru scopurile culturale decât Ungaria", luliu Maniu a protestat indignat cu voce tare:
„România nu este un stat balcanic !
Declaraţia făcută de d. Farkashazy cu privire la România nu poate fi considerată nici de noi nici de alţii că ar respecta normele bunei cuviinţe parlamentare şi internaţionale, şi eu cred că dacă dl. preşedinte ar fi auzit expresiunea care s-a proferat aici nu ar fi uitat să-l cheme la ordine pe dl. orator. Neglijând, însă, să-l cheme la ordine, am socotit că este de datoria mea, după cum orice membru al acestei camere ar fi trebuit să o considere ca o datorie a sa, de a protesta cu ultima energie contra acestei expresiuni foarte jignitoare pentru statul vecin, cu care monarhia austro-ungară întreţine cele mai cordiale relatiuni...
Nu ştiu ce întreruperi s-au mai făcut din partea prietenilor mei. Dar dacă cineva dintre membrii partidului meu nu a mai făcut observaţiunea că România nu este zdrentăroasă, ci sfâşiată – această întrerupere, la urma urmei, corespunde unui adevăr deoarece ştim din istorie că Basarabia a aparţinut României şi prin urmare România este sfâşiată".
In şedinţa parlamentului din 26 iulie 1906, luliu Maniu, conştient că tot „iobagul" ardelean purta în suflet harta rotundă a României Mari, nădăjduind la ziua mântuirii de sub jugul milenar a declarat:
„Dumneavoastră ne-aţi luat în nume de rău că noi românii vrem să ne dezvoltăm şi să ne încălzim la sânul culturii româneşti. în ce priveşte cultura, vă declarăm că noi nu putem urma decât drumurile pe care le-am bătut în trecut. Căci nu se poate nega dreptul popoarelor de aceeaşi limbă de a avea aspiraţii culturale comune. Nu-mi puteţi deci lua în nume de rău că în calitatea mea de român susţin comunitatea cu limbă şi cultură românească."
Iuliu Maniu a fost acelaşi şi în parlament şi în viaţa publică, omul care şi-a declinat cu mândrie calitatea de român şi pe care a apărat-o cu demnitate.
Ca avocat a folosit firma advocaţială în limba română, în contradicţie cu măsurile ungureşti care urmăreau prin orice mijloc să maghiarizeze orice sector pentru a deznaţionaliza pe toţi.
Dar nu pe Iuliu Maniu.
Pentru cutezanţa de a-şi fi pus firmă românească, Iuliu Maniu a fost deferit baroului advocaţilor din Cluj care l-a pedepsit cu „mustrare" trecută în dreptul numelui Maniu Gyula.
În tomul I al catalogului advocaţilor de la baroul de Cluj se găseşte menţionat „în baza ordinului nr. 707-908 al baroului advocaţilor şi al deciziei nr. 184-908 a consiliului curiei regale maghiare a advocaţilor" - că Maniu este pedepsit cu avertisment.
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-006)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php/863-Situaţia-politică-internaţională
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu