România, aşezată în calea celor două imperialisme, slav şi german...

România, aşezată în calea celor două imperialisme, slav şi german...
de cicerone Ionitoiu


Aceasta era părerea lui Iuliu Maniu după un an de la instaurarea dictaturii regale şi în analiza făcută cu acea ocazie a spus, printre altele: „După anexarea Austriei, după acordul de la Munchen şi după revizuirea frontierelor Cehoslovaciei,Germania a făcut un pas uriaş spre inima Europei Centrale şi bazinul dunărean, ceea ce înseamnă reluarea vechei politici de expansiune.România şi-a înstrăinat simpatiile aliaţilor din apus, înstrăinaţi deja în bună parte prin atitudinea neclară şi şovăielnică, manifestată în raporturile internaţionale, fără să se poată apropia de puterile totalitare ale axei Roma-Berlin care susţin revizuirea tratatelor, chiar şi a clauzelor teritoriale, după cum au mărturisit-o de atâ*tea ori. Ungaria, care mai desparte România de Germania, a ajuns un stat la discreţia politicei dictate de Berlin. Dacă ne dăm seama că vizitele M.S. Regelui la Londra şi Paris - de altfel atât de mult dorite - au rămas fără rezultate practice pentru România şi că vizita la Berchtesgaden, în loc să netezească, a înăsprit şi mai mult raporturile dintre Germania şi România, după ce Mica Antantă şi Societatea Naţiunilor nu mai aminteşte vocabularul diplomaţiei noastre, a mai rămas numai înţelegerea balcanică, singurul reazim diplomatic al României. 
Urmează de aici că epoca dictaturii regale a rămas cu totul infructuoasă în materie de politică externă şi înseamnă şi în privinţa aceasta un regres evident în ce priveşte fortificarea siguranţei noastre naţionale şi de stat. Am pierdut forţe amice şi n-am reuşit să câştigăm pe nimeni pentru noi în această epocă de încordare extraordinară internaţională. Aceasta s-a întâmplat şi în urma neclarităţii şi nesincerităţii politicii noastre externe, care, în lipsa concursului naţiunii şi a controlului opiniei publice, este lipsită de o directivă precisă şi este jocul inspiraţiei momentane şi a influenţelor oculte dirijate de interese capricioase, de incidente interne şi externe întâmplătoare. 
Naţiunea nu este informată, nu este întrebată şi prin urmare nu este sufleteşte solidarizată cu politica oficială a statului. în această situaţie, România, pentru apărarea integrităţii hotarelor sale, nu se poate încrede decât în propriile ei forţe. " 
Previziunile lui Iuliu Maniu că politica dictatorială a lui Carol II ducea ţara la dezastru se adevereau pe zi ce trecea. Dacă influenţa germană se făcea din ce în ce mai simţită în ţară, nu eram scutiţi nici de ochiul Moscovei care ne privea cu atenţie şi pregătea opinia publică în vederea unei acţiuni contra României. De exemplu, circulau în URSS hărţi care includeau Basarabia, iar ministrul de externe Litvinov pretindea că sunt pentru uz intern.
în cuvântarea din congresul partidului comunist, de pe 10 martie 1939, Stalin a căutat să menajeze Germania, atribuind loviturile de forţă ale lui Hitler slăbiciunii ţărilor occidentale. Iar a doua zi, în acelaşi congres, Manuilski declara: „Planul burgheziei reacţionare engleze este ca să sacrifice statele mici din sud-estul european fascismului german, urmărind astfel să împingă Germania spre răsărit, contra URSS-ului, pentru a încerca prin-tr-un război contrarevoluţionar să întârzie progresul socialismului şi victoria comunismului în URSS". Kremlinul era deja angajat într-un joc dublu urmărindu-şi numai interesul lui. Criza era declanşată în jurul Ţării noastre, iar Franţa se străduia s-o prelungească până-n august când îi vedea deznodământul.
După protestul rusesc contra invaziei Cehoslovaciei din 19 martie 1939 Litvinov a propus o conferinţă a statelor interesate asupra acestei probleme: Anglia, Franţa, Polonia, România, Turcia şi URSS, dar a fost de părere să se facă mai ales o declaraţie comună semnată de Anglia, Franţa, URSS şi Polonia. Până la urmă, o declaraţie unilaterală de garanţii a Angliei.
Pe 14 aprilie Franţa a propus Rusiei să facă o declaraţie prin care să precizeze că va adera la Franţa şi Anglia dacă acestea se vor găsi implicate într-un război de agresiune provocat contra Poloniei şi României. Polonia nu voia să facă o declaraţie comună alături de URSS şi pe deasupra primul ministru Beck nu prea era de acord cu garanţii date României.
Ruşii au lansat o altă propunere pe 18 aprilie 1939 cerând ca cele trei state, Anglia, Franţa şi URSS să semneze un pact pentru protecţia propriilor state ameninţate de agresiunea fascistă, dintre Baltica, inclusiv Ţările Baltice, şi Marea Neagră, iar în caz de război să se angajeze să nu semneze pace separată. Dar discuţiile au trenat până pe 3 mai 1939 când Litvinov, adeptul securităţii colective a fost înlocuit la ministerul de externe cu Molotov, adeptul unei alte politici externe, din cauza căreia România a avut de suferit peste o jumătate de secol, iar consecinţele nu sunt înlăturate nici azi, în 1997.
Propunerea perfidă a URSS-ului, ca toate ţările ce aveau frontieră comună cu România să semneze acest pact, era numai propagandă, fiindcă ştia că Ungaria pretinde Transilvania, în care scop mobilizase armata, iar Bulgaria urmărea să ocupe Sudul Dobrogei şi aceasta o putea face numai cu ajutorul Germaniei.
Italia nemulţumită că Hitler întreprinsese o serie de acţiuni, asumându-şi unele anexiuni sub numele de protectorate, a început să se agite pentru a prinde câte ceva, făcându-şi cunoscute pretenţiile. După ce sugestia lui Musolini făcută Franţei pe 26 martie 1939 de a discuta problema Djibuti, Suez şi Tunisia a fost respinsă de Eduard Daladier, radio Bari a anunţat pe 4 aprilie că regele Albaniei a cerut să poarte discuţii pentru întărirea alianţei cu Italia.
La mai puţin de 24 de ore, pe 5 aprilie 1939, Fuhrerul „avizase" operaţia în Albania, care s-a tradus în invadarea de pe 7 aprilie şi trecerea acestei ţări sub protectorat italian. Un nou focar de data aceasta în Balcani. România trecea prin momente dificile la început de aprilie când ministrul Angliei la Bucureşti, Reginald Hoare, discuta cu primul ministru - Călinescu - şi cu regele problema foarte acută a zonei petroliere în cazul unei invazii germane. Puţin mai târziu s-a aflat că „marele Reich" plănuise ocuparea militară a zonei Galaţi, Delta Dunării-Constanţa spre a asigura protecţia petrolului din valea Prahovei.
Desigur, englezii prevăzători trimiseseră un expert la Bucureşti pentru a studia posibilitatea distrugerii sondelor. Perfectarea acordului ar fi fost posibilă cu acordarea despăgubirilor, dar mai era precedentul că în 1916 se acceptase, dar după război nu se mai respectase decât parţial. Această problemă precum şi blocarea Porţilor de Fier va fi încă în preocupările englezilor.
În acest început de aprilie, Londra a extins acest sistem de garanţii şi asupra României, dar avea mai mult un caracter platonic, venind după ce Germania oferise armamentul uzinelor Scoda, armament pe care Anglia nu-l putuse furniza, iar petrolul şi grânele româneşti începuseră să se scurgă spre Reich.
Hitler, în încercarea lui de a extinde alianţa militară şi în extremul orient, a fost refuzat pe 2 aprilie de Japonia. Problema care se punea la acea oră depăşea Europa şi ajunsese să preocupe şi Statele Unite al Americii care încercau să dea sistemului garanţiilor un aspect internaţional.
Pe 14 aprilie 1939 Roosevelt în discursul lui şi-a pus întrebarea dacă „civilizaţia noastră se va lăsa antrenată într-o cursă a înarmărilor fără sfârşit, marcată de războaie periodice, sau vom reuşi să salvăm pacea, libertatea individuală şi civilizaţia ca bază a vieţii noastre". 
Pe 16 aprilie s-a adresat lui Hitler şi Mussolini cerându-le să declare că în următorii 10 ani nu vor face agresiuni contra a 29 de »ţări, nominalizându-le într-o listă anexă, propunând ca în cazul aprobării să se facă declaraţii de toţi cei interesaţi şi să se discute într-o conferinţă problema dezarmării şi a unei drepte repartiţii a materiilor prime între naţiuni. Răspunsul lui Hitler s-a făcut auzit prin discursul de pe 28 aprilie din Reichstag, denunţând acordurile germano-engleze, revendicând anexarea Danzigului...
În aceeaşi zi Camera Comunelor a adoptat legea serviciului militar obligatoriu. În articolul „Convorbirile de la Paris" publicat pe 28 aprilie 1939, se arată că se fac mari sforţări diplomatice (ministrul de externe Grigore Gafencu era acolo) pentru a împiedica căderea bogatelor terenuri petroliere şi a porturilor româneşti de la Marea Neagră sub dominaţie germană.
Ca urmare a extinderii garanţiilor unilaterale franco-engleze asupra frontierelor României, de pe 13 aprilie 1939, se semnează un acord franco-român dublând livrarea produselor petrolifere şi un altul economic, româno-englez, pe 11 mai 1939, dar vor fi sufocate de rapiditatea cerinţelor germane susţinute prin forţă.
Situaţia internă a României
Datorită politicii personale a regelui Carol, prin folosirea oamenilor certaţi cu moralitatea şi corectitudinea, s-a ajuns ca România să navigheze în păienjenişul politicii internaţionale, pierzându-şi prestigiul şi încrederea, ajungând în momentele tragice de supravieţuire, izolată, aşa cum prevăzuse Iuliu Maniu. în cursul lunii mai 1939, trecând prin Cluj, Iuliu Maniu a făcut următoarea declaraţie, din care extragem: „... Un regim dictatorial nu poate fi nici drept şi nici nu poate aduce linişte în sufletele cetăţenilor. In lumea modernă de azi, cu diversele ei mijloace tehnice, care fac posibilă comunicarea ideilor si sentimentelor ce frământă opinia publică, un astfel de regim nu poate fi dăinuitor. Nu va fi dăinuitoare nici noua ordine dictatorială de stat, introdusă de noi neconstituţional, prin voinţa unilaterală a Suveranului, pentrucă ea a nemulţumit adânc pe cetăţenii Ţării şi Ie-a însufleţit hotărârea de a lupta pentru înlăturarea ei, cu convingerea sigură că această luptă va reîntrona, în apropiatul viitor, drepturile constituţionale ale Naţiunii şi libertatea politică şi civică a cetăţenilor... Adânc revoltat de această încălcare a drepturilor Naţiuniei, protestez împotriva acestui abuz al puterii executive şi invoc cu toată hotărârea viciul de formă al impunerii noui a cetăţenilor Ţării, impunere cari a fost ridicată cu 4 miliarde şi jumătate în raport cu cea a anului trecut. Mă mărginesc să subliniez numai două defecte esenţiale ale noului buget: 
Acest buget nu ţine cont de consideraţiunea primordială de a nu se întemeia numai pe venituri pur fiscale... În acest buget, guvernul îşi rezervă o sumă neobişnuit de mare de un miliard şi jumătate pentru deschideri ulterioare de credite, extraordinare şi suplimentare, ceea ce înseamnă că prevederile acestui buget lasă mijloace fără precedent de mari, la dispoziţia unui guvern dictatorial, lipsit de orice control public, pentru jocuri bugetare conduse de consideraţiuni atât de obişnuite şi bine cunoscute, la regimuri de acest fel..." 
Regele era preocupat de afaceri şi de câştig cât mai mare, patronând cercurile oculte ce se aciuiaseră în jurul Elenei Lupescu. Ministerul de comunicaţii, direcţia căilor ferate şi ministerul înzestrării armatei erau la discreţia unor potentaţi ai industriei, regele având o participare substanţială la beneficii. Mitiţă Constantinescu numit guvernatorul Băncii naţionale şi menţinut în acelaşi timp şi ministru de finanţe, reprezenta un canal de scurgere al beneficiilor regale în străinătate.
Când generalul Iacobici numit pe postul de ministru al înzestrării Armatei, a refuzat să semneze unele contracte care erau păgubitoare statului, dar aducătoare de mari beneficii anturajului Carol-Lupeasca, atunci regele a remaniat guvernul şi l-a îndepărtat pe corectul general.
Pentru ilustrarea situaţiei şi atmosferei ce domnea în ţară merită subliniat articolul „Pentru hotarele şi independenţa noastră" al lui Nicolae lorga, din 27 mai 1939: „... Moliciunea, decăderea morală şi spiritul de nesănătoasă aventură care au caracterizat, din nenorocire, viaţa noastră publică după un Război care părea chemat, dimpotrivă, să răscolească toate energiile noastre vitale se datorau fără îndoială lipsei uneia din acele misiuni imperative prin care se ţine viu sufletul unui popor, îndemnând spre muncă şi frăţească unire. Era un scop, dar pentru a-l înţelege şi a-l urmări, se cereau alte mijloace intelectuale decât ale omului din grămadă, şi mai ales cultură decât nisipul de cunoştinţi al şcolilor noastre: trebuia să ne gândim şi noi la un Lebensraum, la un «spaţiu de viaţă», care ar fi însemnat, nu pofta vulgară de a întinde hotarele, chiar pe linia dreptului naţional, ci de a răspândi peste dânsele produsele unei harnice economii naţionale şi unei culturi pecetluite cu firea noastră proprie. 
La acest scop va trebui neapărat să ajungem, dar până atunci un altul, nu de expansiune, ci de strictă conservare ne e fixat, ca o poruncă imperioasă, de soarta care frământă nenorocita Europă. Se văd hotare atacate, spârcuite, «ocupaţiilor» a reapărut în legăturile dintre State. Avem de apărat hotarele noastre cum sunt, cum cer relaţiile, dar şi necesităţile naţionale, devenite astăzi un principiu pe care noi l-am proclamat, şi avem de păstrat independenţa noastră absolută, contra oricărei intrusiuni şi contra oricărui stat..." 
Tot Nicolae lorga, într-un alt articol intitulat „Naţiunile şi politica" din 27 mai 1939 subliniază un aspect foarte actual: „... Sarcina oamenilor de Stat cuminţi - mai sunt câţiva -, este astăzi deosebit de grea. Ei au de lucru în fiecare clipă, cu acei oameni politici - din nefericire foarte numeroşi -, care nu fac alta decât, prin necumpătările lor în vorbă, să strice puţinul la care au ajuns ceilalţi pentru ca să asigure putinţa de muncă paşnică a fiinţei omeneşti îngrijorate. Nu mai e nevoie să se adauge această fierbere a urii venind din adâncurile necontrolate ale societăţilor. Naţiile au altceva de făcut. Ele servesc statele, întruparea a lor onestă în toate domeniile. A sparge capetele altora înseamnă a se degrada..."
O nouă samavolnicie regală
După ce se făcuse cel mai mare străjer, regele dorea să devină şi cel mâi mare preşedinte de partid, prin distrugerea celorlalte partide autohtone, prin tot felul de oferte celor ce acceptau să se plece în aleea Vulpache.
Iuliu Maniu continua să trăiască în modesta lui cameră din sediul parlamentului pe care nu-l părăsea. Rămăseseră câţiva credincioşi care vegheau în schimburi alături de el, printre ei numărându-se: Aurel Dobrescu, Victor Anca, Virgil Solomon, Cornel Coposu...Când se întorceau din „târg" pentru a se schimba unul pe altul, fiecare venea cu zvonurile ce alergau pe uliţe.
Unul spunea: domnule preşedinte a plecat cu FRN-ul Mihai Ghelmegeanu... Nu-i nimic, venea răspunsul „sfinxului" fără nici o tresărire pe obraz.
Altă dată venea vestea că a plecat şi Livezeanu... Nu-i nimic, era răspunsul invariabil, fără nici o tresărire pe faţa lui Iuliu Maniu.
Azi aşa, mâine aşa, cu Grigore Gafencu, cu Petre Andrei, cu Victor Jinga, cu G.K. Constantinescu, cu Ion Răducanu...până într-o zi când Victor Anca l-a întrebat: „Cum domnule preşedinte, pleacă unul, nu-i nimic, pleacă altul... nu-i nimic, ni se subţiază (rândurile şi tot nu-i nimic...?
Ehei drăguţule, dacă ai şti cum îi face pălăria pe cap lui Carol, uite aşa... şi învârtind degetul arătător de la mâna dreaptă... şi surâzător de data aceasta, ...uite aşa îi joacă pălăria... bănuieşte că nu-i a bine şi nu mai ştie cum să se descurce... sfârşitul i se apropie... şi de el nu poate scăpa...
În disperare a încercat după atâtea ilegalităţi, să legalizeze FRN-ul prin alegeri şi a convocat „corpul" electoral pe 1-2 iunie să desemneze deputaţii fabricaţi peste noapte, îmbrăcaţi în uniforme ca şi miniştrii, o adevărată parodie de tip fascist. Furiosul Iorga era fălos în uniformă, deşi ura „cămăşile". A fost numit şi un senat, fiindcă nu au existat contracandidaţi.
În „Monitorul oficial" nr.127 din 5 iunie 1939 s-a anunţat şi depunerea jurământului de cei repartizaţi a fi deputaţi şi senatori şi care erau obligaţi să poarte uniformă. Au fost şi oameni care au refuzat să depună jurământul fiindcă legea electorală, diabolic cuprindea ca senatori de drept şi pe alţii, cu stagiu în slujba poporului, aleşi pe drept cuvânt. Cei ce au refuzat să se prezinte şi să depună jurământul au fost excluşi, printre ei numărându-se Iuliu Maniu, Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Aurel Dobrescu, Nicolae Grigorescu-Tulcea, hotărârea plină de demnitate a fost lămurită de Iuliu Maniu prin declaraţia „spre a nu colabora nici măcar în calitate de opoziţie cu un regim care pentru noi era absolut evident că va duce ţara la un dezastru extern şi intern sigur."
Referitor la această mascaradă regală de alegeri, Partidul Naţional Ţărănesc a publicat următorul comunicat pe 6 iunie 1939: „Alegerile din 1 şi 2 iunie a.c. pentru Parlament, au demonstrat din nou caracterul despotic al regimului instaurat în februarie 1938. Făcute în temeiul unei legi elctorale care exclude de la vot pe cetăţenii sub vârsta de 30 de ani şi pe neştiutorii de carte, în avantajul evident al elementelor minoritare, cu eliminarea prin însăşi lege a oricărei posibilităţi de control atât în timpul procedurii votului cât şi lămurire a alegerilor prin întruniri şi presă asupra adevăratei semnificaţii a acestor alegeri, în sfârşit exclusiv cu candidaţii oficiali ai stăpânirii, aceste alegeri nu puteau fi decât o sinistră parodie menită doar să proiecteze în faţa străinătăţii aparenţa unei vieţi constituţionale şi a unor corpuri legiuitoare. Spre a crea pseudo-Parlamentul acesta fabricat exclusiv al puterii executive, ales cu înlăturarea de la vot a acelora care au făurit hotarele României Mari sub pretextul că nu ştiu carte, s-a fracţionat naţiunea şi s-au născut formaţiuni artificiale şi improvizate, unele alegând reprezentanţii chiar şi cu 3 voturi spre a decide de soarta drepturilor publice. Era de prevăzut că în asemenea condiţiuni rămăşiţa de corp electoral va reacţiona în singurul chip ce îi mai era cu putinţă, prin abţinerea sau prin anularea voturilor în masă. Guvernul a dat publicităţii numărul voturilor nule şi anulate pe care le trece cu totul sub tăcere. 
Este însă absolut neîndoielnic că fără nici unconsemn alegătorii cu sutele de mii şi-au anulat votul, cei mai mulţi dintre ei făcând cu prilejul votului manifestări evidente de ostilitate şi dezgust pentru regim şi mai ales pentru anume canditaturi reprezentative ale guvernului... Partidul Naţional Ţărănesc a hotărât să combată regimul expunând la tribuna Senatului rezervele, criticile şi nemulţumirile pe care le împărtăşeşte cu toată ţara... însă a împiedicat pe senatorii de drept ai PNŢ-ului să intre în Senat sub pretextul că nu sunt îmbrăcaţi în uniforma FRN... se adaugă un motiv în plus la cele vechi, în baza cărora PNŢ-ul socoteşte activitatea acestor adunări ilegală şi de efect nul şi arată valoarea morală a operei legislative ce se înfăptuieşte. Partidul Naţional Ţărănesc condamnă cu toată hotărârea actele de guvernământ ale regimului actual şi constată încă o dată că numai un regim de libertate şi de sinceră democraţie va putea să elibereze ţara de nepăsarea unui regim de tiranică înăbuşire a libertăţilor publice şi de împiedicarea revoluţiei naturale politice, economice şi culturale a naţiunei." 
Asupra problemei „spaţiului vital" care se agita mereu de Germania şi acoliţii ei, Nicolae lorga a publicat în 14 iunie 1939 un articol cu acelaşi titlu, din al cărui conţinut subliniem: „...O nouă formă s-a adaos la cele care pot să scuze orice: - SPAŢIU VITAL - După răscolirea drepturilor istorice, a căror călcare e foarte relativă, după invocarea unui drept naţional, a cărui exagerare ar rupe putinţa de colaborare între popoare, ni se vorbeşte de nevoia fiecărui grup naţional de a pregăti încă de acum terenul în care generaţiile viitoare ar vrea să-şi desfăşoare activitatea. Sunt oameni care sunt, ori se fac a fi, seduşi de această lozincă. Ei nu se gândesc, sau refuză a se gândi că la pretenţiile lor pot răspunde altele pe aceiaşi bază: tu cauţi spaţiul tău vital la mine de ce nu l-aş căuta şi eu la tine? De câte ori statele vor crede că trebuie să vorbească de aşa ceva, ele se vor înşela. Spaţiul vital, au să-l caute naţiunile, dar la ele sensul e altul. Ele se pot întinde prin spirit în spirit, prin activitate în activitate. Aşa au făcut, devenind mari vechile naţiuni nobile." În faţa situaţiei grave ce aşteaptă România, după acest simulacru de alegeri, cei doi preşedinţi ai celor mai mari partide călite în lupta pentru obţinerea drepturilor româneşti, Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu s-au adresat preşedintelui şi senatorilor pe 18 Iunie: „...Am moştenit de la înaintaşii noştri o ţară independentă, pe care ne-a fost drag să o întregim, în hotarele ei de astăzi. Renaşterea României, între cele două uniri, s-a îndeplinit prin deşteptarea spiritului public şi dobândirea treptată a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti... 
Prin diferite decrete-legi şi mai cu seamă prin legea electorală din 9 mai a actualului guvern, aceste principii cari au stat la temelia întregirii şi consolidării României au fost călcate în picioare... Adunările ce au ieşit din Alegeri, în cari nimeni nu s-a putut înfăţişa alegătorilor decât cu voia guvernului, îmbrăcat în uniformele „Frontului Renaşterii Naţionale" nu pot fi decât o imagine înşelătoare a regimului parlamentar... Le lipseşte orice control al acţiunii de guvernământ. 
Puterea executivă nu-şi poate acoperi greşelile prin mandatarii numiţi tot de ea, opinia publică nu află apărătorii pe care îi aşteaptă şi îi doreşte, împotriva urgiei mereu sporite a fiscalităţii şi scumpetei, a nedreptăţilor şi samavolniciei, ea nu întrevede nădejdea unei destinderi. Ţara nu poate admite un sistem de cârmuire, care îngăduie totul minoritarilor şi opreşte orice manifestare liberă românească. Noi nu voim ca popor să asuprim pe nimeni, dar nu putem îngădui ca în România, Românii să nu aibă nici una din libertăţile publice, pe când minorităţile să se bucure de toate, iar peste jumătate din Ţărănimea românească să fie lipsită de vot... Alegerile astfel făcute sunt o parodie, iar Parlamentul rezultat din ele este o ficţiune, care nu reprezintă voinţa ţării, şi deci nu poate angaja Naţiunea Română.
La asemenea alegeri noi nu am luat parte şi nu vom recunoaşte legiuirea unor adunări, cari nu sunt expresia adevărată a ţării şi nu au împuternicirea de a se rosti în marile probleme ale independenţei şi integrităţii...
Pentru apărare drepturilor cetăţeneşti partidele păstrătoare ale legii şi ale ordinei, care au contribuit la întemeierea Statului şi întregirea neamului, ridică astăzi protestul lor împotriva suprimării libertăţilor publice şi cer revenirea la viaţa de Stat democratică şi constituţională." 
Preşedintele Senatului, pe 22 iunie 1939, i-a restituit lui Iuliu Maniu printr-o scrisoare atât adresa cât şi memoriul înaintat, cu menţiunea că ar constitui „un act de răzvrătire împotriva legilor ţării. 
A doua zi, printr-o scrisoare Iuliu Maniu răspunde: „...Memoriul şi adresa sunt oglinda fidelă a convingerilor noastre şi ale tuturor claselor sociale din ţară, înăbuşite de starea de asediu şi de cenzură şi era de datoria noastră să le aducem la cunoştinţă Adunării Legislative din care facem parte, pentru a înlătura adâncile nemulţumiri provocate de actualul regim care a confiscat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti... îmi permit să vă atrag atenţia, că nimic nu mă va împiedica să-mi fac datoria şi că voiu năzui, prin toate mijloacele legale, ca Naţiunea să modifice actuala stare de lucruri, izvorâtă dintr-o lovitură de stat şi să-şi redobândească toate drepturile sale cucerite prin lupte şi sacrificii tocmai în interesul unei stări de spirit normale.’’
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1050-România-aşezată-în-calea-celor-două-imperialisme-slav-şi-german