sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Consiliul Dirigent - Conferinţa de Pace ne-a impus alte hotare decât acelea pe care..

Consiliul Dirigent - Conferinţa de Pace ne-a impus alte hotare decât acelea pe care..
de Cicerone Ionitoiu

Acţiunea de guvernare românească asupra Transilvaniei Integrate României Mari începe în paralel cu trecerea trupelor româneşti în Ardeal unde bandele ungureşti bolşevizate dirijate de pela Khun devastau satele şi ucideau pe bieţii ţărani, aceasta coincizând cu acţiunea întreprinsă de Rusia împotriva Basarabiei.
 Când Iuliu Maniu, în calitate de Preşedinte al Consiliului Dirigent a hotărât ca trupele generalului Traian Moşoiu să pornească la alungarea bandelor bolşevice ce terorizau Transilvania, acestea la dispoziţia lui Bela Khun au luat în retragerea lor ca ostatice pe Clara Maniu şi Cornelia Maniu, mama şi sora lui Iuliu Maniu. După multe suferinţe le-au eliberat.
 Dificultăţile au fost destul de mari din pricina armistiţiului încheiat la Belgrad prin care armatele regatului român nu puteau înainta decât până la Mureş, în rest teritoriul urma să fie ocupat de trupele franceze. în acelaşi timp funcţionarii unguri din Administraţie şi-au dat demisiile pentru a produce haos. Cu acea ocazie Iuliu Maniu a făcut apel la intelectualii români şi la toţi cei care aveau clase de liceu să se angajeze în locurile vacante. La scurt timp, mulţi învăţători şi preoţi au sărit în ajutor angajându-se în sprijinul gestiunii Consiliului Dirigent, mai ales că din Regat nu puteau veni prea multe cadre deoarece Basarabia avusese şi ea aceleaşi nevoi.
 Iuliu Maniu a militat consecvent pentru consolidarea Statului român în perioada de după Adunarea de la Alba Iulia împuternicind pe Alexandru Vaida Voievod să trateze la Conferinţa de Pace din partea Consiliului Dirigent. Şi acesta l-a dublat cu competenţă pe Ionel I. C. Brătianu, celălalt stâlp al ctitoriei româneşti din Regat în ceea ce priveşte încheierea păcii, Iuliu Maniu a declarat: „...trebuie să constat că prin Tratatul de la Trianon nu s-au atribuit din Ungaria pentru România teritorii maghiare şi că prin acel tratat Ungaria nu a fost spoliată, ci prin el s-a restabilit numai, după minuţioase examinări, dreptatea istorică si etnică atât de mult aşteptată de poporul român".
 Şi tot Iuliu Maniu, în legătură cu Tratatele de Pace a mai făcut unele precizări foarte importante pentru a demonstra înţelegerea poporului român faţă de hotărârile internaţionale:
„... Conferinţa de Pace ne-a impus alte hotare decât acelea pe care le aşteptam, hotare cari exclud din ţara noastră multe sute şi zeci de mii de suflete şi teritorii româneşti importante, scumpe sufletului nostru şi necesare siguranţei noastre de Stat" (N.N. se referă la aproape două milioane de români rămaşi în nordul Maramureşului, în câmpia ungurească, în Banatul sârbesc, pe Valea Timocului şi în Bulgaria şi chiar în Transnistria.)
„... Dacă, cu durere în suflet, ne-am împăcat cu starea creată prin impunerea acestor hotare, am făcut-o de dragul bunei convieţuiri cu vecinii noştri şi mânaţi de un spirit de jertfă de a nu crea dificultăţi marilor noştri aliaţi şi a servi ideea păcii europene".
 Lupta celor doi ctitori, Iuliu Maniu şi Ionel Brătianu, rămâne ca un unicat în apărarea drepturilor româneşti. în timp ce Brătianu, neputând apăra respectarea literei tratatului încheiat în 1916 cu Aliaţii, a părăsit Conferinţa de pace la începutul lunii iulie, în acelaşi timp trupele române din Transilvania, încurajate de preşedintele Consiliului Dirigent, ignorând dispoziţiile Consiliului suprem aliat, au trecut la asalt împotriva bandelor comunisto-teroriste şi nu s-au oprit decât la Budapesta pe 3 august 1919, sub comanda generalului de cavalerie Rusecu, din armata generalului Traian Moşoiu, extirpând flagelul comunist din centrul Europei.
 Această ignorare a autorităţii Consiliului suprem aliat era ca o răsplată a luptei îndârjite pe care o dusese Ionel Brătianu la Conferinţa de pace pentru apărarea integrantă a drepturilor româneşti nesocotite de cei ce semnaseră angajamentul în vara lui 1916. Această perioadă de împlinire a năzuinţelor de veacuri, în care figura cea mai proeminentă a fost Iuliu Maniu, nu se poate încheia fără a sublinia aprecierile unuia dintre marii portretişti ai oamenilor politici, caracterizarea lui Sterie Diamandi, din revista Gândul vremii", din 15 martie 1934, sub simplul titlu „Iuliu Maniu":
 „... Am săvârşi o mare greşeală, dacă ne-am încumeta să judecăm pe Iuliu Maniu, neţinând seama de împrejurările în care a fost silit să lupte. Nu trebuie să pierdem o clipă din vedere că în cea mai fragedă tinereţe se asvârle în vâltoarea luptelor naţionale, participă din ce în ce mai activ la memorabilile lupte din Ardeal, asumându-şi roluri din ce în ce mai importante în conducerea lor, până când sfârşeşte prin a lua comanda supremă a Partidului Naţional.
 Având în faţa lui un adversar puternic cu reale calităţi sufleteşti cum este poporul ungur, fără scrupule în lupta pentru desnaţionalizare şi înarmat cu toate mijloacele pe care i le pune la îndemână aparatul de stat ca şi necesitatea de a lupta pe două fronturi, Viena şi Budapesta, fiecare cu tactica şi metoda de luptă, deosebită, Iuliu Maniu care avea răspunderea istorică a marei bătălii, trebuia să-şi măsoare fiecare cuvânt, să cumpănească fiecare gest.
 Cea mai mică imprudenţă putea să atragă după sine urmări din cele mai neplăcute. Şi erau în joc interesele vitale ale unui neam. Se cerea, prin urmare cârmaciului care avea să vâslească prin asprele vârtejuri ale apelor învolburate, prudenţă şi îndemânare. O vorbă necugetată sau un pas pripit erau de natură să primejduiască situaţia. Alţii puteau să agite fără mari riscuri flamura iredentistă, el însă trebuia să-si înăbuşe orice fel de expansiune, punând lacăt gurii şi frâu avânturilor năvalnice.
 Cu mentalitatea noastră de adolescenţi, deprinşi să preţuiască gestul, în timpul războiului mondial noi liceenii găseam nepatriotică atitudinea lui Maniu şi aveam pentru dânsul numai cuvinte de blam, îl voiam autor de manifeste incendiare şi agent de răsvrătire. Spre marea noastră dezamăgire Iuliu Maniu nu ne oferea nimic din toate acestea.
 In loc să-l vedem cap al rebeliunei, târât prin temniţe sau în faţa plutonului de execuţie, noi îl vedem caporal în oastea drăguţului de împărat. Ni se părea o adevărată trădare de neam.
 Astăzi însă adolescenţii de pe vremuri care cârteau împotriva lui Maniu, în faţa evenimentelor care i-au dat dreptate, va trebui să recunoaştem că am greşit.
 Astăzi, ne dăm seama cât de înţeleaptă a fost tactica întrebuinţată de dânsul. A ştiut să evite jertfe inutile. A ştiut să pândească momentul cel mai prielnic, când avea să dea o lovitură decisivă cu maximum de şansă. Şi momentul a venit.
 N-a fost atunci în Partidul Naţional din Ardeal om mai hotărât ca şovăielnicul Maniu. Propunerile guvernului revoluţionar de la Budapesta, ca şi tratativele de la Arad, erau de natură să provoace diversiuni în rândurile fruntaşilor ardeleni, în acele clipe hotărâtoare, în rândurile acestor fruntaşi au fost momente de şovăială, au fost intenţii de târguiala.
 Din capul locului, Maniu e acela care îşi dă foarte bine seama că sosise clipa decisivă, când şovăiala e nefastă, iar tocmeala echivala cu trădarea. Şeful îşi spusese atunci cuvântul lui autorizat, hotărât şi răspicat..."
 Am arătat mai sus cât de hotărât a fost Maniu la Arad. Tot Maniu e acela care într-o şedinţă a comitetului naţional, la Budapesta, în anul 1912-1913, s-a declarat categoric împotriva oricărei înţelegeri cu ungurii: „Nu poate fi pace între noi şi unguri (a spus în acea şedinţă Iuliu Maniu), sau ei ne doboară pe noi sau noi îi doborâm pe dânşii". Acesta era limbajul pe care-l ţinea „şovăielincul" Maniu în momentele hotărâtoare.
 Iuliu Maniu prin lupta lui a aparţinut poporului român iar după realizarea ţelului a intrat pentru veşnicie în galeria oamenilor politici europeni, şi atestările sunt enorm de multe. Merită subliniate câteva care vin din partea unor personalităţi, cu totul şi cu totul excepţionale:
„... Figura lui Maniu se înalţă ca una dintre cele mai mari, printre rezistenţii din Europa. El a fost unul dintre creatorii naţiunii române. El a luptat toată viaţa pentru dreptul popoarelor..." (Paul Reynaud, Preşedinte al Consiliului de miniştri francez, fost în lagărele de exterminare naziste).
„... Iuliu Maniu a murit în închisoare. Acest campion al reunificării pământului românesc, acest Bărbat de Stat fără teamă şi fără reproş îşi va sfârşi viaţa în nişte temniţe mai groaznice decât cele pe care le-a cunoscut la începutul acţiunii sale politice..." (Georges Bidault, om politic francez, de mai multe ori Preşedinte al Consiliului de Miniştri, luptător în rezistenţa franceză împotriva invadatorului nazist).
 Consecinţele invaziei ruseşti
Când după 23 august 1944 i s-a permis Uniunii Sovietice să strivească sub cizma ei o jumătate de Europă, în visul ei de a stăpâni ieşirile la cele două mări, Egee şi Adriatică, Stalin, călăul omenirii, a dat dispoziţie să se şteargă urmele trecutului şi noi istorii să se confecţioneze în ţările „eliberate".

În ianuarie 1945, Stalin şi-a chemat valetul la Moscova, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi, înainte de Conferinţa de la Yalta, i-a dat dispoziţie să elimine din viaţa publică pe Iuliu Maniu.

 La mai puţin de 2 luni, la începutul lui martie 1945, Vîşinski, după ce a bătut cu pumnul în masă regelui, strigând „eu sunt Yalta" şi-a adus reprezentanţii Cominformului cu planul de sovietizare al României, etapa primilor 5 ani, în care se preciza: „suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor ei..."
 După toată teroarea dezlănţuită, după falsificările alegerilor din 1946, s-a dezlănţuit acţiunea de suprimare a lui Iuliu Maniu, concomitent cu a altor lideri politici din ţările ocupate de ruşi. Arestat în iulie 1947, lui Maniu i s-a înscenat un proces de înaltă trădare, judecat între 29 octombrie-11 noiembrie 1947.
 În „actul de trimitere în judecată", primul procuror al Tribunalului militar al Regiunii a -II-a militare, colonel Georgescu Alexandru, a menţionat, printre acuzaţiile denaturate şi câteva referitoare la perioada făuririi României Mari de care ne-am ocupat mai sus:
 „Crimele săvârşite împotriva poporului român de Maniu, Mihalache si ceilalţi... au încununat trădarea naţională care a caracterizat toată istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente originale ale trecutului dovedesc că încă din perioada imperiului austro-ungar, aşa zisul partid naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu era un susţinător al monarhiei habsburgice care oprima poporul român... Declaraţiile conducă¬torilor Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu si Alexandru Vaida-Voievod confirmă faptul că aceşti vechi duşmani ai poporului român erau în serviciul imperiului austro-ungar care oprima si jefuia populaţia românească din Transilvania şi Banat.
 Acestea sunt antecedentele unui aşa zis partid «istoric» ale Partidului Naţional Ţărănesc, care cu 40 de ani în urmă (1918) a trădat interesele naţionale cele mai vitale ale poporului român..."
 Aceste acuzaţii au fost aduse de reprezentanţi iresponsabili ai justiţiei care s-au pus în slujba cotropitorului.
 Viaţa şi lupta dezinteresată a lui Iuliu Maniu s-a oglindit în realizarea unităţii naţionale, iar procesul înscenat împotriva lui a fost procesul intentat în acelaşi timp împotriva neamului românesc, a desfiinţării Statului român în vederea sovietizării teritoriului.
 Pentru a şterge urmele existenţei noastre, trădătorii puşi în slujba Moscovei au izgonit regele şi au trecut la exterminarea celor care au înfăptuit România Mare şi care ar mai fi fost în viaţă, indiferent de vârsta la care ajunseseră.
Pentru a aduce un omagiu acestor ctitori de ţară şi a se arăta dimensiunea genocidului, prezentăm lista, incompletă, a acelora dintre ei care au murit în temniţele comuniste, majoritatea chiar fără procese înscenate.

Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-013)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/875-Consiliul-Dirigent-Conferinţa-de-Pace-ne-a-impus-alte-hotare-decât-acelea-pe-care

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu