Partidul Naţional Român din Transilvania preia conducerea destinelor româneştide Cicerone Ionitoiu
Încheierea păcii de la Brest-Litovsk, între Rusia bolşevică şi Germania, lichidase frontul de răsărit de la Marea Baltică până în Bucovina eliberând forţe care au fost trimise pe frontul de apus, iar România rămăsese complet izolată, fără posibilitatea de a mai fi aprovizionată cu armamentul aliaţilor ce venea prin Rusia.
Câteva săptămâni, premergătoare semnării armistiţiului, atmosfera în sânul clasei conducătoare româneşti din Moldova a fost dramatică. Şantajului cu zdrobirea şi anexarea României de către Austria i se opunea altă ipoteză, tot aşa de dezolantă, ca retragerii conducerii ţării prin Rusia spre Aliaţi.
Soluţia „gen Iuliu Maniu", de a câştiga timp a fost adoptată şi de Ion Brătianu care l-a sfătuit pe Rege să înceapă discuţiile. Regele, cu lacrimi în ochi, a răspuns la propunerea plecării: „Hotărârea mea în această privinţă este irevocabilă. Cât timp va rămâne liber un petec al teritoriului naţional, eu voi rămâne acolo, cât timp va rămâne un soldat şi un drapel românesc, eu voi rămâne alături de el, oricare ar trebui să-mi fie soarta". Şi de aceea Regele Ferdinand a rămas un Rege mare.
Dar, ca întotdeauna în astfel de momente tragice s-au găsit români care să se arunce în braţele Puterilor Centrale şi să împroaşte cu noroi pe cei ce vedeau rezolvarea problemei noastre numai prin victoria Triplei înţelegeri. Printre ei se număra Petre P. Carp, Alex. Marghiloman, Constantin Stere, Titu Maiorescu, I. Slavici. Pentru a fi drepţi, trebuie amintit că în vremurile de mare cumpănă s-au găsit şi ardeleni care au făcut declaraţii de „fidelitate" faţă de Austro-Ungaria, precum Alexandru Vaida-Voievod şi Theodor Mihali (1914) sau, şi mai mult, de colaborare în detrimentul poporului român, ca Vasile Mangra (1916) în schimbul postului de Mitropolit.
In acel moment dramatic al Regatului României, mulţi români au părăsit ţara plecând prin Rusia să se instruiască în străinătate, printre ei găsindu-se Traian Vuia, George Strat, Zapan, iar alţii angajându-se în lupta exilului creând Consiliul Naţional Român, cu ramificaţii în Statele Unite, Franţa, Suedia, Elveţia... în scopul sensibilizării lumii asupra dramei româneşti, a strângerii de ajutoare şi a constituirii grupurilor de voluntari.
Greutatea activităţii politice cădea acum pe umerii ardelenilor, care preluaseră „ştafeta făcliei naţionale" confruntându-se în cluburile politice şi cancelariile diplomatice cu ungurii care nu precupeţeau nimic din arsenalul culiselor.
Cauza românească îşi găsea ecou, în acele momente de restrişte, chiar în „Declaraţia de încheiere a Conferinţei Aliaţilor" de la Londra, pe 19 martie 1918: „România este victima torentului de dominare..., iar toate păcile de acest fel, noi nu le putem recunoaşte pentru că ne propunem ca prin eroism şi stăruinţă să lichidăm cu politica spoliaţiunii pentru a face loc unui regim de pace durabil prin organizarea dreptului".
Iuliu Maniu trece la conducere
Peste un sfert de milion de transilvăneni părăsiseră fronturile austro-ungare înrolându-se în alte acţiuni ce urmăreau scuturarea jugului opresorilor şi în peregrinările lor se întâlneau cu fraţii de suferinţă ai celorlalte naţionalităţi asuprite: cehi, sârbi, slovaci... ce fuseseră înşiraţi de la Marea Baltică la Adriatica, departe de vetrele lor etnice, pentru a apăra un fals conglomerat ce se dezagrega văzând cu ochii.
