Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania
de Cicerone Ionitoiu
În timp ce transilvănenii, în alegeri pe circumscripţii, îşi desemnau pe cei 1228 delegaţi care să meargă la Alba lulia, condiţiile de anarhie ale imperiului se abătuseră şi peste românii din Bucovina care au fost nevoiţi să ceară ajutorul guvernului român de la Iaşi care a hotărât să şi trimită trupele sub comanda generalului Zadig, lansându-se următoarea proclamaţie:
„Răspunzând la chemarea Consiliului naţional bucovinean, armata română a păşit pe pământul ţării marelui Voievod Ştefan... Trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea si sprijinul lor pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute de dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor..."
Preşedintele Consiliului Naţional Român din Bucovina, Iancu cavaler de Flondor, a convocat pentru 28 noiembrie 1918 Congresul general şi a hotărât unirea Bucovinei cu România.
„Astăzi, când una din puterile contractante, Austria, s-a prăbuşit sub greutatea păcatelor şi crimelor ei seculare, noi, urmaşii băştinaşilor acestei ţări, ajunşi stăpânii deplini pe hotărârile noastre, declarăm actul de cesiune de la 1773 nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese ruptă..."
Fruntaşii Consiliului Naţional Român în frunte cu Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, episcopul Iuliu Hossu, în dezbaterile ce aveau loc, în acele zile măreţe, au luat hotătârea ca armata română să nu fie chemată în acele momente de prăbuşire a imperiului asupritor pentru ca să se poată dovedi lumii întregi voinţa neviciată de UNIRE CU ŢARA, izvorâră din principiul liberei autodeterminări, pe baza dreptăţii istorice şi etnice.
Aceasta prefigura pasajul din scrisoarea preşedintelui Franţei Alexandre Millerand (1920-1924) trimisă „Comisiunilor de Delimitare a frontierelor" prin care preciza: „...O stare de lucruri chiar milenară nu merită să dăinuiască când ea este recunoscută contrară justiţiei..."
Iar Iuliu Maniu cu judecata lui logică va completa după aceea: „... Noi nu suntem vinovaţi, precum nu e vinovat nici însuşi poporul maghiar, de altfel foarte vrednic şi foarte patriot, dacă înaintaşii lor, ca popor de stepă, s-au aşezat pe şesurile Dunării şi ale Tisei, şi că în timp de o mie de ani nu au putut să înstăpânească, nici social, nici etnograficeşte, văile şi munţii din apropierea acelor şesuri..." Pentru „înfiinţarea statului liber şi independent", ţăranii români au început să sosească la Alba lulia încă din ziua de 27 noiembrie iar în ziua de 1 decembrie o masă imensă încolonată şi-a făcut apariţia, pe sub poarta lui Mihai Viteazu, în Cetate, pe platoul execuţiei, în imediata apropiere a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia şi Crişan.
Între 100 000 şi 130 000 de „cămăşi albe" au ascultat cu smerenie slujba religioasă de la ora 7 dimineaţa oficiată de ierarhii celor două biserici. La ora 10 dimineaţa pe întreg teritoriul locuit de etnia românească au început să bată clopotele pentru a vesti măreaţa hotărâre ce se va lua în acea zi de către reprezentanţii ei.
Şi, în sunetul clopotelor catedralei de la Alba Iulia, a apărut Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, care a declarat: „Noi care am fost puşi de lumea noastră în fruntea afacerilor, am aflat momentul psihologic sosit pentru a anunţa duşmanilor noştri de secole cum că noi preluăm imperiul (administraţia) peste toate ţinuturile locuite de românii din Transilvania şi Banat... Venim înaintea voastră ţinând cont de mandatul vostru şi declarăm că poporul român este matur, îşi cunoaşte chemarea sublimă în lumea civilizată... Consiliul Naţional Român îşi depune mandatul în mâinile naţiunii române. Acum voi reprezentanţi ai poporului sunteţi chemaţi să spuneţi cuvântul".
După ce a numit ca notari pe Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar ca raportor al Comisiei pe dr. Ion Suciu, au fost validate mandatele delegaţiilor, s-a propus componenţa Marii Adunări Naţionale: preşedinţi: George Pop de Băseşti şi episcopii loan I. Papp şi Demetriu Radu; vicepreşedinţi: Teodor Mihaly, Ştefan C: Pop şi Ion Fluieraş; secretari: Alexandru Fodor, Sever Nicolae, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, losif Ciser, Ionel Pop şi George Crişan. George Pop de Băseşti, tribunul memorandist, ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale a subliniat printre altele:
„... la locul acesta sfinţit de sângele marilor noştri martiri v-aţi adunat si D-voastră, ca să sfărâmaţi cătuşele robiei noastre seculare şi să decidem ca un popor liber asupra sorţii noastre..."
Pamfil Şeicaru, în descrierea zilei Marii Uniri, zugrăvind portretul „omului zilei" ne prezintă astfel derularea evenimentului: „Precedat de Ştefan Cicio Pop şi Theodor Mihaly, şi-a făcut apariţia Iuliu Maniu. După un moment de tăcere, reprezentanţii celor două Biserici - ortodoxă şi unită - s-au ridicat în picioare dând semnalul aplauzelor şi aclamaţiilor.
Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizată de Iuliu Maniu, ca şef suprem al revoluţiei naţionale. Ştiuse să utilizeze lucid şi cu tact desăvârşit momentele favorabile aspiraţiilor poporului român, evitând să provoace reacţia desperării ungurilor...
Cu aerul unei simulate dezolări, după ce a respins şi propunerea de independenţă a Transilvaniei într-o confederaţie danubiană, Iuliu Maniu profund mâhnit că venea prea târziu deoarece Partidul Naţional Român îşi exprimase voinţa asupra separării complete de Ungaria şi unirea cu România şi nu mai putea reveni asupra acelei solemne deciziuni fără să-şi piardă legitimitatea reprezentării naţiunii române, care în unanimitate vroia Unirea... Oscar Jaszi nu a mai găsit nici un argument pe care să-l opună impecabilei logici a celui ce reprezenta, în acele momente, poporul român şi voinţa lui naţională. Tactica lui Iuliu Maniu s-a verificat justă în desfăşurarea evenimentelor."
Iată câteva fragmente din discursul lui Iuliu Maniu:
„Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. In aceste momente solemne ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră...
Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor, îndeosebi noi, românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire fiindcă aci la noi este leagănul românismului... Cine poate să conteste fiinţei noastre naţionale dreptul de a-si croi singură soarta, de a se conduce ea însăşi şi de a-şi constitui un singur trup când sufletul îi este unul singur şi întreg?
Însuşirile specifice cu care contribuie neamurile la înmulţirea civilizaţiei, nu se pot afirma şi dezvolta sub o stăpânire străină şi divizată. Este nevoie de o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Datoria noastră este să fondăm statul naţional dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii civilizate... Pentru ca intrigile duşmanilor noştri să amuţească, în proiectul de rezoluţie am precizat principiile de cari ne vom călăuzi.
Noi considerăm realizarea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti, vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi cetăţenilor. Nu vrem ca din oprimaţi şi asupriţi să devenim oprimatori şi asupritori. Nu răpim individualitatea etnică a neamurilor conlocuitoare, ci fiecare om este liber să-şi aleagă limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa sa particulară cât şi în legătură cu viaţa de stat. Nu vrem să sugerăm puterea nimănui, aşa cum a fost şi în vrednicia noastră şi nu vrem să istovim forţele altora.
Sarcinile ce ne revin la vremi atât de grele nu le vom putea presta fără ca cetăţenii să aibe putinţa desfăşurării maxime a forţelor lor, deoarece libertăţile interne ale cetăţenilor trebuie să crească în raport direct cu sforţările externe ale statului. Nu se poate spera ca cetăţenii fără drepturi şi ţinuţi în întuneric sufletesc şi în mizerie socială, să devie stâlpi siguri ai unui stat modern, deplina libertate şi egala împărtăşire în puterea de stat a cetăţenilor este singura bază solidă a dezvoltării unui stat.
Toţi cei de faţă suntem de obârşie ţărănească. Tot ce avem înaintea noastră, în haine negre şi cu frunţi luminate, a ieşit din popor. O preocupare constantă a politicii noastre a fost făurirea unei sorţi mai bune a ţăranului român, care este pătura socială cea mai puternică a neamului.
Reforma agrară este menită să potenţeze producţia şi să niveleze păturile sociale. Una din silinţele noastre ne îndeamnă să promovăm industria indispensabilă pentru un stat modern. Cerem ca pe viitor să se evite conflictele cu arma şi să se instituie un juriu internaţional care să limpezească chestiunile în litigiu. în locul suveranităţii rigide aplicate, trebuie să se înfăptuiască o frăţietate universală.
Trimitem frăţească închinare bucovinenilor liberi si uniţi cu România si salutări popoarelor cari au dărâmat imperiul Habsburgic. Deodată cu propunerea proiectului de rezoluţie aducem omagiile noastre diplomaţiei iscusite a Antantei şi mulţumirile noastre armatelor ei victorioase."
Un fapt deosebit de important în acest discurs al lui Iuliu Maniu a fost propunerea ca să se „instituie un juriu internaţional care să lămurească chestiunile în litigiu... să se înfăptuiască o frăţietate internaţională", sugestie ce a prins consistenţă în „Liga Naţiunilor" şi apoi în „Organizaţia Naţiunilor Unite", foruri fără de care nu este posibilă garantarea păcii în omenire. Această clarviziune generală a pus-o în aplicare în pactele regionale pe care le-a iniţiat, după cum vom vedea. Printre vorbitorii de la Alba Iulia, de la tribuna Adunării, a declarat următoarele şi social democratul Iosif Jumanca:
„... Noi zicem că acolo unde ţi-e patria, acolo să-ţi creezi fericirea vieţii tale. Şi noi n-avem teamă că poporul muncitor român care a rupt acum cătuşele unei robii seculare, nu va avea destulă putere ca şi în România Mare să-şi asigure drepturile la o viaţă liberă. Când aderăm la unire, nu o facem numai pentru că în interiorul nostru există simţul acesta, ci şi din convingerea fermă şi conştiinţa clară că prin postulatele luate în rezoluţia prezentată sunt asigurate toate celelalte garanţii pentru democratizarea României..."
Vasile Goldiş, referentul Consiliului Naţional, într-o magistrală alocuţiune a subliniat importanţa neamului românesc „zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare... după 18 veacuri hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică, sunt tot aceleaşi frontiere, cari sunt resemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian însă răscolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesaţiul hrăpitorilor duşmani. Românii, adevăratul şi ultimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană au fost consideraţi străini şi sclavi pe pământul lor strămoşesc.
Suflul de libertate din Franţa a pătruns şi în munţii noştri, însă când am încercat să creem întocmirile lumii noi, oprimatorii noştri s-au înfrăţit cu împăratul pe care-l detronaseră şi pentru care vărsasem sângele nostru la 1848, au unit cu forţa Ardealul nostru cu ţara Ungurească şi printr-un constituţionalism fals şi mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic.
Politica de extirpare si prigoană a statului ungar a culminat în timpul războiului mondial, când sutele de mii de români luptau sub steag vitreg, însă fraţii şi părinţii ostaşilor erau târâţi în lagăre de internare şi temniţe, presa ne-a fost sugrumată, şcoala închisă, adunările bisericeşti puse sub control şi se urzeau planuri diabolice de distrugere politică... şi ne pregăteau mormântul...
Crezul Apusului luminat a fost eliberarea naţiunilor pentru interesul lumii... liberarea naţiunii române înseamnă unirea tuturor românilor într-un singur stat care este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Unirea tuturor românilor într-un singur stat, numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiunei ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii".
După această cuvântare a lui Vasile Goldiş, el a citit şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale" referitoare la unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, prezenţi prin reprezentanţii ei la Alba lulia.
Rezoluţia a fost votată în unanimitate, şi, la scurt timp, vor adera la ea toate naţionalităţile conlocuitoare. „Fraţilor,Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri... Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara-Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric vă vesteam - va învinge dreptatea!
Vă arătăm că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea.
Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam, cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumina cu binecuvântare. (în acel moment urca soarele de sub norii ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulţimea erupând într-un entuziasm înflăcărat, întrerupând câteva momente cuvântarea.) Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru împlinire dumnezeieşti - mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi si să audă ce auziţi voi si n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd si urechile voastre fericite că aud.
Văd ziua întregirii neamului şi adu bunăvestirea dreptăţii Lui. Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi care aţi pecetluit pe veci Unirea cu ţara-Mumă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba lulia. Fiii fiilor noştri au fost la Alba lulia. Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese, a neamului nostru. De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor:
DREPTATEA TA, DOAMNE, E DREPTATE ÎN VEAC ŞI CUVÂNTUL TĂU ADEVĂRUL
Dreptate si adevăr la temelia României întregite.
Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu!
Pe pământ pace! Ziua învierii să ne luminăm popoare!"
Alexandru Vaida Voievod a propus o listă cu 130 membri ai Marelui Sfat al ţării care a fost întregită cu 20 de socialişti, cu arhiereii, prepoziţii capitulări, vicarii, arhimandriţii şi protosinghelii celor două biserici din Transilvania, şi care având atribuţia să dezbată problemele politice şi să legifereze până la întrunirea Constituantei tuturor românilor.
Pe biroul Marii Adunări, Gheorghe Pop de Băseşti şi-a depus mandatul, primit în 1910 de la Partidul Naţional, declarând că şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti a fost prima victimă dintre Ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înfăptuirea Marii Uniri.
După cum vom vedea au mai urmat şi alte exterminări ale Ctitorilor României, dar acestea s-au petrecut după împlinirea a 3 decenii de la Unire, acestea fiind făcute de cei ce s-au pus în slujba cotropitorului comunist venit de la răsărit.
Pe data de 2 decembrie 1918 Sfatul Naţional a ales Consiliul Dirigent format din 15 persoane:
Iuliu Maniu, preşedinte şi cu afacerile interne; Alexandru Vaida Voievod, cu probleme externe şi cu presa şi propaganda; Victor Bontescu, delegat cu Agricultura şi Comerţul; Romulus Boilă, cu departamentul Comunicaţiilor; Aurel Vlad, la Finanţe; Ştefan C. Pop, la Război Aurel Lazăr, la Justiţie; Emil Haţeganu, codificator la secţia juridică, împreună cu Ion Suciu şi Ion Fluieraş; ca miniştri fără portofolii au fost numiţi: Octavian Goga, Vasile Lucaci, Vasile Goldiş, Valeriu Branişte; iar secretar George Crişan.
Sediul Consiliului Dirigent a fost fixat la Sibiu. Sfatul ţării a ales delegaţia care să înmâneze Regelui Ferdinand Actul Unirii votat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-012)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/874-Marele-Sfat-al-Naţiunii-Române-din-Ungaria-şi-Transilvania
de Cicerone Ionitoiu
În timp ce transilvănenii, în alegeri pe circumscripţii, îşi desemnau pe cei 1228 delegaţi care să meargă la Alba lulia, condiţiile de anarhie ale imperiului se abătuseră şi peste românii din Bucovina care au fost nevoiţi să ceară ajutorul guvernului român de la Iaşi care a hotărât să şi trimită trupele sub comanda generalului Zadig, lansându-se următoarea proclamaţie:
„Răspunzând la chemarea Consiliului naţional bucovinean, armata română a păşit pe pământul ţării marelui Voievod Ştefan... Trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea si sprijinul lor pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute de dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor..."
Preşedintele Consiliului Naţional Român din Bucovina, Iancu cavaler de Flondor, a convocat pentru 28 noiembrie 1918 Congresul general şi a hotărât unirea Bucovinei cu România.
„Astăzi, când una din puterile contractante, Austria, s-a prăbuşit sub greutatea păcatelor şi crimelor ei seculare, noi, urmaşii băştinaşilor acestei ţări, ajunşi stăpânii deplini pe hotărârile noastre, declarăm actul de cesiune de la 1773 nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese ruptă..."
Fruntaşii Consiliului Naţional Român în frunte cu Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, episcopul Iuliu Hossu, în dezbaterile ce aveau loc, în acele zile măreţe, au luat hotătârea ca armata română să nu fie chemată în acele momente de prăbuşire a imperiului asupritor pentru ca să se poată dovedi lumii întregi voinţa neviciată de UNIRE CU ŢARA, izvorâră din principiul liberei autodeterminări, pe baza dreptăţii istorice şi etnice.
Aceasta prefigura pasajul din scrisoarea preşedintelui Franţei Alexandre Millerand (1920-1924) trimisă „Comisiunilor de Delimitare a frontierelor" prin care preciza: „...O stare de lucruri chiar milenară nu merită să dăinuiască când ea este recunoscută contrară justiţiei..."
Iar Iuliu Maniu cu judecata lui logică va completa după aceea: „... Noi nu suntem vinovaţi, precum nu e vinovat nici însuşi poporul maghiar, de altfel foarte vrednic şi foarte patriot, dacă înaintaşii lor, ca popor de stepă, s-au aşezat pe şesurile Dunării şi ale Tisei, şi că în timp de o mie de ani nu au putut să înstăpânească, nici social, nici etnograficeşte, văile şi munţii din apropierea acelor şesuri..." Pentru „înfiinţarea statului liber şi independent", ţăranii români au început să sosească la Alba lulia încă din ziua de 27 noiembrie iar în ziua de 1 decembrie o masă imensă încolonată şi-a făcut apariţia, pe sub poarta lui Mihai Viteazu, în Cetate, pe platoul execuţiei, în imediata apropiere a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia şi Crişan.
Între 100 000 şi 130 000 de „cămăşi albe" au ascultat cu smerenie slujba religioasă de la ora 7 dimineaţa oficiată de ierarhii celor două biserici. La ora 10 dimineaţa pe întreg teritoriul locuit de etnia românească au început să bată clopotele pentru a vesti măreaţa hotărâre ce se va lua în acea zi de către reprezentanţii ei.
Şi, în sunetul clopotelor catedralei de la Alba Iulia, a apărut Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, care a declarat: „Noi care am fost puşi de lumea noastră în fruntea afacerilor, am aflat momentul psihologic sosit pentru a anunţa duşmanilor noştri de secole cum că noi preluăm imperiul (administraţia) peste toate ţinuturile locuite de românii din Transilvania şi Banat... Venim înaintea voastră ţinând cont de mandatul vostru şi declarăm că poporul român este matur, îşi cunoaşte chemarea sublimă în lumea civilizată... Consiliul Naţional Român îşi depune mandatul în mâinile naţiunii române. Acum voi reprezentanţi ai poporului sunteţi chemaţi să spuneţi cuvântul".
După ce a numit ca notari pe Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar ca raportor al Comisiei pe dr. Ion Suciu, au fost validate mandatele delegaţiilor, s-a propus componenţa Marii Adunări Naţionale: preşedinţi: George Pop de Băseşti şi episcopii loan I. Papp şi Demetriu Radu; vicepreşedinţi: Teodor Mihaly, Ştefan C: Pop şi Ion Fluieraş; secretari: Alexandru Fodor, Sever Nicolae, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, losif Ciser, Ionel Pop şi George Crişan. George Pop de Băseşti, tribunul memorandist, ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale a subliniat printre altele:
„... la locul acesta sfinţit de sângele marilor noştri martiri v-aţi adunat si D-voastră, ca să sfărâmaţi cătuşele robiei noastre seculare şi să decidem ca un popor liber asupra sorţii noastre..."
Pamfil Şeicaru, în descrierea zilei Marii Uniri, zugrăvind portretul „omului zilei" ne prezintă astfel derularea evenimentului: „Precedat de Ştefan Cicio Pop şi Theodor Mihaly, şi-a făcut apariţia Iuliu Maniu. După un moment de tăcere, reprezentanţii celor două Biserici - ortodoxă şi unită - s-au ridicat în picioare dând semnalul aplauzelor şi aclamaţiilor.
Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizată de Iuliu Maniu, ca şef suprem al revoluţiei naţionale. Ştiuse să utilizeze lucid şi cu tact desăvârşit momentele favorabile aspiraţiilor poporului român, evitând să provoace reacţia desperării ungurilor...
Cu aerul unei simulate dezolări, după ce a respins şi propunerea de independenţă a Transilvaniei într-o confederaţie danubiană, Iuliu Maniu profund mâhnit că venea prea târziu deoarece Partidul Naţional Român îşi exprimase voinţa asupra separării complete de Ungaria şi unirea cu România şi nu mai putea reveni asupra acelei solemne deciziuni fără să-şi piardă legitimitatea reprezentării naţiunii române, care în unanimitate vroia Unirea... Oscar Jaszi nu a mai găsit nici un argument pe care să-l opună impecabilei logici a celui ce reprezenta, în acele momente, poporul român şi voinţa lui naţională. Tactica lui Iuliu Maniu s-a verificat justă în desfăşurarea evenimentelor."
Iată câteva fragmente din discursul lui Iuliu Maniu:
„Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. In aceste momente solemne ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră...
Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor, îndeosebi noi, românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire fiindcă aci la noi este leagănul românismului... Cine poate să conteste fiinţei noastre naţionale dreptul de a-si croi singură soarta, de a se conduce ea însăşi şi de a-şi constitui un singur trup când sufletul îi este unul singur şi întreg?
Însuşirile specifice cu care contribuie neamurile la înmulţirea civilizaţiei, nu se pot afirma şi dezvolta sub o stăpânire străină şi divizată. Este nevoie de o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Datoria noastră este să fondăm statul naţional dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii civilizate... Pentru ca intrigile duşmanilor noştri să amuţească, în proiectul de rezoluţie am precizat principiile de cari ne vom călăuzi.
Noi considerăm realizarea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti, vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi cetăţenilor. Nu vrem ca din oprimaţi şi asupriţi să devenim oprimatori şi asupritori. Nu răpim individualitatea etnică a neamurilor conlocuitoare, ci fiecare om este liber să-şi aleagă limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa sa particulară cât şi în legătură cu viaţa de stat. Nu vrem să sugerăm puterea nimănui, aşa cum a fost şi în vrednicia noastră şi nu vrem să istovim forţele altora.
Sarcinile ce ne revin la vremi atât de grele nu le vom putea presta fără ca cetăţenii să aibe putinţa desfăşurării maxime a forţelor lor, deoarece libertăţile interne ale cetăţenilor trebuie să crească în raport direct cu sforţările externe ale statului. Nu se poate spera ca cetăţenii fără drepturi şi ţinuţi în întuneric sufletesc şi în mizerie socială, să devie stâlpi siguri ai unui stat modern, deplina libertate şi egala împărtăşire în puterea de stat a cetăţenilor este singura bază solidă a dezvoltării unui stat.
Toţi cei de faţă suntem de obârşie ţărănească. Tot ce avem înaintea noastră, în haine negre şi cu frunţi luminate, a ieşit din popor. O preocupare constantă a politicii noastre a fost făurirea unei sorţi mai bune a ţăranului român, care este pătura socială cea mai puternică a neamului.
Reforma agrară este menită să potenţeze producţia şi să niveleze păturile sociale. Una din silinţele noastre ne îndeamnă să promovăm industria indispensabilă pentru un stat modern. Cerem ca pe viitor să se evite conflictele cu arma şi să se instituie un juriu internaţional care să limpezească chestiunile în litigiu. în locul suveranităţii rigide aplicate, trebuie să se înfăptuiască o frăţietate universală.
Trimitem frăţească închinare bucovinenilor liberi si uniţi cu România si salutări popoarelor cari au dărâmat imperiul Habsburgic. Deodată cu propunerea proiectului de rezoluţie aducem omagiile noastre diplomaţiei iscusite a Antantei şi mulţumirile noastre armatelor ei victorioase."
Un fapt deosebit de important în acest discurs al lui Iuliu Maniu a fost propunerea ca să se „instituie un juriu internaţional care să lămurească chestiunile în litigiu... să se înfăptuiască o frăţietate internaţională", sugestie ce a prins consistenţă în „Liga Naţiunilor" şi apoi în „Organizaţia Naţiunilor Unite", foruri fără de care nu este posibilă garantarea păcii în omenire. Această clarviziune generală a pus-o în aplicare în pactele regionale pe care le-a iniţiat, după cum vom vedea. Printre vorbitorii de la Alba Iulia, de la tribuna Adunării, a declarat următoarele şi social democratul Iosif Jumanca:
„... Noi zicem că acolo unde ţi-e patria, acolo să-ţi creezi fericirea vieţii tale. Şi noi n-avem teamă că poporul muncitor român care a rupt acum cătuşele unei robii seculare, nu va avea destulă putere ca şi în România Mare să-şi asigure drepturile la o viaţă liberă. Când aderăm la unire, nu o facem numai pentru că în interiorul nostru există simţul acesta, ci şi din convingerea fermă şi conştiinţa clară că prin postulatele luate în rezoluţia prezentată sunt asigurate toate celelalte garanţii pentru democratizarea României..."
Vasile Goldiş, referentul Consiliului Naţional, într-o magistrală alocuţiune a subliniat importanţa neamului românesc „zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare... după 18 veacuri hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică, sunt tot aceleaşi frontiere, cari sunt resemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian însă răscolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesaţiul hrăpitorilor duşmani. Românii, adevăratul şi ultimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană au fost consideraţi străini şi sclavi pe pământul lor strămoşesc.
Suflul de libertate din Franţa a pătruns şi în munţii noştri, însă când am încercat să creem întocmirile lumii noi, oprimatorii noştri s-au înfrăţit cu împăratul pe care-l detronaseră şi pentru care vărsasem sângele nostru la 1848, au unit cu forţa Ardealul nostru cu ţara Ungurească şi printr-un constituţionalism fals şi mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic.
Politica de extirpare si prigoană a statului ungar a culminat în timpul războiului mondial, când sutele de mii de români luptau sub steag vitreg, însă fraţii şi părinţii ostaşilor erau târâţi în lagăre de internare şi temniţe, presa ne-a fost sugrumată, şcoala închisă, adunările bisericeşti puse sub control şi se urzeau planuri diabolice de distrugere politică... şi ne pregăteau mormântul...
Crezul Apusului luminat a fost eliberarea naţiunilor pentru interesul lumii... liberarea naţiunii române înseamnă unirea tuturor românilor într-un singur stat care este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Unirea tuturor românilor într-un singur stat, numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiunei ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii".
După această cuvântare a lui Vasile Goldiş, el a citit şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale" referitoare la unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, prezenţi prin reprezentanţii ei la Alba lulia.
Rezoluţia a fost votată în unanimitate, şi, la scurt timp, vor adera la ea toate naţionalităţile conlocuitoare. „Fraţilor,Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri... Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara-Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric vă vesteam - va învinge dreptatea!
Vă arătăm că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea.
Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam, cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumina cu binecuvântare. (în acel moment urca soarele de sub norii ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulţimea erupând într-un entuziasm înflăcărat, întrerupând câteva momente cuvântarea.) Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru împlinire dumnezeieşti - mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi si să audă ce auziţi voi si n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd si urechile voastre fericite că aud.
Văd ziua întregirii neamului şi adu bunăvestirea dreptăţii Lui. Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi care aţi pecetluit pe veci Unirea cu ţara-Mumă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba lulia. Fiii fiilor noştri au fost la Alba lulia. Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese, a neamului nostru. De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor:
DREPTATEA TA, DOAMNE, E DREPTATE ÎN VEAC ŞI CUVÂNTUL TĂU ADEVĂRUL
Dreptate si adevăr la temelia României întregite.
Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu!
Pe pământ pace! Ziua învierii să ne luminăm popoare!"
Alexandru Vaida Voievod a propus o listă cu 130 membri ai Marelui Sfat al ţării care a fost întregită cu 20 de socialişti, cu arhiereii, prepoziţii capitulări, vicarii, arhimandriţii şi protosinghelii celor două biserici din Transilvania, şi care având atribuţia să dezbată problemele politice şi să legifereze până la întrunirea Constituantei tuturor românilor.
Pe biroul Marii Adunări, Gheorghe Pop de Băseşti şi-a depus mandatul, primit în 1910 de la Partidul Naţional, declarând că şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti a fost prima victimă dintre Ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înfăptuirea Marii Uniri.
După cum vom vedea au mai urmat şi alte exterminări ale Ctitorilor României, dar acestea s-au petrecut după împlinirea a 3 decenii de la Unire, acestea fiind făcute de cei ce s-au pus în slujba cotropitorului comunist venit de la răsărit.
Pe data de 2 decembrie 1918 Sfatul Naţional a ales Consiliul Dirigent format din 15 persoane:
Iuliu Maniu, preşedinte şi cu afacerile interne; Alexandru Vaida Voievod, cu probleme externe şi cu presa şi propaganda; Victor Bontescu, delegat cu Agricultura şi Comerţul; Romulus Boilă, cu departamentul Comunicaţiilor; Aurel Vlad, la Finanţe; Ştefan C. Pop, la Război Aurel Lazăr, la Justiţie; Emil Haţeganu, codificator la secţia juridică, împreună cu Ion Suciu şi Ion Fluieraş; ca miniştri fără portofolii au fost numiţi: Octavian Goga, Vasile Lucaci, Vasile Goldiş, Valeriu Branişte; iar secretar George Crişan.
Sediul Consiliului Dirigent a fost fixat la Sibiu. Sfatul ţării a ales delegaţia care să înmâneze Regelui Ferdinand Actul Unirii votat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-012)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/874-Marele-Sfat-al-Naţiunii-Române-din-Ungaria-şi-Transilvania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu