Iuliu Maniu în luptă cu dictatura
de Cicerone Ionitoiu
Iuliu Maniu, depozitarul ideologiei partidului, a acţionat totdeauna nu ca un politician de rând stăpânit de patime şi dorinţe personale, ci ca un adevărat om de stat preocupat numai de interesul ţării căreia îi jurase credinţă şi devotament. Şi nu a ezitat să-i atragă atenţia şi celui ce se încoronase fără a-şi respecta cuvântul, că poporul este singurul suveran ce investeşte şi cere să fie respectat în năzuinţele lui.
Este semnificativ, în însemnările lui Ion Mihalache, momentul hotărâtor în care Maniu a cerut fiecăruia din conducere să se pronunţe cu privire la prinţul Carol al-II-lea:„Maniu a ţinut o cuvântare aproape plângând, în care arată că se împlinesc 39 de ani de când face politică fi că nu i s-a întâmplat să fie înfrânt, că el se supune, dar nu-si ia răspunderea".
Despre împrejurările în care a avut loc restauraţia, Iuliu Maniu a spus că „a fost o necesitate în scopul unei guvernări linistite care nu se putea face în absenţa unui pretendent la Tron susţinut pe baza drepturilor sale legitime de opinia publică a întregii ţări si că d-na Lupescu nu trebuia să se întoarcă în ţară". În noaptea sosirii s-a înţeles cu Maniu că va intra în Regenţă, dar a doua zi a cerut lui Ion Mihalache şi Grigore Iunian ca să fie rege.
Maniu, ca să legalizeze monarhia, a aranjat, cu acordul Regelui, ca pe 20 septembrie 1930 să fie încoronat la Alba Iulia împreună cu Alteţa Sa Regală Principesa mamă Elena şi în acest sens a început pregătirile. Dar la începutul lui august, revenind în ţară Lupeasca, totul s-a schimbat şi regele n-a mai ţinut cont de hotărârea luată.
Regele s-a înconjurat de o camarilă condusă de Puiu Dumitrescu şi Gabriel Marinescu neadmiţând schimbarea lor, fapt ce nu l-a admis Preşedintele Consiliul de Miniştri şi a dus la demisia acestuia.
De aici, văzându-se tendinţa regelui spre o guvernare personală prin elemente politice care să i se subordoneze, a început conflictul între Carol al-II-lea şi Maniu (care a durat până la înlăturarea regelui).
În această înfruntare, regele a recurs la manipularea oamenilor politici împotriva lui Maniu, la ruperea unor personalităţi ale partidului lui Maniu şi la înscenări, cum a fost afacerea Skoda, însă nimic nu l-a putut clinti pe Maniu în lupta deschisă începută cu tendinţele dictatoriale ale regelui.
Încă din vara anului 1932, Iuliu Maniu, în declaraţiile făcute pe perioada campaniei electorale, a subliniat că „nimic durabil nu se va putea realiza în România câtă vreme nu era lichidată camarila".
Iuliu Maniu n-a acceptat să facă compromisuri pe spatele ţării şi de dragul regelui de a conduce nerespectând constituţia. Datorită acestui fapt a ripostat împreună cu Ion Mihalache când oamenii din camarilă, generalii Dumitrescu şi Marinescu, au trecut peste autoritatea ministrului de interne, prin declaraţii jignitoare şi nesupunere.
Faţă de manevrele Palatului care urmărea să destrame partidul prin acapararea unor fruntaşi atraşi de mirajul puterii, Iuliu Maniu nu s-a angajat în lupte fratricide, ci a ştiut să se retragă evitând dizidente sau rupturi, lăsând pe alţii să navigheze în apele tulburate de Lupeasca, fiindcă ea era în miezul camarilei.
Pur şi simplu Maniu şi-a dat demisia şi de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi din a Partidului retrăgându-se în aşteptare la Bădăcin, spre exasperarea multora, care-l credeau decapitat. Dar el ştia să aştepte cu folos fiindcă deşi se plimbase cu regii nu-şi pierduse simţul comun. Rămânea mereu ataşat plebei, Iorga, făcând aluzie la verticalitatea lui Maniu, spune: „nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin".
Stere Diamandi în „Gândul vremii" din 15 martie 1934 analizându-l pe „sfinx" spune: „Maniu are grijă să-si stăpânească revolta, să înăbuşe durerea ca nu cumva sub imperiul mâniei de o clipă, să cârtească cu gândul sau cu vorba împotriva a ceea ce s-a înfăptuit după veacuri întregi de trudă, jertfe si necontenită aşteptare,
Iuliu Maniu si-a făcut pe deplin datoria. Intră în caracterul lui să nu se hotărască decât pe raţiunile conştiinţei sale, în această privinţă, este unul dintre puţinii oameni politici pentru care conştiinţa e pe primul plan al preocupărilor sale. Cum de asemenea puţini sunt oamenii politici care să vadă ca Iuliu Maniu în morala creştină factorul hotărâtor al progresului nostru naţional. Pentru d-sa, religia creştină nu înseamnă o simplă nomenclatură istorică sau o reminiscenţă pitorească din anii copilăriei, ci o forţă activă inepuizabilă şi veşnic proaspătă. De aici şi tăria acestui om politic ca ţinută dârză şi neinfluenţat de contingentele mărunte ale vieţii."
Demisia lui Iuliu Maniu se producea într-un moment când situaţia internaţională se încurca prin venirea la putere a lui Hitler (pe 30 ianuarie, în Germania), iar pe plan intern se degrada datorită politicii nefaste a lui Carol al-II-lea, care făcea şi desfăcea guverne. Începuse să se intensifice propaganda, atât din răsărit cât şi din apus, pe teritoriul României, provocându-se incidente din ce în ce mai grave, ce vor face să curgă sânge.
Sub guvernul Vaida Voievod asistăm la astfel de acte. El va fi şi cel căruia-i va plăcea să se mândrească cu denumirea de naş al „Gărzii de fier".
Manevrele „hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului" (aşa era considerată camarila de Iuliu Maniu), au început sa se accentueze după întoarcerea lui I. G. Duca din străinătate unde îşi luase angajamentul dizolvării Gărzii de fier, fiindcă se pronunţase pentru o alianţă cu Germania. Aşa că, actul de la 7 noiembrie 1933, prin care Duca era însărcinat cu noul guvern şi ţinerea de alegeri, nu a mai surprins pe nimeni; după cum nici dizolvarea „Gărzii de fier" din 9 decembrie 1933 n-a mai fost o surpriză.
Tragedia s-a petrecut pe 29 decembrie 1933 când, I. G. Duca, plecând de la Palat, a fost împuşcat pe peronul gării Sinaia de legionari. Aşa era asasinat un prim-ministru cu complicitatea regelui Carol al-II-lea.
Tot el, Carol al-II-lea, urmărea să asasineze politiceşte un alt prim-ministru, pe Iuliu Maniu, prin intermediul afacerii Skoda, dar nu a feuşit. Partidul Naţional-Ţărănesc a cerut o anchetă parlamentară care s-a format din 30 de deputaţi şi 23 de senatori, reprezentanţi ai tuturor partidelor, şi care l-au audiat pe Iuliu Maniu, în faţa acestei Comisii, Iuliu Maniu a dezvăluit toată înscenarea şi a prezentat actele originale şi pe cele falsificate. Adresându-se Comisiei, Preşedintele Iuliu Maniu a spus, printre altele, în iulie 1934:
„Domnilor, nu ştiu cine putea avea interesul să încerce un asasinat moral contra unui fost prim ministru al ţării. Eu înţeleg: oamenii politici pot fi incomozi multor persoane, se întâmplă; înţeleg ca aceşti oameni să fie trimişi pe cealaltă lume, se întâmplă, se poate explica prin interesul de stat; dar ce interes de stat poate fi în aceea că, cu voie şi cu fals să pecetluieşti ruşinea pe seama unui stat, că a avut un prim ministru care a fost un ticălos, aceasta n-o mai înţeleg!... Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac".
Maniu, prezentând situaţia, a demonstrat că s-a falsificat un proces-verbal de către primul comisar regal, colonelul Pomponiu, şi că s-au făcut intervenţii pe lângă reprezentantul firmei Skoda, Seletzki, pentru a declara în defavoarea primului-ministru sub care s-a semnat contractul cu firma Skoda. Ion Scurtu în cartea „Din viaţa politică a României (1926-1947)", la pag. 317 prezintă situaţia reală:
„După ce a prezentat originalele, Iuliu Maniu a depus pe biroul Comisiei de anchetă parlamentară fotocopiile unor documente din care rezulta că regele Carol al -II-lea dăduse dispoziţia confidenţială pentru implicarea într-o formă oarecare a lui Maniu sau a anturajului său în afacerea Skoda. Documentele depuse erau un bilet scris de mâna lui Carol pentru colonelul Pomponiu si un proces-verbal scris de mâna grefierului militar Ilie, în care era consemnată depoziţia lui Bruno Seletzki; în acest proces-verbal colonelul Pompoiu intercalase cu mâna lui câteva corecturi şi o adăugire de cinci rânduri.
Procesul-verbal de audiere, dactilografiat cu intercalările respective, a fost semnat de Seletzki, căruia, în prealabil, i se citise originalul nefalsificat, fără ca acesta să sesizeze denaturarea (din care rezulta un indiciu asupra unor comisioane de care ar fi profitat Romulus Boilă).
Originalul procesului-verbal falsificat de Pomponiu fusese păstrat în seiful Procuraturii militare, de unde a fost sustras, împreună cu notiţa regelui, de doi subofiţeri grefieri, si vândut cu 100 000 de lei avocatului Rappaport, apărătorul lui Seletzki în proces, care l-a predat lui Iuliu Maniu."
Guvernul comunist care, la dispoziţia Moscovei, a înscenat procesul conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, s-a folosit şi de această falsă afacere pentru a crea „atmosferă", subliniind-o în raportul de trimitere în judecată, în felul următor:
„România a fost transformată într-o ţară depen¬dentă de monopolurile internaţionale. Conducătorii naţional-ţărănisti au fost amestecaţi în afacerea «Skoda»..."
Urmărind falsificarea istoriei, agenţii NKVD-ului din România de după 1945, vor acuza, după cum vom vedea, PNŢ-ul de pregătirea drumului fascismului, pentru a masca infiltraţiile comuniste din acea perioadă şi colaborările lor cu fasciştii, după cum vom vedea.
Sângele nevinovat începuse să curgă în Europa. După ce ţăranii, şi nu numai ei, fuseseră şi erau încă seceraţi de mitralierele lui Stalin, după ce infiltraţiile comuniste se simţeau peste tot, şi-n ţara noastră de asemenea, numai la un an de la venirea lui Hitler la putere, a fost asasinat Cancelarul Austriei - Dolffuss şi la şase luni diferenţă (în acelaşi an) au fost asasinaţi şi regele Alexandru al Iugoslaviei cu Louis Barthou (Ministrul de externe francez), Albert I regele Belgiei, Kurt von Schleicher (cancelar german)...
În acelaşi an, printre sutele de asasinaţi din URSS se numără şi tovarăşul de luptă al lui Stalin, Kirov, căzut la comanda călăului.
Kominternul nu se juca, îşi exportase agenţii şi la noi, unde nu exista un partid comunist, ci o secţie a Kominternului din România, având ca şef pe Eugen Iacobovici, care, fiind în pericol cu descoperirea celor ce manevraseră Griviţa din 1933, a fost chemat la Moscova şi înlocuit cu Ana Pauker (cumnata lui), anunţată ca moartă (prin otrăvire) în URSS, dar, în realitate, prezentă pe plaiurile româneşti, sub numele de Măria Grigoraş, cu buletinul de populaţie nr. 34163/5732 din 15 octombrie 1934, eliberat de primăria din Piatra-Neamţ.
Fiind inapţi în munca de partid, comuniştii existau, în această perioadă, în URSS, şi sub denumirea partidului comunist din exterior. Am zis că existau atunci, fiindcă, până în 1937, Stalin a reuşit să-i lichideze, bineînţeles şi cu concursul Anei Pauker. Dar ea şi-a scăpat viaţa în temniţele româneşti, după ce trădase siguranţei legătura ce-i venise din URSS.
În iulie 1936, lotul complotiştilor comunişti, ce lucrau la dispoziţia Moscovei, a fost judecat la Craiova, iar rechizitoriul l-a făcut Comisarul Regal, colonelul magistrat Popescu P. Cetate. Printre altele a spus:
„... Avem aici în boxă unul dintre cele mai importante nuclee comuniste din ţară, în frunte cu Ana Pauker, «ambasadoarea» pentru România a Kominternului rus... Comunismul este cancerul omenirii, iar dictatura proletariatului e mai periculoasă ca despotismul antic... Care sunt rezultatele? La Kiev, Troţki, înainte de a fi mazilit, ţinea cândva un discurs. Un lucrător, Efimov, a vorbit apoi în contradictoriu. A venit la tribună cu un baston si a zis: - Acest baston vă va povesti istoria revoluţiei ruse, înainte de revoluţie ţara era guvernată de aristocraţi, pe care vi-i înfăţişează mânerul de fildeş al acestui baston. Fierul de jos reprezintă pe ocnaşi. Mijlocul bastonului pe muncitori şi ţărani. Lucrătorul tăcu o clipă. învârti bastonul cu mânerul în jos.
„- Tovarăşi s-a făcut revoluţia, s-a răsturnat situaţia. Acum aristocraţii stau jos, ocnaşii sus, iar voi, muncitori şi ţărani tot unde vă găseaţi înainte! - Efimov a fost împuşcat...
E un lucru cunoscut că peste tot pământul există mişcări intense, în toate clasele sociale, care apar ca o stare de nemulţumire generală, provocate de revendicări pe care le înţelegem, dar şi de pofte şi dorinţe pe care demagogii le aţâţă spre a le specula şi pe care societatea nu le poate satisface.
Trăim într-adevăr o epocă unde revoltele sunt peste tot, de război care ameninţă, de crize economice, griji politice, turburări sufleteşti, dezlănţuiri de patimi, friguri de arivism etc. însă, dintre toate aceste stări, cele mai periculoase din toată omenirea şi civilizaţia sunt: dictatura proletariatului, comunismul, bolşevismul... Mentalitatea comunistă se caracterizează peste tot, printr-o ură contra tuturor superiorităţilor, fie a bogăţiei, fie chiar a inteligenţei.
În aceste cuvinte magice: dictatura proletariatului sau dictatura maselor, toţi mediocrii şi neisprăviţii întrevăd o feudalitate nouă, unde subordonaţii să devină şefi, instituind o feudalitate nouă în profitul lor; tocmai astăzi când în evoluţia actuală a lumii, rolul capacităţii a devenit mult mai important ca altă dată. Mentalitatea şi curentele internaponaliste-comuniste încep să bată în retragere şi vor fi înfrânte de puterea inteligenţei, posedată de elita intelectuală şi morală a societăţii omeneşti. Dar, mai presus de orice, toate aceste pericole sociale vor fi dominate de forţa lucrurilor, cam e superioară acestor doctrine bolnăvicioase.
Comunismul nu cunoaşte nici sentimentul social, nici al onoarei, nici pe cel moral sau patriotic. Acestea sunt slăbiciuni burgheze. Scopul Kominternului este întronarea proleta¬riatului, transformarea lumii într-un imperiu sovietic prin distrugerea statelor naţionale. Acest Komintern, văzând că vechile agitaţii de care se servesc agenţii comunişti pentru a produce dezorientarea, nu duceau la rezultatul visat, au dat ordin ca aceşti agenţi să formeze un front zis «popular» intitulat antifascist, în care să trâmbiţeze lupta contra războiului şi să pozeze ca apărători ai libertăţii maselor şi în care să pătrundă sub acele măşti mistificatoare de care am pomenit, spre a le răzvrăti, iar prin violenţă să schimbe actuala stare de lucruri."
În acelaşi an, 1936, Ion Mihalache, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, în discursul aniversării unui deceniu de la fuziune spunea:
„... Democraţia nu înseamnă însă demagogie şi anarhie, ci utilizarea politică a forţelor sociale şi naţionale, disciplinate în cadrul intereselor de Stat şi potrivit cu noile sale cerinţe şi în ritmul vremurilor. Democraţia nu înseamnă comunism. Comunismul înseamnă dictatura minorităţii, ca si fascismul, ca si nazismul. Democraţia este prin urmare, baraj comunismului, baraj dictaturii, si albe si roşii."
Viaţa politică internă a României se degradează datorită regelui Carol al-II-lea, care, încercând să-şi deschidă drumul unei dictaturi personale, şi-a găsit o unealtă docilă, capabilă de orice, în persoana lui Gută Tătărăscu, şi, în acelaşi timp, urmăreşte fărâmiţarea celor două partide, PNL şi PNŢ, şi atragerea a cât mai mulţi fruntaşi care să se alinieze politicii lui.
În ţară, în cursul anului 1934 îşi făcuse apariţia şi Gestapoul (poliţia secretă de stat a lui Hitler), având ca victimă tot sufletul poporului român, iar patru prim-miniştri, până la sfârşitul anului 1940, vor fi ciuruiţi de gloanţe: I. G. Duca, Armând Călinescu, Nicolae lorga şi generalul Gheorghe Argeşeanu. Vom fi un unicat, mai ales că alţi patru prim-miniştri vor fi exterminaţi de comunişti după ce Rusia îi va instala la putere.
Lupta pentru putere pe căi oculte devine preocuparea principală a multora, încurajaţi de camarila regelui.
Pe 25 februarie 1935 se înfiinţează Frontul românesc sub conducerea lui Alexandru Vaida Voievod (care va fi exclus din Partidul Naţional-Ţărănesc).
La mai puţin de o lună, pe 20 martie 1935, sub denumirea de „Partidul Totul pentru Ţară", reapare Garda de fier, de data aceasta având ca preşedinte pe generalul Zizi Cantacuzino, despre care se zice că generalul L. Barthou ar fi spus: „Este un om pe care trebuie să-l închizi pe timp de pace si să-l eliberezi pe timp de război".
Nicolae Iorga într-un comentariu scrisese că generalul, mucalit şi cinic, afirmase: „Uiţi-vă la mine! S-a suit scroafa-n copac. Adică, din ordinul căpitanului meu am devenit şeful partidului - Totul pentru Ţară."
Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-018)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/887-Iuliu-Maniu-în-luptă-cu-dictatura
de Cicerone Ionitoiu
Iuliu Maniu, depozitarul ideologiei partidului, a acţionat totdeauna nu ca un politician de rând stăpânit de patime şi dorinţe personale, ci ca un adevărat om de stat preocupat numai de interesul ţării căreia îi jurase credinţă şi devotament. Şi nu a ezitat să-i atragă atenţia şi celui ce se încoronase fără a-şi respecta cuvântul, că poporul este singurul suveran ce investeşte şi cere să fie respectat în năzuinţele lui.
Este semnificativ, în însemnările lui Ion Mihalache, momentul hotărâtor în care Maniu a cerut fiecăruia din conducere să se pronunţe cu privire la prinţul Carol al-II-lea:„Maniu a ţinut o cuvântare aproape plângând, în care arată că se împlinesc 39 de ani de când face politică fi că nu i s-a întâmplat să fie înfrânt, că el se supune, dar nu-si ia răspunderea".
Despre împrejurările în care a avut loc restauraţia, Iuliu Maniu a spus că „a fost o necesitate în scopul unei guvernări linistite care nu se putea face în absenţa unui pretendent la Tron susţinut pe baza drepturilor sale legitime de opinia publică a întregii ţări si că d-na Lupescu nu trebuia să se întoarcă în ţară". În noaptea sosirii s-a înţeles cu Maniu că va intra în Regenţă, dar a doua zi a cerut lui Ion Mihalache şi Grigore Iunian ca să fie rege.
Maniu, ca să legalizeze monarhia, a aranjat, cu acordul Regelui, ca pe 20 septembrie 1930 să fie încoronat la Alba Iulia împreună cu Alteţa Sa Regală Principesa mamă Elena şi în acest sens a început pregătirile. Dar la începutul lui august, revenind în ţară Lupeasca, totul s-a schimbat şi regele n-a mai ţinut cont de hotărârea luată.
Regele s-a înconjurat de o camarilă condusă de Puiu Dumitrescu şi Gabriel Marinescu neadmiţând schimbarea lor, fapt ce nu l-a admis Preşedintele Consiliul de Miniştri şi a dus la demisia acestuia.
De aici, văzându-se tendinţa regelui spre o guvernare personală prin elemente politice care să i se subordoneze, a început conflictul între Carol al-II-lea şi Maniu (care a durat până la înlăturarea regelui).
În această înfruntare, regele a recurs la manipularea oamenilor politici împotriva lui Maniu, la ruperea unor personalităţi ale partidului lui Maniu şi la înscenări, cum a fost afacerea Skoda, însă nimic nu l-a putut clinti pe Maniu în lupta deschisă începută cu tendinţele dictatoriale ale regelui.
Încă din vara anului 1932, Iuliu Maniu, în declaraţiile făcute pe perioada campaniei electorale, a subliniat că „nimic durabil nu se va putea realiza în România câtă vreme nu era lichidată camarila".
Iuliu Maniu n-a acceptat să facă compromisuri pe spatele ţării şi de dragul regelui de a conduce nerespectând constituţia. Datorită acestui fapt a ripostat împreună cu Ion Mihalache când oamenii din camarilă, generalii Dumitrescu şi Marinescu, au trecut peste autoritatea ministrului de interne, prin declaraţii jignitoare şi nesupunere.
Faţă de manevrele Palatului care urmărea să destrame partidul prin acapararea unor fruntaşi atraşi de mirajul puterii, Iuliu Maniu nu s-a angajat în lupte fratricide, ci a ştiut să se retragă evitând dizidente sau rupturi, lăsând pe alţii să navigheze în apele tulburate de Lupeasca, fiindcă ea era în miezul camarilei.
Pur şi simplu Maniu şi-a dat demisia şi de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi din a Partidului retrăgându-se în aşteptare la Bădăcin, spre exasperarea multora, care-l credeau decapitat. Dar el ştia să aştepte cu folos fiindcă deşi se plimbase cu regii nu-şi pierduse simţul comun. Rămânea mereu ataşat plebei, Iorga, făcând aluzie la verticalitatea lui Maniu, spune: „nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin".
Stere Diamandi în „Gândul vremii" din 15 martie 1934 analizându-l pe „sfinx" spune: „Maniu are grijă să-si stăpânească revolta, să înăbuşe durerea ca nu cumva sub imperiul mâniei de o clipă, să cârtească cu gândul sau cu vorba împotriva a ceea ce s-a înfăptuit după veacuri întregi de trudă, jertfe si necontenită aşteptare,
Iuliu Maniu si-a făcut pe deplin datoria. Intră în caracterul lui să nu se hotărască decât pe raţiunile conştiinţei sale, în această privinţă, este unul dintre puţinii oameni politici pentru care conştiinţa e pe primul plan al preocupărilor sale. Cum de asemenea puţini sunt oamenii politici care să vadă ca Iuliu Maniu în morala creştină factorul hotărâtor al progresului nostru naţional. Pentru d-sa, religia creştină nu înseamnă o simplă nomenclatură istorică sau o reminiscenţă pitorească din anii copilăriei, ci o forţă activă inepuizabilă şi veşnic proaspătă. De aici şi tăria acestui om politic ca ţinută dârză şi neinfluenţat de contingentele mărunte ale vieţii."
Demisia lui Iuliu Maniu se producea într-un moment când situaţia internaţională se încurca prin venirea la putere a lui Hitler (pe 30 ianuarie, în Germania), iar pe plan intern se degrada datorită politicii nefaste a lui Carol al-II-lea, care făcea şi desfăcea guverne. Începuse să se intensifice propaganda, atât din răsărit cât şi din apus, pe teritoriul României, provocându-se incidente din ce în ce mai grave, ce vor face să curgă sânge.
Sub guvernul Vaida Voievod asistăm la astfel de acte. El va fi şi cel căruia-i va plăcea să se mândrească cu denumirea de naş al „Gărzii de fier".
Manevrele „hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului" (aşa era considerată camarila de Iuliu Maniu), au început sa se accentueze după întoarcerea lui I. G. Duca din străinătate unde îşi luase angajamentul dizolvării Gărzii de fier, fiindcă se pronunţase pentru o alianţă cu Germania. Aşa că, actul de la 7 noiembrie 1933, prin care Duca era însărcinat cu noul guvern şi ţinerea de alegeri, nu a mai surprins pe nimeni; după cum nici dizolvarea „Gărzii de fier" din 9 decembrie 1933 n-a mai fost o surpriză.
Tragedia s-a petrecut pe 29 decembrie 1933 când, I. G. Duca, plecând de la Palat, a fost împuşcat pe peronul gării Sinaia de legionari. Aşa era asasinat un prim-ministru cu complicitatea regelui Carol al-II-lea.
Tot el, Carol al-II-lea, urmărea să asasineze politiceşte un alt prim-ministru, pe Iuliu Maniu, prin intermediul afacerii Skoda, dar nu a feuşit. Partidul Naţional-Ţărănesc a cerut o anchetă parlamentară care s-a format din 30 de deputaţi şi 23 de senatori, reprezentanţi ai tuturor partidelor, şi care l-au audiat pe Iuliu Maniu, în faţa acestei Comisii, Iuliu Maniu a dezvăluit toată înscenarea şi a prezentat actele originale şi pe cele falsificate. Adresându-se Comisiei, Preşedintele Iuliu Maniu a spus, printre altele, în iulie 1934:
„Domnilor, nu ştiu cine putea avea interesul să încerce un asasinat moral contra unui fost prim ministru al ţării. Eu înţeleg: oamenii politici pot fi incomozi multor persoane, se întâmplă; înţeleg ca aceşti oameni să fie trimişi pe cealaltă lume, se întâmplă, se poate explica prin interesul de stat; dar ce interes de stat poate fi în aceea că, cu voie şi cu fals să pecetluieşti ruşinea pe seama unui stat, că a avut un prim ministru care a fost un ticălos, aceasta n-o mai înţeleg!... Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac".
Maniu, prezentând situaţia, a demonstrat că s-a falsificat un proces-verbal de către primul comisar regal, colonelul Pomponiu, şi că s-au făcut intervenţii pe lângă reprezentantul firmei Skoda, Seletzki, pentru a declara în defavoarea primului-ministru sub care s-a semnat contractul cu firma Skoda. Ion Scurtu în cartea „Din viaţa politică a României (1926-1947)", la pag. 317 prezintă situaţia reală:
„După ce a prezentat originalele, Iuliu Maniu a depus pe biroul Comisiei de anchetă parlamentară fotocopiile unor documente din care rezulta că regele Carol al -II-lea dăduse dispoziţia confidenţială pentru implicarea într-o formă oarecare a lui Maniu sau a anturajului său în afacerea Skoda. Documentele depuse erau un bilet scris de mâna lui Carol pentru colonelul Pomponiu si un proces-verbal scris de mâna grefierului militar Ilie, în care era consemnată depoziţia lui Bruno Seletzki; în acest proces-verbal colonelul Pompoiu intercalase cu mâna lui câteva corecturi şi o adăugire de cinci rânduri.
Procesul-verbal de audiere, dactilografiat cu intercalările respective, a fost semnat de Seletzki, căruia, în prealabil, i se citise originalul nefalsificat, fără ca acesta să sesizeze denaturarea (din care rezulta un indiciu asupra unor comisioane de care ar fi profitat Romulus Boilă).
Originalul procesului-verbal falsificat de Pomponiu fusese păstrat în seiful Procuraturii militare, de unde a fost sustras, împreună cu notiţa regelui, de doi subofiţeri grefieri, si vândut cu 100 000 de lei avocatului Rappaport, apărătorul lui Seletzki în proces, care l-a predat lui Iuliu Maniu."
Guvernul comunist care, la dispoziţia Moscovei, a înscenat procesul conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, s-a folosit şi de această falsă afacere pentru a crea „atmosferă", subliniind-o în raportul de trimitere în judecată, în felul următor:
„România a fost transformată într-o ţară depen¬dentă de monopolurile internaţionale. Conducătorii naţional-ţărănisti au fost amestecaţi în afacerea «Skoda»..."
Urmărind falsificarea istoriei, agenţii NKVD-ului din România de după 1945, vor acuza, după cum vom vedea, PNŢ-ul de pregătirea drumului fascismului, pentru a masca infiltraţiile comuniste din acea perioadă şi colaborările lor cu fasciştii, după cum vom vedea.
Sângele nevinovat începuse să curgă în Europa. După ce ţăranii, şi nu numai ei, fuseseră şi erau încă seceraţi de mitralierele lui Stalin, după ce infiltraţiile comuniste se simţeau peste tot, şi-n ţara noastră de asemenea, numai la un an de la venirea lui Hitler la putere, a fost asasinat Cancelarul Austriei - Dolffuss şi la şase luni diferenţă (în acelaşi an) au fost asasinaţi şi regele Alexandru al Iugoslaviei cu Louis Barthou (Ministrul de externe francez), Albert I regele Belgiei, Kurt von Schleicher (cancelar german)...
În acelaşi an, printre sutele de asasinaţi din URSS se numără şi tovarăşul de luptă al lui Stalin, Kirov, căzut la comanda călăului.
Kominternul nu se juca, îşi exportase agenţii şi la noi, unde nu exista un partid comunist, ci o secţie a Kominternului din România, având ca şef pe Eugen Iacobovici, care, fiind în pericol cu descoperirea celor ce manevraseră Griviţa din 1933, a fost chemat la Moscova şi înlocuit cu Ana Pauker (cumnata lui), anunţată ca moartă (prin otrăvire) în URSS, dar, în realitate, prezentă pe plaiurile româneşti, sub numele de Măria Grigoraş, cu buletinul de populaţie nr. 34163/5732 din 15 octombrie 1934, eliberat de primăria din Piatra-Neamţ.
Fiind inapţi în munca de partid, comuniştii existau, în această perioadă, în URSS, şi sub denumirea partidului comunist din exterior. Am zis că existau atunci, fiindcă, până în 1937, Stalin a reuşit să-i lichideze, bineînţeles şi cu concursul Anei Pauker. Dar ea şi-a scăpat viaţa în temniţele româneşti, după ce trădase siguranţei legătura ce-i venise din URSS.
În iulie 1936, lotul complotiştilor comunişti, ce lucrau la dispoziţia Moscovei, a fost judecat la Craiova, iar rechizitoriul l-a făcut Comisarul Regal, colonelul magistrat Popescu P. Cetate. Printre altele a spus:
„... Avem aici în boxă unul dintre cele mai importante nuclee comuniste din ţară, în frunte cu Ana Pauker, «ambasadoarea» pentru România a Kominternului rus... Comunismul este cancerul omenirii, iar dictatura proletariatului e mai periculoasă ca despotismul antic... Care sunt rezultatele? La Kiev, Troţki, înainte de a fi mazilit, ţinea cândva un discurs. Un lucrător, Efimov, a vorbit apoi în contradictoriu. A venit la tribună cu un baston si a zis: - Acest baston vă va povesti istoria revoluţiei ruse, înainte de revoluţie ţara era guvernată de aristocraţi, pe care vi-i înfăţişează mânerul de fildeş al acestui baston. Fierul de jos reprezintă pe ocnaşi. Mijlocul bastonului pe muncitori şi ţărani. Lucrătorul tăcu o clipă. învârti bastonul cu mânerul în jos.
„- Tovarăşi s-a făcut revoluţia, s-a răsturnat situaţia. Acum aristocraţii stau jos, ocnaşii sus, iar voi, muncitori şi ţărani tot unde vă găseaţi înainte! - Efimov a fost împuşcat...
E un lucru cunoscut că peste tot pământul există mişcări intense, în toate clasele sociale, care apar ca o stare de nemulţumire generală, provocate de revendicări pe care le înţelegem, dar şi de pofte şi dorinţe pe care demagogii le aţâţă spre a le specula şi pe care societatea nu le poate satisface.
Trăim într-adevăr o epocă unde revoltele sunt peste tot, de război care ameninţă, de crize economice, griji politice, turburări sufleteşti, dezlănţuiri de patimi, friguri de arivism etc. însă, dintre toate aceste stări, cele mai periculoase din toată omenirea şi civilizaţia sunt: dictatura proletariatului, comunismul, bolşevismul... Mentalitatea comunistă se caracterizează peste tot, printr-o ură contra tuturor superiorităţilor, fie a bogăţiei, fie chiar a inteligenţei.
În aceste cuvinte magice: dictatura proletariatului sau dictatura maselor, toţi mediocrii şi neisprăviţii întrevăd o feudalitate nouă, unde subordonaţii să devină şefi, instituind o feudalitate nouă în profitul lor; tocmai astăzi când în evoluţia actuală a lumii, rolul capacităţii a devenit mult mai important ca altă dată. Mentalitatea şi curentele internaponaliste-comuniste încep să bată în retragere şi vor fi înfrânte de puterea inteligenţei, posedată de elita intelectuală şi morală a societăţii omeneşti. Dar, mai presus de orice, toate aceste pericole sociale vor fi dominate de forţa lucrurilor, cam e superioară acestor doctrine bolnăvicioase.
Comunismul nu cunoaşte nici sentimentul social, nici al onoarei, nici pe cel moral sau patriotic. Acestea sunt slăbiciuni burgheze. Scopul Kominternului este întronarea proleta¬riatului, transformarea lumii într-un imperiu sovietic prin distrugerea statelor naţionale. Acest Komintern, văzând că vechile agitaţii de care se servesc agenţii comunişti pentru a produce dezorientarea, nu duceau la rezultatul visat, au dat ordin ca aceşti agenţi să formeze un front zis «popular» intitulat antifascist, în care să trâmbiţeze lupta contra războiului şi să pozeze ca apărători ai libertăţii maselor şi în care să pătrundă sub acele măşti mistificatoare de care am pomenit, spre a le răzvrăti, iar prin violenţă să schimbe actuala stare de lucruri."
În acelaşi an, 1936, Ion Mihalache, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, în discursul aniversării unui deceniu de la fuziune spunea:
„... Democraţia nu înseamnă însă demagogie şi anarhie, ci utilizarea politică a forţelor sociale şi naţionale, disciplinate în cadrul intereselor de Stat şi potrivit cu noile sale cerinţe şi în ritmul vremurilor. Democraţia nu înseamnă comunism. Comunismul înseamnă dictatura minorităţii, ca si fascismul, ca si nazismul. Democraţia este prin urmare, baraj comunismului, baraj dictaturii, si albe si roşii."
Viaţa politică internă a României se degradează datorită regelui Carol al-II-lea, care, încercând să-şi deschidă drumul unei dictaturi personale, şi-a găsit o unealtă docilă, capabilă de orice, în persoana lui Gută Tătărăscu, şi, în acelaşi timp, urmăreşte fărâmiţarea celor două partide, PNL şi PNŢ, şi atragerea a cât mai mulţi fruntaşi care să se alinieze politicii lui.
În ţară, în cursul anului 1934 îşi făcuse apariţia şi Gestapoul (poliţia secretă de stat a lui Hitler), având ca victimă tot sufletul poporului român, iar patru prim-miniştri, până la sfârşitul anului 1940, vor fi ciuruiţi de gloanţe: I. G. Duca, Armând Călinescu, Nicolae lorga şi generalul Gheorghe Argeşeanu. Vom fi un unicat, mai ales că alţi patru prim-miniştri vor fi exterminaţi de comunişti după ce Rusia îi va instala la putere.
Lupta pentru putere pe căi oculte devine preocuparea principală a multora, încurajaţi de camarila regelui.
Pe 25 februarie 1935 se înfiinţează Frontul românesc sub conducerea lui Alexandru Vaida Voievod (care va fi exclus din Partidul Naţional-Ţărănesc).
La mai puţin de o lună, pe 20 martie 1935, sub denumirea de „Partidul Totul pentru Ţară", reapare Garda de fier, de data aceasta având ca preşedinte pe generalul Zizi Cantacuzino, despre care se zice că generalul L. Barthou ar fi spus: „Este un om pe care trebuie să-l închizi pe timp de pace si să-l eliberezi pe timp de război".
Nicolae Iorga într-un comentariu scrisese că generalul, mucalit şi cinic, afirmase: „Uiţi-vă la mine! S-a suit scroafa-n copac. Adică, din ordinul căpitanului meu am devenit şeful partidului - Totul pentru Ţară."
Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-018)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/887-Iuliu-Maniu-în-luptă-cu-dictatura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu