Ori vă mutaţi hotarul mai departe, Ori veţi muri cu trupul frânt în două!

Ori vă mutaţi hotarul mai departe, Ori veţi muri cu trupul frânt în două!
de Cicerone Ionitoiu

 La „strigătul latinităţii din tranşee" lansat ca o poruncă de Octavian Goga răspunsese I. C. Brătianu: „Azi toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei", iar Mişu Ferichide în Consiliul de Coroană a concis ca să fie auzit şi peste veacuri:
„Dacă stăm locului vom ajunge vasalii străinilor, iar generaţiile viitoare ne vor reproşa că nu ne-am făcut datoria".
 Aşa a pornit România hotărâtă peste Carpaţi, în Ajunul Sfintei Mării 1916, când Mavrocordat, ministrul Regatului de la Bucureşti a remis la ora 20,45 următoarea declaraţie de război:
„Toate nedreptăţile ce au suportat fraţii noştri au întreţinut între ţara noastră şi monarhie o stare de continuă animozitate, pe care guvernele regatului nu ajungeau s-o calmeze decât cu preţul unor mari dificultăţi si al multor sacrificii... ei au fost trataţi ca o rasă inferioară...
 Deoarece acest război pune in discuţie cele mai grave probleme, atingând însăşi dezvoltarea naţională, ca şi existenţa statelor, România având dorinţa de a contribui la încheierea mai grabnică a conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede forţată de a intra alături de acele state care îi pot asigura realizarea unităţii naţionale".
 Astfel prevederea lui Iuliu Maniu că „fratele mai mare îşi va asuma răspunderea morală a familiei române", se împlinise. De acum, din ziua de Sfânta Măria 1916 vor începe să curgă şiroaie de lacrimi şi sânge, dar nu în zadar.
 Sacrificiile aliaţilor erau comune pe cele două fronturi, din apus şi răsărit. Cea mai mare bătălie angajată pe 21 februarie 1916 la Verdun a putut fi câştigată de Alianţi numai în luna decembrie după ce nemţii retrăseseră 18 divizii şi le aduseseră împotriva românilor pe care i-au prins-o ca într-un cleşte cu ajutorul bulgarilor.
 Sacrificiile româneşti au fost mari în timp ce ziarul „La Libre Parole" se întreba, „Dar Sarrail ce face?" în situaţia devenită dramatică acum pentru România, preşedintele Franţei, Clemenceau îşi punea şi el o altă întrebare: „Am visat ori am citit că ruşii au dat un corp expediţionar? Unde trebuiesc sute de mii, corp expediţionar?" în schimb ruşii ne-au luat ca „amintire" tezaurul, iar Germanii ne-au dus mii de prizonieri în Alsacia unde au murit de boli şi mai ales de foame, fiind îngropaţi într-o salbă de cimitire ce se ţin lanţ de la Soultzmat până la Maubeuge (pe frontiera cu Belgia) şi pe cealaltă parte a Rinului, de la Breisach până la Krefed.
 Anul 1917 a însemnat apariţia unei noi forţe care a schimbat atmosfera pe fronturi iar răspunsul Aliaţilor la cererea de pace separată a germanilor a fost precis: eliberarea italienilor, slavilor, românilor şi cehoslovacilor.
 Eliberarea noastră consta în puterea rezistenţei şi în victoria aliaţilor care începuse să se întrezărească cu toată defecţiunea rusească unde începuse revoluţia bolşevică, ce a făcut mari greutăţi României nevoite să facă faţă şi duşmanului şi fostului aliat.
 Primăvara anului 1917 se arătase plină de speranţe, dar şi de durere. Prevestea un an hotărâtor. Colţul ierbii primăvăratice l-a adus pe Regele Ferdinand în mijlocul ostaşilor şi de sub nucul de la Răcăciuni li s-a adresat în ajunul Bunei Vestiri, miercuri, 22 martie 1917:
„Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totdeauna dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat Eu, Regele vostru voi fi întâiul a da pildă.
 Vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătaţi-vă scumpii mei ostaşi, demni de încrederea ce ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma datoria voastră cu sfinţenie."
 I. G. Duca, în „Amintirile politice" subliniază pacostea tifosului exantematic ce se abătuse peste ţară în acea primăvară:
 „Am trăit trei luni groaznice şi nenumăraţi au fost militarii şi civilii a căror oseminte zac în Moldova de pe urma acestui flagel periculos, singurul dar pozitiv cu care în acele vremuri îndeajuns de grele, aliata noastră Rusia ne-a gratificat."
 Şi pentru că pe 2 aprilie raportul de forţe se schimbase prin intrarea Statelor Unite ale Americii alături de Tripla înţelegere, Regele Ferdinand I s-a adresat preşedintelui Wilson pe 17 aprilie: „Naţiunea română, care aşteaptă de la acest război eliberarea fraţilor oprimaţi de Austro-Ungaria, trimite naţiunii americane apărătoare a acestei nobile cauze, un emoţionant salut, plin de gratitudine."
Preşedintele Wilson mişcat de drama neamului românesc a trimis următorul răspuns:
„Suferinţele şi persecuţiile la care este supus poporul român provoacă indignarea şi compasiunea lumii civilizate."
In acele momente când omenirea era tulburată, când intrigile, pasiunile şi ameninţările creaseră o atmosferă apăsătoare, când Regelui Ferdinand I se retrăseseră toate titlurile de familie de către germani, acuzat fiind de trădare faţă de ei, El, Regele României şi-a păstrat onoarea rămânând credincios jurământului şi poporului român, ca slujitor al celor „mai buni copii ai firii, urziţi din lacrimi şi sudoare... sfinţind cu roua suferinţei ţărâna plaiurilor noastre".
CICERONE IONITOIU-Viaţa politică-PROCESUL IULIU MANIU-Volumul I (A-009)
Sursa:universulromanesc.ro