Contra ofensivei generalului Ferdinand Foch pornită în iulie 1918, în Champagne, continuată în Picardia de la Meuse la Marne, făcuse ca retragerea germană să se transforme, pe zi ce trecea, în dezastru, năruind speranţele lui Erich Ludendorf.
Iuliu Maniu se găsea în această perioadă de frământări pe frontul italian, la Sacile, la sediul brigăzii de artilerie. El făcea parte din Regimentul 34 Sibiu care se afla în refacere în vederea ofensivei de la Montello de-a lungul râului Piave.
Dar situaţia politică evolua cu repeziciune încât se impunea prezenţa lui Iuliu Maniu pentru discuţii şi mai ales hotărâri. El a plecat de pe front şi în cursul lunilor august-septembrie 1918 se găsea între Ardeal şi Budapesta, perioadă în care s-a trecut la crearea comitetului coordonator al partidului compus din: luliu Maniu, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida, Aurel Vlad şi Teodor Mihali, hotărându-se ca sediul comitetului coordonator să fie la Arad în casa lui Ştefan Cicio Pop.
In luna septembrie, românii din Banat şi Transilvania erau în fierbere datorită situaţiei internaţionale şi a fronturilor ce se prăbuşeau făcând să încălzească inimile dornice de libertate.
Iuliu Maniu, care se găsea acum la Budapesta, a fost obligat de autorităţile maghiare să plece imediat pe front, chiar înainte de expirarea concediului, prezenţa lui fiind socotită periculoasă. Dar, prin complicitatea unui ofiţer ceh, se va îndrepta spre Viena unde-l mâna destinul. Intre timp refuzase un post de.ministru în guvernul de la Budapesta, rămânând constant misiunii ce-i fusese încredinţată de Partidul Naţional de a reprezenta interesele româneşti în problemele militare şi de politică externă.
Frontul aliat din Balcani, sub comanda generalului francez Frachet d'Esperey, a scos din luptă Bulgaria care a încheiat armistiţiu pe 29 septembrie. In faţa acestei situaţii disperate a imperiului Austro-Ungar, împăratul Carol a convocat la Viena Consiliul de Coroană şi, la propunerea ministrului de externe Burian, a solicitat, pe de o parte, să forţeze Regatul român să semneze Pacea de la Buftea, iar pe de altă parte să se ia măsuri drastice împotriva popoarelor care ar intenţiona să-şi decidă soarta, neţinând seama de interesele imperiului.
La stăruinţele împăratului, Ştefan Tisza a plecat în ţinuturile sârbeşti, unde, plin de ură, a ameninţat că: „Este posibil să ne prăbuşim, însă înainte de a ne prăbuşi, vă vom nimici". Dar dreptatea istoriei a hotărât altfel.
Impăratul Wilhelm al Germaniei cere, pe 4 octombrie, încheierea armistiţiului, iar împăratul Austriei, Carol, face o cerere asemănătoare pe 7 octombrie, în timp ce, în ultima disperare, Puterile Centrale aruncaseră toate forţele împotriva Apusului, iar cruzimile şi devastările lor nu cunoşteau limită.
Ce ar fi putut răspunde Wilson împăratului la cererea de armistiţiu, din moment ce Puterile Centrale recurgeau în acele momente la metode ce indignau omenirea? Şi, totuşi, a răspuns pe 8 octombrie 1917 că nu vede posibil în a propune guvernelor aliate o încetare a ostilităţilor atâta timp cât trupele Puterilor Centrale sunt pe teritoriul guvernelor asociate; iar guvernul austro-ungar i-a comunicat că „nu poate să ţină cont de sugestiile actuale ale acestui guvern... şi, că El, Preşedintele, nu mai este liber să accepte o simplă autonomie a acestor popoare ca bază a păcii, ci este obligat să insiste asupra faptului că ei sunt chemaţi, şi nu El, să judece în ce chip o acţiune a guvernului austro-ungar va putea să satisfacă aspiraţiile şi concepţiile despre drepturile lor şi despre destinul lor ca membri ai familiei naţiunilor".
Iuliu Maniu era prezent în Viena şi acţiona pe baza mandatului primit. La începutul lunii octombrie a anunţat convocarea tuturor ofiţerilor români din Viena în vederea constituirii unui „Sfat al militarilor români", ceea ce se va realiza pe 31 octombrie 1917.
Pe data de 12 octombrie Comitetul executiv al P.N.R. s-a întrunit la Oradea unde s-a decis ca „Declaraţia" în numele poporului român să fie citită în Parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida Voievod pe 18 octombrie.
Evenimentele se precipitau cu repeziciune. Pe 15 octombrie în Consiliul de Coroană de la Viena s-a hotărât ca în confederaţia de state visată de împărat, Ungaria să intre ca stat independent, dar fără ca ea să acorde independenţă naţionalităţilor pe care le subjugase. Acest vis n-a durat decât 24 de ore de la anunţarea lui în parlamentul de la Budapesta, deoarece a doua zi, pe 18 octombrie, a sosit vestea de la preşedintele Wilson prin care se anunţa dezmembrarea Austro-Ungariei.
In aceeaşi zi, de la tribuna parlamentului, se citea „Declaraţia", în numele poporului român, care a produs panică în Cameră:
„...Singura cale însă este aceea a deplinei sincerităţi, a deplinei recunoaşteri, a acceptării bazelor cu adevărat democratice, cu adevărat creştine, cu adevărat wilsoniene, şi atunci, când cu drepturi egale fiind, ne vom întâlni ca naţiuni egale, vom putea să ne întindem mâna şi pentru viitor, dar între oprimatori şi oprimaţi de când e lumea n-au putut să fie raporturi sincere.
Trebuie să tindem, aşadar, ca să fim cu toţii cu drepturi egale şi ranguri egale şi liberi. Nu-i nevoie de discuţii lungi în acest scop, ci e de ajuns să se dea posibilitatea fiecărei naţiuni din Ungaria de a-şi întemeia organizaţia naţională, ca să aveţi cu cine să intraţi în discuţie, nu în cadrele strâmte ale acestei ţări, pentru că această problemă nu o vor rezolva acei politicieni cu vederi strâmte ale acestei ţări, care cu atâta predilecţie se numesc «bărbaţi de stat»; această problemă e acum internaţională, e chestia de onoare a omenirei, care trebuie cinstit rezolvată.
Şi să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea română întregită a vorbit prin mine şi că în aceste clipe istorice, fiecare român simte la fel ca mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe, cărora eu le-am dat expresie!"
Din acea zi istorică, când Statele Unite au încetat să mai recunoască monarhia austro-ungară ca reprezentantă a popoarelor pe care le subjugau, când declaraţia românilor, căzută ca un trăznet, a pus capăt activităţilor parlamentare de la Budapesta, s-a dat semnalul prăbuşirii.
Prăbuşirea
Incepuse prohodirea funerariilor imperiului de către reprezentanţii naţiunilor oprimate având în frunte pe români. A doua zi, pe 19 octombrie 1918, cehii, croaţii, slovenii şi sârbii au anunţat că se declară independenţi, nemairecunoscând ca autorităţile austro-ungare să vorbească în numele lor.
După ce deputatul românilor bucovineni, George Grigorovici, declarase pe 17 octombrie în Parlamentul de la Viena: „Unirea românilor este un ideal şi o ţinută pe care o vor urmări românii totdeauna şi în veci, în tot momentul şi toate împrejurările, indiferent de cum va fi constelaţia lor viitoare, indiferent de chipul cum li se va desfăşura soarta pe viitor...", i-a venit rândul colegului său Isopescu-Grecul, un brav luptător român pentru drepturile bucovinenilor, care, în numărate rânduri, îşi ridicase glasul împotriva persecuţiilor din imperiul habsburgic, ca pe data de 22 octombrie 1918 cu o voce prin care vorbea „însăşi naţiunea română", să tune de la tribuna Parlamentului din Viena:
„... Care va fi soarta conaţionalilor de pe teritoriul ungar? Poate fi ceva pentru Austria adevărat, iar pentru Ungaria nu? Poate fi soluţia altfel decât egală pentru toţi? Şi mai voiţi ca pumnul de fier al politicei mondiale, indignate de acest joc, evident să nu se abată pentru a îngropa monarhia sub dărâmăturile Parlamentului de la Budapesta?
Vai, de trei ori vai vouă, tuturor conţilor şi baronilor finanţei ungare! Opriţi-vă jocul acestui sacrilegiu, căci sfidaţi pe Dumnezeu şi justiţia mondială. Cred oare într-adevăr puternicii Ungariei, că vor fi în stare să oprească la graniţa lor incendiul mondial, care nu de Austria a fost pus, ci de dezvoltarea istorică a Ungariei?"
Bătălia din parlamente a acestor „capete luminate" era expresia suferinţei de nemaiîndurat a populaţiilor ce-i aleseseră să le reprezinte interesele.
Privind situaţia imperiului din punct de vedere militar şi social, constatăm că masele porniseră la scuturarea jugului alungând autorităţile şi pe jandarmii unguri ce jefuiseră şi chinuiseră pe cei rămaşi în vatra transilvană. Revoltele ţărăneşti cuprinseseră Banatul şi Ardealul. Situaţia era asemănătoare la toate naţionalităţile subjugate.
Dar şi cei trimişi forţat să lupte pentru cauze străine naţiilor începuseră să părăsească frontul. La 17/18 octombrie 1918 începuse revolta în mijlocul armatei de la Budapesta unde s-a instalat alt guvern sub conducerea lui Karoly, dar situaţia s-a agravat prin greve şi infiltraţii bolşevice trimise de la Moscova, de unde Lenin, pe 22 octombrie spunea că monarhia habsburgică se destramă în state naţionale, în care „pretutindeni bate la uşă revoluţia muncitorească". Unul dintre infiltraţi a fost şi cunoscutul anarhist Bela Khun.
Pe data de 23 octombrie 1918 s-au răsculat marinarii din porturile Adriaticei (Fiume, Pola, Triest) împotriva imperiului şi, împotriva lor, s-a încercat o represiune sângeroasă condusă de amiralul Miklos Horty, care, deşi a executat vreo mie de soldaţi, n-a reuşit s-o stăvilească. Printre răsculaţi se aflau sute de marinari români.
A fost semnalul revoltelor din Serbia şi Croaţia. Nimic şi nimeni nu mai putea opri prăvălirea. Pe 24 octombrie, la poalele Alpilor Dolomiţi, pe râul Piave, la Vittorio Veneto, a avut loc vestita victorie italiană asupra austriecilor în cursul căreia au căzut zeci de mii de oameni. Era deznodământul. Tiron Albani, militant social-democrat, membru în Consiliul Naţional Român din Transilvania, scria:
„...Şi valul revoluţiei a pornit. Soldaţii răsculaţi pe diferite fronturi au început să le părăsească in corpore, cântând cântece revoluţionare. Şi pentru a fi în nota timpului, pentru a imita revoluţia franceză şi pe cea rusească, ofiţerii şi subofiţerii revoluţionari şi-au tăiat gradele şi insignele imperiale şi, declarându-se egali cu soldaţii de rând, au forţat şi pe cei cărora nu le convenea această operaţie să procedeze la fel.
Echipe de revoluţionari înarmaţi treceau din tranşeu în tranşeu şi degradau pe ofiţeri, iar pe soldaţi îi îndemnau să ia armele şi să plece cu ele acasă şi să alunge pe conducători din fruntea administraţiei de stat. Ofiţerii nu mai opuneau rezistenţă. Vedeau că totul este pierdut..." In lupta de la Piave italienii au luat 400 000 de prizonieri şi 10 000 de ofiţeri. Dar numărul celor care părăsiseră fronturile era şi mai mare.
Pe Dunăre era oprită navigaţia şi bulgarii trebuiau să părăsească Bucureştiul până la 25 octombrie. Turcia începuse să depună armele şi la câteva zile va semna armistiţiul. In nord-estul imperiului, după ce bucovinenii şi ucrainenii anunţaseră retragerea din imperiu, părţile poloneze (răpite de austrieci) se declarau independente, constituindu-se în Republica Poloneză, sub conducerea generalului Josef Pilsudski.
Dacă Viena încetase de a mai fi centrul imperialismului sălbatic austro-ungar, în acele zile de sfârşit de octombrie ea devenise centrul de coordonare al românilor ce se întorceau de pe fronturi.
Locotenentul luliu Maniu, ca reprezentant al Consiliului Naţional Român, cu probleme militare şi externe, prevăzând dezastrul spre care mergea imperiul, făcuse tot posibilul să se găsească la Viena unde pregătise o mare consfătuire care a avut loc în sala „Weigel din Dreherpark". Cu acea ocazie s-a constituit „Senatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal, Banat şi Bucovina" sub preşedinţia căpitanului Traian Popa, locţiitorul Regimentului 64.
La data aceea, în Viena, erau prezenţi peste 50 000 militari români. Regimentul 64 se transformase în nucleul Armatei române de pe teritoriul fostei Austrii. Misiunea acestui centru era să adune militarii întorşi de pe front, urmând ca după depunerea jurământului de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român să fie dirijaţi spre Transilvania pentru preluarea puterii şi asigurarea liniştei pe teritoriul locuit de români. în apelul lansat atunci, se spunea:
„... Fiecare român care se află la depourile (efectivele) din monarhie sau care se întorc de la front, este soldatul Comitetului si n-are să primească nici o poruncă de la străini şi nici să depună jurământ pentru altă ţară decât Ţara Românească şi să nu se lase jignit în sentimentele sale naţionale, să nu împiedice pe celelalte naţiuni conlocuitoare în manifestările voinţei lor naţionale sau a drepturilor naţionale si să nu jignească sentimentele naţionale ale altora...".
Astfel s-a reuşit ca ostaşii români, pregătiţi pentru rolul lor ce le revenea în slujba cauzei româneşti, să fie feriţi de bolşevizarea în care căzuseră ungurii.
În acest context de organizare generalul Ion Boeriu a devenit secretarul lui Iuliu Maniu iar prin colonelul Herby s-a asigurat serviciul de legătură între Viena şi Arad unde se instalase sediul Consiliului Naţional Român.
Iuliu Maniu, având o forţă aşa de însemnată în spatele lui a hotărât să se instaleze cu birourile de organizare în Ministerul de Război al Austriei însoţit de deputatul Isopescu-Grecu; a reuşit să ajungă până la generalul Straeger Steiger, care era ministru, solicitându-i o aripă a clădirii pentru a-şi putea îndeplini misiunea de conducere a afacerilor militare ale Comitetului Naţional Român.
Descumpănit, generalul austriac a cerut răgaz o jumătate de oră pentru analizarea situaţiei, reţinându-i pe cei doi acolo. Dân-du-şi seama că Austria ceruse armistiţiu Italiei iar Viena era în plină revoluţie, lui Maniu i s-au.pus la dispoziţie cele cerute, şi birouri, şi cazărmi pentru adăpostirea ostaşilor români. O notă din 2 noiembrie spunea: „Noi nu putem sta în legătură cu Senatul militar român, dar recunoaştem Comitetul Naţional Român şi, dacă acest comitet şi-a constituit Senat militar, şi noi îl recunoaştem. Noi vă recunoaştem pe dumneavoastră de reprezentanţi ai Comitetului Naţional şi de conducători ai Senatului militar român".
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/872-Partidul-Naţional-Român-din-Transilvania-preia-conducerea-destinelor-româneşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu