*Bushcraft ACIN
Pentru a putea supravieţui în deşert, militarul trebuie să se pregătească şi să
înţelegă ce tip de mediu va înfrunta. El trebuie să aleagă corect echipamentul necesar, tacticile şi procedurile pe care le va folosi, precum şi modalitatea în care mediul natural îi va afecta modul de acţiune. Supravieţuirea este determinată de înţelegerea climatului în care militarul acţionează, abilitatea lui de a răspunde adecvat solicitărilor şi factorilor de mediu, dar şi de dorinţa lui de a supravieţui.
Deplasarea în teren deşertic este dificilă şi extrem de solicitantă. Orientarea este mult îngreunată de lipsa reperelor. Posibilităţile de mascare şi adăpostire sunt reduse, de aceea riscul de a fi descoperit de inamic este constant.
Pentru a supravieţui în mediul deşertic, militarii trebuie să aibă în vedere câţiva factori de mediu:
lipsa precipitaţiilor;
temperaturi extrem de ridicate;
diferenţe mari de temperatură între zi şi noapte;
lipsa vegetaţiei;
existenţa zonelor cu sol bogat în minerale;
apariţia furtunilor de nisip;
apariţia fenomenului de "miraj".
Lipsa precipitaţiilor este cel mai evident factor de mediu în deşert. Nu se poate supravieţui fără apă, de aceea atunci când militarul se găseşte într-o situaţie, primele întrebări la care trebuie să îşi răspundă sunt: "Ce cantitate de apă mai am asupra mea?" şi "Unde se află cea mai apropiată sursă de apă?".
Temperaturile ridicate sunt prezente în toate zonele deşertice, temperatura aerului poate ajunge la 60 grade Celsius în timpul zilei. Căldura imensă resimţită de personal provine din însumarea căldurii generate de soare cu cea generată de vânturile fierbinţi, precum şi cu cea reflectată de sol. Temperatura nisipului şi a solului este mai ridicată decât cea a aerului cu 16 grade Celsius – 22 grade Celsius (vezi fig.nr.1). Expunerea la soare şi la temperaturile ridicate determină creşterea nevoii de apă a organismului. Pentru a conserva fluidele din organism, precum şi energia, este indicat ca militarul să se adăpostească ziua şi să se deplaseze noaptea. Atenţie, o grijă sporită trebuie acordată echipamentului electronic de orientare, deoarece expunerea îndelungată la temperaturi ridicate sau la lumina soarelui poate duce la avarierea lor. Temperatura poate să scadă până la 10 grade Celsius în timpul nopţii, de aceea este de preferat deplasarea în această perioadă. Dacă totuşi militarul este nevoit să se odihnească noaptea, atunci este obligatoriu să aibă asupra sa echipament pentru temperaturi scăzute.
Vegetaţia este foarte rară în zonele deşertice, de aceea găsirea unui adăpost sau camuflarea deplasării sunt foarte greu de realizat. Pe timpul zilei, o forţă inamică de dimensiuni reduse poate controla porţiuni considerabile de teren. De aceea, deplasarea este bine să se execute pe văile uscate, ce oferă protecţie împotriva observării inamicului. Orice loc umbros trebuie exploatat, deoarece temperatura în aceste locuri este cu 11 grade Celsius până la 17 grade Celsius mai coborâtă. Înainte de a se deplasa, militarul trebuie să observe terenul şi să identifice următoarea acoperire. El va avea probleme în estimarea distanţei de parcurs, eroarea fiind de aproximativ 2/3 din distanţă, datorită terenului plat şi gol care "micşorează" distanţele (ceea ce pare să fie la o distanţă de 1 km, este de fapt la 3 km).
Zonele al căror sol are o concentraţie ridicată de săruri trebuie ocolite, deoarece contactul materialelor cu un astfel de sol determină uzura mult mai rapidă a acestora, precum şi iritaţii ale pielii.
Furtunile de nisip sunt foarte frecvente. Vântul deşertic denumit "Seistan" bate constant în Afganistan şi Iran timp de 120 de zile, cu o viteză de 112-128 km/h. Frecvenţa furtunilor de nisip sau de praf este de una pe săptămână. Cel mai mare pericol pentru un militar care se deplasează este să se rătăcească într-o furtună de nisip. De aceea, dacă are posibilitatea să se adăpostească, trebuie să îşi acopere gura, ochii şi nasul, să îşi marcheze direcţia de deplasare, să se aşeze şi să aştepte terminarea furtunii. Furtunile de nisip împiedică funcţionarea normală a legăturilor radio, de aceea trebuie să fie pregătit să îşi semnalizeze poziţia prin alte mijloace.
Mirajul apare ca urmare a refracţiei luminii prin stratul de aer cald ce se ridică deasupra unei suprafeţe stâncoase sau nisipoase şi apare, de regulă, în interiorul deşertului, la aproximativ 10 km de coastă. Mirajul face ca obiectele care sunt la o distanţă mai mare de 1,5 km să pară că se mişcă, ceea ce le face să fie foarte greu de identificat. Efectul poate fi uşor combătut dacă militarul are posibilitatea să urce pe un teren ceva mai înalt (aproximativ 3 m deasupra nivelului solului).
Lumina naturală în zonele deşertice este mult mai intensă decât în alte zone ale globului. De aceea, nopţile cu lună plină sunt extrem de luminoase, viteza vântului este zero, iar vizibilitatea este excelentă. Sunetul se propagă foarte departe. Deplasarea în astfel de nopţi se face cu mare uşurinţă. În schimb, în nopţile fără lună, deplasarea este aproape imposibilă datorită vizibilităţii foarte scăzute.
Un factor esenţial pentru supravieţuirea cu succes în deşert îl reprezintă înţelegerea relaţiei între activitatea fizică, temperatura aerului şi consumul de apă. Organismul uman are nevoie de o anumită cantitate de apă, în condiţiile efectuării unei anumite activităţi fizice la o anumită temperatură. De exemplu, o persoană care efectuează o muncă fizică intensă la o temperatură a aerului de 43 grade Celsius are nevoie de 19 litri de apă pe zi. Lipsa cantităţii necesare de apă provoacă rapid declinul stării fizice a militarului şi afectează în mod negativ capacitatea de a lua decizii sau de a efectua anumite activităţi.
Temperatura normală a organismului este de 36,9 grade C. Organismul elimină excesul de căldură prin intermediul transpiraţiei. Cu cât activitatea fizică este mai intensă, cu atât transpiraţia este mai abundentă. Transpirând, organismul pierde lichide care trebuie înlocuite, altfel se instalează starea de şoc. O regulă foarte bună este următoarea: la temperaturi ale aerului de sub 38 grade Celsius trebuie consumată o jumătate de litru de apă la fiecare oră, iar la temperaturi de peste 38 grade Celsius trebuie consumat un litru de apă în acelaşi interval de timp (vezi fig.nr.2). Este greşit ca militarul să aibă setea ca indicator al deshidratării. Dacă foloseşte acest indicator va consuma numai două treimi din cantitatea minimă necesară organismului. Pentru a preveni deshidratarea trebuie limitate la mimimum activităţile din timpul zilei, în special cele care presupun efort fizic.
Dacă militarul găseşte un loc umbrit, unde să se adăpostească pe timpul zilei, trebuie să stea îmbrăcat (pentru a păstra transpiraţia aproape de piele), să nu vorbească, să nu deschidă gura şi să respire pe nas. În acest fel nevoia de apă scade drastic, ceea ce poate însemna diferenţa între a supravieţui sau nu, atunci când resursele de apă sunt limitate. De asemenea, dacă militarul nu dispune de suficientă apă, atunci nu trebuie să mănânce deoarece hrana necesită apă pentru a fi digerată. Pentru a păstra organismul hidratat, apa trebuie consumată la intervale regulate (se bea o înghiţitură la fiecare oră). Apariţia crampelor musculare, a oboselii, a ameţelilor, lipsa transpiraţiei sunt indicii pentru abandonarea oricărei activităţi şi găsirea unui adăpost, ca să permită organismului să revină la temperatura normală.
Fauna din mediul deşertic poate crea probleme deosebite.
De asemenea, militarul trebuie să inspecteze locul unde să se adăpostească. Muşcăturile sau înţepăturile unor insecte ori reptile pot cauza răni sau intoxicaţii acute, care vor diminua considerabil şansele de supravieţuire.
Atunci când un militar se găseşte în situaţia de a supravieţui în deşert, riscul de a deveni o victimă a mediului este foarte mare. Cunoaşterea mediului, a simptomatologiei diferitelor afecţiuni care pot să apară, precum şi a măsurilor ce se impun în astfel de situaţii, îi va da foarte multe şanse militarului să treacă cu bine prin această încercare.
Consideraţii finale
Supravieţuirea reprezintă o provocare extremă, indiferent de tipul de mediu în care are loc. Ea solicită militarul din toate punctele de vedere. Studierea şi aprofundarea caracteristicilor mediului în care militarii urmează să acţioneze, adoptarea unei stări mentale pozitive, precum şi antrenamentul practic sunt măsuri ce asigură supravieţuirea. Poate cel mai important aspect ce trebuie menţionat este că, aflat într-o situaţie de supravieţuire, militarul nu trebuie să înceteze să lupte, nu abandonează lupta. El continuă să lupte cu mijloacele şi cu resursele extrem de limitate aflate la dispoziţie. Misiunea militarului devine aceea de a supravieţui, de a face orice ca să rămână în viaţă până ce va fi recuperat de trupele proprii.
Spaţiul limitat alocat acestei abordări nu a permis evidenţierea tuturor aspectelor ce vizează problema supravieţuirii. Acest articol şi-a propus ca prin modul de abordare şi prin aspectele prezentate să constituie un punct de pornire în studierea problematicii supravieţuirii în teren muntos şi în deşert, pentru cei interesaţi şi, mai ales, pentru militarii care urmează să desfăşoare misiuni în aceste tipuri de teren.
Locotenent Marian BARSAN
Sursa:http://www.rft.forter.ro/2007_4/04-to/02.htm
Pentru a putea supravieţui în deşert, militarul trebuie să se pregătească şi să
înţelegă ce tip de mediu va înfrunta. El trebuie să aleagă corect echipamentul necesar, tacticile şi procedurile pe care le va folosi, precum şi modalitatea în care mediul natural îi va afecta modul de acţiune. Supravieţuirea este determinată de înţelegerea climatului în care militarul acţionează, abilitatea lui de a răspunde adecvat solicitărilor şi factorilor de mediu, dar şi de dorinţa lui de a supravieţui.Deplasarea în teren deşertic este dificilă şi extrem de solicitantă. Orientarea este mult îngreunată de lipsa reperelor. Posibilităţile de mascare şi adăpostire sunt reduse, de aceea riscul de a fi descoperit de inamic este constant.
Pentru a supravieţui în mediul deşertic, militarii trebuie să aibă în vedere câţiva factori de mediu:
lipsa precipitaţiilor;
temperaturi extrem de ridicate;
diferenţe mari de temperatură între zi şi noapte;
lipsa vegetaţiei;
existenţa zonelor cu sol bogat în minerale;
apariţia furtunilor de nisip;
apariţia fenomenului de "miraj".
Lipsa precipitaţiilor este cel mai evident factor de mediu în deşert. Nu se poate supravieţui fără apă, de aceea atunci când militarul se găseşte într-o situaţie, primele întrebări la care trebuie să îşi răspundă sunt: "Ce cantitate de apă mai am asupra mea?" şi "Unde se află cea mai apropiată sursă de apă?".
Temperaturile ridicate sunt prezente în toate zonele deşertice, temperatura aerului poate ajunge la 60 grade Celsius în timpul zilei. Căldura imensă resimţită de personal provine din însumarea căldurii generate de soare cu cea generată de vânturile fierbinţi, precum şi cu cea reflectată de sol. Temperatura nisipului şi a solului este mai ridicată decât cea a aerului cu 16 grade Celsius – 22 grade Celsius (vezi fig.nr.1). Expunerea la soare şi la temperaturile ridicate determină creşterea nevoii de apă a organismului. Pentru a conserva fluidele din organism, precum şi energia, este indicat ca militarul să se adăpostească ziua şi să se deplaseze noaptea. Atenţie, o grijă sporită trebuie acordată echipamentului electronic de orientare, deoarece expunerea îndelungată la temperaturi ridicate sau la lumina soarelui poate duce la avarierea lor. Temperatura poate să scadă până la 10 grade Celsius în timpul nopţii, de aceea este de preferat deplasarea în această perioadă. Dacă totuşi militarul este nevoit să se odihnească noaptea, atunci este obligatoriu să aibă asupra sa echipament pentru temperaturi scăzute.
Vegetaţia este foarte rară în zonele deşertice, de aceea găsirea unui adăpost sau camuflarea deplasării sunt foarte greu de realizat. Pe timpul zilei, o forţă inamică de dimensiuni reduse poate controla porţiuni considerabile de teren. De aceea, deplasarea este bine să se execute pe văile uscate, ce oferă protecţie împotriva observării inamicului. Orice loc umbros trebuie exploatat, deoarece temperatura în aceste locuri este cu 11 grade Celsius până la 17 grade Celsius mai coborâtă. Înainte de a se deplasa, militarul trebuie să observe terenul şi să identifice următoarea acoperire. El va avea probleme în estimarea distanţei de parcurs, eroarea fiind de aproximativ 2/3 din distanţă, datorită terenului plat şi gol care "micşorează" distanţele (ceea ce pare să fie la o distanţă de 1 km, este de fapt la 3 km).
Zonele al căror sol are o concentraţie ridicată de săruri trebuie ocolite, deoarece contactul materialelor cu un astfel de sol determină uzura mult mai rapidă a acestora, precum şi iritaţii ale pielii.
Furtunile de nisip sunt foarte frecvente. Vântul deşertic denumit "Seistan" bate constant în Afganistan şi Iran timp de 120 de zile, cu o viteză de 112-128 km/h. Frecvenţa furtunilor de nisip sau de praf este de una pe săptămână. Cel mai mare pericol pentru un militar care se deplasează este să se rătăcească într-o furtună de nisip. De aceea, dacă are posibilitatea să se adăpostească, trebuie să îşi acopere gura, ochii şi nasul, să îşi marcheze direcţia de deplasare, să se aşeze şi să aştepte terminarea furtunii. Furtunile de nisip împiedică funcţionarea normală a legăturilor radio, de aceea trebuie să fie pregătit să îşi semnalizeze poziţia prin alte mijloace.
Mirajul apare ca urmare a refracţiei luminii prin stratul de aer cald ce se ridică deasupra unei suprafeţe stâncoase sau nisipoase şi apare, de regulă, în interiorul deşertului, la aproximativ 10 km de coastă. Mirajul face ca obiectele care sunt la o distanţă mai mare de 1,5 km să pară că se mişcă, ceea ce le face să fie foarte greu de identificat. Efectul poate fi uşor combătut dacă militarul are posibilitatea să urce pe un teren ceva mai înalt (aproximativ 3 m deasupra nivelului solului).
Lumina naturală în zonele deşertice este mult mai intensă decât în alte zone ale globului. De aceea, nopţile cu lună plină sunt extrem de luminoase, viteza vântului este zero, iar vizibilitatea este excelentă. Sunetul se propagă foarte departe. Deplasarea în astfel de nopţi se face cu mare uşurinţă. În schimb, în nopţile fără lună, deplasarea este aproape imposibilă datorită vizibilităţii foarte scăzute.
Un factor esenţial pentru supravieţuirea cu succes în deşert îl reprezintă înţelegerea relaţiei între activitatea fizică, temperatura aerului şi consumul de apă. Organismul uman are nevoie de o anumită cantitate de apă, în condiţiile efectuării unei anumite activităţi fizice la o anumită temperatură. De exemplu, o persoană care efectuează o muncă fizică intensă la o temperatură a aerului de 43 grade Celsius are nevoie de 19 litri de apă pe zi. Lipsa cantităţii necesare de apă provoacă rapid declinul stării fizice a militarului şi afectează în mod negativ capacitatea de a lua decizii sau de a efectua anumite activităţi.
Temperatura normală a organismului este de 36,9 grade C. Organismul elimină excesul de căldură prin intermediul transpiraţiei. Cu cât activitatea fizică este mai intensă, cu atât transpiraţia este mai abundentă. Transpirând, organismul pierde lichide care trebuie înlocuite, altfel se instalează starea de şoc. O regulă foarte bună este următoarea: la temperaturi ale aerului de sub 38 grade Celsius trebuie consumată o jumătate de litru de apă la fiecare oră, iar la temperaturi de peste 38 grade Celsius trebuie consumat un litru de apă în acelaşi interval de timp (vezi fig.nr.2). Este greşit ca militarul să aibă setea ca indicator al deshidratării. Dacă foloseşte acest indicator va consuma numai două treimi din cantitatea minimă necesară organismului. Pentru a preveni deshidratarea trebuie limitate la mimimum activităţile din timpul zilei, în special cele care presupun efort fizic.
Dacă militarul găseşte un loc umbrit, unde să se adăpostească pe timpul zilei, trebuie să stea îmbrăcat (pentru a păstra transpiraţia aproape de piele), să nu vorbească, să nu deschidă gura şi să respire pe nas. În acest fel nevoia de apă scade drastic, ceea ce poate însemna diferenţa între a supravieţui sau nu, atunci când resursele de apă sunt limitate. De asemenea, dacă militarul nu dispune de suficientă apă, atunci nu trebuie să mănânce deoarece hrana necesită apă pentru a fi digerată. Pentru a păstra organismul hidratat, apa trebuie consumată la intervale regulate (se bea o înghiţitură la fiecare oră). Apariţia crampelor musculare, a oboselii, a ameţelilor, lipsa transpiraţiei sunt indicii pentru abandonarea oricărei activităţi şi găsirea unui adăpost, ca să permită organismului să revină la temperatura normală.
Fauna din mediul deşertic poate crea probleme deosebite.
De asemenea, militarul trebuie să inspecteze locul unde să se adăpostească. Muşcăturile sau înţepăturile unor insecte ori reptile pot cauza răni sau intoxicaţii acute, care vor diminua considerabil şansele de supravieţuire.
Atunci când un militar se găseşte în situaţia de a supravieţui în deşert, riscul de a deveni o victimă a mediului este foarte mare. Cunoaşterea mediului, a simptomatologiei diferitelor afecţiuni care pot să apară, precum şi a măsurilor ce se impun în astfel de situaţii, îi va da foarte multe şanse militarului să treacă cu bine prin această încercare.
Consideraţii finale
Supravieţuirea reprezintă o provocare extremă, indiferent de tipul de mediu în care are loc. Ea solicită militarul din toate punctele de vedere. Studierea şi aprofundarea caracteristicilor mediului în care militarii urmează să acţioneze, adoptarea unei stări mentale pozitive, precum şi antrenamentul practic sunt măsuri ce asigură supravieţuirea. Poate cel mai important aspect ce trebuie menţionat este că, aflat într-o situaţie de supravieţuire, militarul nu trebuie să înceteze să lupte, nu abandonează lupta. El continuă să lupte cu mijloacele şi cu resursele extrem de limitate aflate la dispoziţie. Misiunea militarului devine aceea de a supravieţui, de a face orice ca să rămână în viaţă până ce va fi recuperat de trupele proprii.
Spaţiul limitat alocat acestei abordări nu a permis evidenţierea tuturor aspectelor ce vizează problema supravieţuirii. Acest articol şi-a propus ca prin modul de abordare şi prin aspectele prezentate să constituie un punct de pornire în studierea problematicii supravieţuirii în teren muntos şi în deşert, pentru cei interesaţi şi, mai ales, pentru militarii care urmează să desfăşoare misiuni în aceste tipuri de teren.
Locotenent Marian BARSAN
Sursa:http://www.rft.forter.ro/2007_4/04-to/02.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu