Politica de destabilizare a României după Marea Unire prin agenţii comunişti
Unirea României s-a făcut cu duşmani la apus (imperiul austro-ungar), cu duşmani la răsărit (armatele bolşevice, foste aliate) şi cu infiltraţii comunişti în Transilvania, Bucovina, Basarabia şi vechiul Regat, urmărind prin acte de teroare şi manifestaţiile duşmănoase ale unei infime minorităţi, să perturbeze procesul de redresare naţională ce se începuse după încheierea păcii.
Elementele perturbante, de numărul zecilor, s-au recrutat din rândurile unor străini de ţară şi ceva zişi socialişti, iar gruparea lor a fost anunţată de Cristian Rakovski în primul congres al Cominterului din 1919. Atunci, folosind munciuna, a anunţat că Partidul Socialist din România s-a transformat în partid comunist. Libertăţile constituţionale româneşti permiteau funcţionarea şi a formaţiunilor ce-şi propuneau răsturnarea ordinei sociale.
Atunci, la congresul de la Harkov, din 1919, acelaşi Rakovski, care împreună cu Bela Khun, instalase teroarea la Budapesta, din dispoziţia lui Lenin, a acuzat de oportunism pe social democraţii care participaseră la Unirea României (Gh. Grigorovici, Ion Flueraş, losif Jumanca) şi după arestarea lui Iuliu Maniu au fost şi ei exterminaţi prin închisorile comuniste.
Comitetul Internaţionalei a -III-a i-a acuzat pe social democraţii din România de oportunism pentru că purtau discuţii cu partidele autohtone făcându-i chiar trădători, deoarece se împotriveau mişcării clandestine în vederea pregătirii revoluţiei din România. Li se imputa social democraţilor români că nu cer restituirea Basarabiei către Rusia.
Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţară. Printre participanţi se numărau: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Crişan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, H. Steinberg... Românilor participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.
Menţionarea acestui aspect are scopul de a demonstra reaua credinţă a comuniştilor şi minciuna permanentă în activitatea lor. Aruncând o privire asupra actului de trimitere în judecată a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc din noiembrie 1947, constatăm că Maniu este acuzat de lupta de autodeterminare şi de „trădarea intereselor naţionale cele mai vitale ale poporului român", în 1918, tocmai de ministrul de Justiţie din România, Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese de faţă când Stalin le-a dat directiva în 1923 ca să popularizeze problema autodeterminării în vederea dezmembrării României. Şi tot sub Stalin şi sub aprobarea lui va fi împuşcat Pătrăşcanu, după 30 de ani, de data aceasta în România, nu ca ceilalţi trădători executaţi în Rusia în perioada 1937-38.
După ce V. I. Lenin în eseul intitulat „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului" socotea România, după Unirea din 1918, printre statele imperialiste din Europa (fiind un stat tipic format din mai multe naţiuni), iar în Conferinţa Federaţiei comuniste balcanice de la Berlin, din 1924 s-a pus direct în discuţie dezmembrarea României.
După moartea lui Lenin, Stalin însărcinase pe comuniştii din secţia română să treacă la subminarea statului român din interior, în timp ce el, prin partidul comunist din exterior, a pregătit o serie de treceri clandestine a unor terorişti ca să provoace răscoale.
În rezoluţiile celui de al -V-lea Congres al Cominformului, partidul comunist român din exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală si în Balcani", acceptase menţinerea următoarelor: „După Pacea de la Versailles au apărut (...) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială", cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.
În paragraful –II- al acestei rezoluţii, la Chestiunea ucraineană, se precizau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.
Chestiunea maghiară, din capitolul –VIII- al rezoluţiei preciza: „Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat..."
Şi pentru că era vizat tot teritoriul României, prefigurând înţelegerea Hitler-Stalin (23 august 1939) şi cotropirea teritoriilor româneşti din 1940, la capitolul –IX- al sus-zisei rezoluţii „Problema Transilvaniei şi Dobrogei", se indica: „Congresul aprobă punerea de către Partidul comunist din România a lozincilor separării statale a Transilvaniei şi Dobrogei din componenţa României, în regiuni independente...".
Acestea nu au rămas simple indicaţii ci s-au transformat în acţiuni concrete urmărindu-se provocarea de revolte şi chiar atentate de către agenţii comunişti infiltraţi în România şi care cu concursul agenţilor comunişti interni (puţini la număr) plătiţi de internaţionala comunistă, urmăreau să servească scopurile expansioniste al U.R.S.S.-ului care de secole era preocupată, sub tot felul de pretexte mincinoase, să cucerească Peninsula Balcanică, pentru a-şi croi drum la Marea Mediterană prin Bosfor şi Dardanele.
În calea lor aveau ca obstacol România, iar după 1944 pe Maniu. De aceea au inventat şi acuzat pe Iuliu Maniu, de tot ce aveau ei de gând să facă pentru a dărâma stavila de neclintit.
Şi pentru atingerea acestui scop şi-au găsit iude nu numai printre mercenarii pregătiţi în şcolile teroriste şi de dezinformare ale KGB-ului, dar şi printre românii din România.
Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-015)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/877-Politica-de-destabilizare-a-României-după-Marea-Unire-prin-agenţii-comunişti
Unirea României s-a făcut cu duşmani la apus (imperiul austro-ungar), cu duşmani la răsărit (armatele bolşevice, foste aliate) şi cu infiltraţii comunişti în Transilvania, Bucovina, Basarabia şi vechiul Regat, urmărind prin acte de teroare şi manifestaţiile duşmănoase ale unei infime minorităţi, să perturbeze procesul de redresare naţională ce se începuse după încheierea păcii.
Elementele perturbante, de numărul zecilor, s-au recrutat din rândurile unor străini de ţară şi ceva zişi socialişti, iar gruparea lor a fost anunţată de Cristian Rakovski în primul congres al Cominterului din 1919. Atunci, folosind munciuna, a anunţat că Partidul Socialist din România s-a transformat în partid comunist. Libertăţile constituţionale româneşti permiteau funcţionarea şi a formaţiunilor ce-şi propuneau răsturnarea ordinei sociale.
Atunci, la congresul de la Harkov, din 1919, acelaşi Rakovski, care împreună cu Bela Khun, instalase teroarea la Budapesta, din dispoziţia lui Lenin, a acuzat de oportunism pe social democraţii care participaseră la Unirea României (Gh. Grigorovici, Ion Flueraş, losif Jumanca) şi după arestarea lui Iuliu Maniu au fost şi ei exterminaţi prin închisorile comuniste.
Comitetul Internaţionalei a -III-a i-a acuzat pe social democraţii din România de oportunism pentru că purtau discuţii cu partidele autohtone făcându-i chiar trădători, deoarece se împotriveau mişcării clandestine în vederea pregătirii revoluţiei din România. Li se imputa social democraţilor români că nu cer restituirea Basarabiei către Rusia.
Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţară. Printre participanţi se numărau: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Crişan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, H. Steinberg... Românilor participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.
Menţionarea acestui aspect are scopul de a demonstra reaua credinţă a comuniştilor şi minciuna permanentă în activitatea lor. Aruncând o privire asupra actului de trimitere în judecată a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc din noiembrie 1947, constatăm că Maniu este acuzat de lupta de autodeterminare şi de „trădarea intereselor naţionale cele mai vitale ale poporului român", în 1918, tocmai de ministrul de Justiţie din România, Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese de faţă când Stalin le-a dat directiva în 1923 ca să popularizeze problema autodeterminării în vederea dezmembrării României. Şi tot sub Stalin şi sub aprobarea lui va fi împuşcat Pătrăşcanu, după 30 de ani, de data aceasta în România, nu ca ceilalţi trădători executaţi în Rusia în perioada 1937-38.
După ce V. I. Lenin în eseul intitulat „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului" socotea România, după Unirea din 1918, printre statele imperialiste din Europa (fiind un stat tipic format din mai multe naţiuni), iar în Conferinţa Federaţiei comuniste balcanice de la Berlin, din 1924 s-a pus direct în discuţie dezmembrarea României.
După moartea lui Lenin, Stalin însărcinase pe comuniştii din secţia română să treacă la subminarea statului român din interior, în timp ce el, prin partidul comunist din exterior, a pregătit o serie de treceri clandestine a unor terorişti ca să provoace răscoale.
În rezoluţiile celui de al -V-lea Congres al Cominformului, partidul comunist român din exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală si în Balcani", acceptase menţinerea următoarelor: „După Pacea de la Versailles au apărut (...) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială", cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.
În paragraful –II- al acestei rezoluţii, la Chestiunea ucraineană, se precizau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.
Chestiunea maghiară, din capitolul –VIII- al rezoluţiei preciza: „Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat..."
Şi pentru că era vizat tot teritoriul României, prefigurând înţelegerea Hitler-Stalin (23 august 1939) şi cotropirea teritoriilor româneşti din 1940, la capitolul –IX- al sus-zisei rezoluţii „Problema Transilvaniei şi Dobrogei", se indica: „Congresul aprobă punerea de către Partidul comunist din România a lozincilor separării statale a Transilvaniei şi Dobrogei din componenţa României, în regiuni independente...".
Acestea nu au rămas simple indicaţii ci s-au transformat în acţiuni concrete urmărindu-se provocarea de revolte şi chiar atentate de către agenţii comunişti infiltraţi în România şi care cu concursul agenţilor comunişti interni (puţini la număr) plătiţi de internaţionala comunistă, urmăreau să servească scopurile expansioniste al U.R.S.S.-ului care de secole era preocupată, sub tot felul de pretexte mincinoase, să cucerească Peninsula Balcanică, pentru a-şi croi drum la Marea Mediterană prin Bosfor şi Dardanele.
În calea lor aveau ca obstacol România, iar după 1944 pe Maniu. De aceea au inventat şi acuzat pe Iuliu Maniu, de tot ce aveau ei de gând să facă pentru a dărâma stavila de neclintit.
Şi pentru atingerea acestui scop şi-au găsit iude nu numai printre mercenarii pregătiţi în şcolile teroriste şi de dezinformare ale KGB-ului, dar şi printre românii din România.
Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-015)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/877-Politica-de-destabilizare-a-României-după-Marea-Unire-prin-agenţii-comunişti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu