vineri, 24 octombrie 2014

Rebeliunea legionara

Cicerone Ionitoiu

REBELIUNEA LEGIONARĂ

Căsnicia forţată din România în „statul naţional legionar", un trup cu două capete, unul de general şi altul de caporal, mergea vertiginos spre divorţ. Abuzurile nu conteneau şi se făceau în toată ţara: arestări abuzive, bătăi şi legări la stâlpul infamiei, furturi, violări de domicilii, case confiscate prin abuz şi altele însuşite prin declaraţii forţate, cetăţeni români bogaţi şi evrei aduşi în Prefectura Poliţiei Capitalei şi jefuiţi în interes personal, toate acestea şi multe altele erau aduse permanent la cunoştinţaautorităţilor şi multe ajungeau şi sub ochii lui Antonescu.
Toate le striga în Consiliu de Miniştri, spunându-le: „Toate acestea sunt ilegalităţi şi toţi care le fac nu au nici o acoperire atunci când spun: am primit ordinul şi trebuia să-l execut... întâi trebuie anchetă şi apoi luate măsuri... în statordinea nu se ţine decât de organele statului, nu de servicii paralele, poliţii paralele, justiţii paralele... Aceste elemente descreierate nu-şi dau seama că opera lor duce la dărâmarea statului... omul dezordinii nu are ce căuta în stat, să stea afară... Nu este posibil să se petreacă ceea ce s-a petrecut la Jilava.
Nu se poate să rezolvăm problemele cu pumnul şi nu se poate ca într-un stat organizat, o minoritate infimă să ne terorizeze pe noi."
Acestea sunt câteva aspecte pe care generalul le striga şi părea că pierduse controlul acolo unde se cânta „să se facă o ţară mândră ca soarele de pe cer".
Ministrul de interne raportează în Consiliul de Miniştri că se produce o penetraţie de comunişti în mişcarea legionară, iar generalul Antonescu că „anul acesta ei vor profita de faptul că situaţia nu este bine pusă la punct... la Galaţi, un fost comunistactiv, escroc şi găinar arestat în repetate rânduri, a fost acceptat într-o unitate legionară.
Contactele între legionari şi comunişti se ţineau de oficiali.
Pe 16 dec. 1940, prefectul de Romanaţi, Liber Târnoveanu, însoţit de directorul presei şi propagandei legionare, Stroe, a cerut comandantului lagărului să stea de vorbă cu fruntaşii comunişti. Erau acolo Constantinescu-Iaşi, Ilie Cristea şi Mihai Gh. Bujor. Stroe le-a spus că ideologia legionară şi comunistă se aseamănă, singura deosebire este că mişcarea comunistă se bazează pe comunism şi le-a cerut să-şi revizuiască vederile, căci legionarii înţeleg să se mobilizeze toate capacităţile intelectuale şi să se unească, mai ales că peste 20.000 de muncitori de la atelierele Griviţa, STB şi Malaxa au trecut de partea lor... Mihai Gh. Bujor a spus că cei 20.000 sunt produsul comunismului, educaţi şi formaţi de comunişti, dacă poartă cămaşă verde o fac de formă, căci în suflet sunt tot roşii.
Anarhia era generalizată în ţară.
Pe plan extern, Hitler dăduse ordin pe 5 decembrie 1940 să se pregătească planul „Barbarossa" pentru atacarea URSS, iar pentru că lucrurile nu mergeau bine nici în Balcani, pe 13 decembrie emite directiva 20, Operaţiunea „Mariţa", referitoare la Bulgaria, care trebuia aplicată în luna martie 1941.
Degradându-se situaţia economică din ţară, C. I. C. Brătianu, pe 18 decembrie a înaintat un memoriu generalului Ion Antonescu subliniind pericolul ce-1 reprezintă subordonarea economică a României în faţa economiei Germaniei naziste:
„...Germania, prin puterea armelor, a cucerit continentul european, pe care-l consideră ca destinat exclusiv numai exploatării germane...
Comerţul european se pune sub conducerea Germaniei care pune mâna pe întreprinderile comerciale şi financiare ale acestor ţări, cumpărând sau comandând întreprinderile lor, până atunci naţionale. Ea începe opera sa, impunând programul său de lichidare a averilor evreieşti, apoi a celor naţionale pe care le poate înlocui... Rolul acestor ţări ajunge de colonii germane...
Interesul unei ţări este de a transforma ea însăşi materiile sale prime, dându-le maximum de valoare prin munca ce a băgat-o în ele, fie pentru consumaţia internă, fie pentru export...
Prin capitalul ce Germania pune la dispoziţia României pentru crearea de căi de comunicaţie, ea devine un mare creditor al statului român care va fi încărcat cu datorii importante de o ţară străină... Dar se adaugă o chestie gravă, aceea a desnaţionalizării întreprinderilor din ţară.
Închiderea întreprinderilor evreieşti pe care românii nu le pot cumpăra, teroarea creată de tinerii nerăspunzători, silesc pe mulţi comercianţi şi industriaşi ca să-şi pună averea la adăpost să o vândă pe sume mici la minoritari, subvenţionaţi din afară, sau chiar de organizaţii direct străine. în loc de naţionalizare, se face desnaţionalizare, mai periculoasă ca starea de astăzi.
În fiecare zi aud de firme evreieşti sau altele care au trecut în mâinile germanilor sau saşilor.
S-au creat foarte mari întreprinderi comerciale germane, care monopolizează exportul ţării.
Starea de nesiguranţă a creat o criză de scădere de valori, care face posibilă înstrăinări, în care capitalul român nu poate concura..."
Spre sfârşitul anului, pe 28 decembrie, Iuliu Maniu a trimis un memoriu lui Hitler şi Mussolini, dar o copie o expediase şi generalului Antonescu şi în care le arăta că Dictatul de la Viena a fost o mare nedreptate făcută poporului român.
După ce trece în revistă trecutul poporului român din Transilvania, arătând din punct de vedere istoric a cui este Transilvania, a arătat politica dusă de desnaţionalizare a elementului românesc, persecuţiile îndurate şi lupta pentru uni­re, după ce arată situaţia etnică şi contextul politic în care s-a făcut arbitrajul, subliniind că ungurii n-au urmat decât o politică de oportunitate şi duplicitate, schimbând faţa a doua zi după înfrângerea englezilor şi francezilor, sau oferirea Coroanei Sf. Ştefan oricui, Iuliu Maniu atrage atenţia asupra unei fidelităţi conti­nue şi neîntrerupte către Germania, care nu va induce în eroare pe nimeni şi mai ales nu pe Fuhrer.
„Dl Adolf Hitler are în sânge toată tragedia austriacă şi cunoaşte raporturile ei cu maghiarii. Dar dacă pentru germanism austriacismul a fost o tragedie, ce a putut fi oare pentru români, într-o formă şi mai gravă, maghiarismul? Nimeni, ca Adolf Hitler, nu poate înţelege mai bine problema românească. Noi am văzut cum Fuhrerul nu a ezitat a arunca în balanţă totul pentru salvarea şi alipirea celei mai mici rămăşiţe ce n-a intrat încă în unitatea germană. Cum n-ar înţelege hotărârea noastră de a sacrifica totul nu pentru mici rămăşiţe româneşti, ci pentru însuşi leagănul naţionalităţii noastre, care este Transilvania?
Despărţirea Transilvaniei sau a unei părţi a ei de România constituie cea mai mare greşeală a noului statut politic al Europei centrale.
In ceea ce priveşte Italia, se pare că invectivele ungureşti străbat tot mai viu, iar adevărurile noastre tot mai estompat la Roma.
Renaşterea noastră ca popor şi ca stat s-a făcut prin Italia. De acolo ne-au adus istoricii învierea! Acolo zac şi astăzi oasele părintelui naţionalismului nostru politic, ale lui Inocenţiu Micu-Klein.
Nu vrem să ne abandonăm unui patetism romantic. Putem totuşi să ne întrebăm: Ce aşteaptă Roma de la maghiari. Bararea anarhiei de la răsărit? Noi suntem aceia care am îndeplinit acest rol şi care îl putem îndeplini şi în viitor, cu sau fără ei. Dar, mergând pe această cale, ducele va dezarma cea mai serioasă, dacă nu unica rezistenţă a hotarelor de la nord ale Imperiului Roman resuscitat.
Factorul cel mai de căpetenie în acest sud-est european este armata română. Nu trebuie demoralizat acest factor. Primim o colaborare cu ungurii, dar nu printr-o mutilare prealabilă a noastră.
De aceea, îndreptăm apelul nostru către duce, nu patetic, totuşi sincer, cald: Duce, posturile avansate de la Dunăre cer Romei dreptate! Dacă glasul nostru va fi ascultat, pacea şi liniştea pot fi salvate."
Ca un adevărat „magister", Iuliu Maniu, de la bara justiţiei imanente, a continuat pledoaria, strivind cu argumente istorice, geografice, de circulaţie a bunurilor şi oa­menilor, de nerespectarea principiului naţionalităţilor, acel numit - dictat de la Viena -, dovedind că este un verdict dat cu eroare de drept şi eroare de fapt.
Merită evidenţiată „CONCLUZIA", ca un corolar al pledoariei lui Iuliu Maniu, în această lecţie de istorie şi morală dată celor doi ce voiau să impună o nouă ordine europeană, dar imorală:
„Din toate acestea reiese că Transilvania, care formează o admirabilă vatră geografică şi economică, nu poate fi desfiinţată, nici subjugată sau sfâşiată în bucăţi, ci trebuie să urmeze soarta pe care a avut-o în trecut de atâtea ori - şi suntem siguri că o va avea şi în viitor - adeziunea poporului german. Voinţa unanimă a poporului român din Ardeal este realizarea unităţii naţionale într-un stat, deci o voinţă în perfectă armonie cu marile idei ce domină doctrina naţional-socialistă germană şi cea fascistă italiană. Căci nu se poate să nu ne fie nouă îngăduit a menţine ceea ce Reichul şi Italia au realizat: întrunirea într-un singur stat a tuturor germanilor şi italienilor.
Ideea unităţii naţionale este la temelia gândirii politice moderne în ce priveşte formarea statelor. Poporul românesc compus din 16 milioane de suflete, aspiră de secole la unitatea naţională. El şi-a înfăptuit-o. Un neam înzestrat cu o perfectă conti­nuitate geografică şi etnografică, cu o conştiinţă naţională, cu o unitate culturală şi identitate de limbă uimitoare, împărţit în două confesiuni creştine, dar cu rit cu desăvârşire identic, cu o concepţie de viaţă întemeiată pe o morală creştină, nu poate fi lipsit de dreptul unităţii sale naţionale. Din această Românie unită nu poate lipsi îndeosebi Transilvania, sau o parte a ei, care este leagănul neamului românesc şi care a fost scena a trei revoluţii naţionale în decursul a 150 de ani numai, urmărind libertatea, independenţa şi unitatea neamului românesc. Distrugerea acestei unităţi este nu nu­mai cea mai mare nedreptate pentru neamul românesc, ci şi o încălcare a principiilor moderne de stat şi oprirea unei activităţi care abia în 22 de ani a făcut mari şi salutare progrese pentru civilizarea acestei părţi a Europei. Desfiinţarea feudalismului oprimator, reforma agrară, reforma totală a serviciului sanitar, înglobarea întregului bazin dunărean şi a regiunii Carpaţilor într-o reţea modernă de comunicaţii sunt nu­mai o parte a înfăptuirilor care au apropiat regiunea noastră de Apus.
Arbitrajul de la Viena a sfâşiat Transilvania de Nord, lăsând pradă Ungariei o populaţie majoritară românească şi ţinuturi locuite întotdeauna de români.
Verdictul de la Viena nu a voit să ţină seama de faptul că Transilvania nu a fost niciodată împărţită în cursul istoriei sale şi că revendicările ungureşti nu au nici un temei şi nici o îndreptăţire.
Dacă România şi Ungaria în tratativele directe ce le-au avut la Turnu-Severin nu au putut ajunge la o înţelegere în ce priveşte Transilvania, înseamnă că între aceste două ţări nu este posibilă o înţelegere pe cale paşnică, în sensul dorinţelor nejustificate ale maghiarilor.[..]

Bucuresti , 28 decembrie 1940 Iuliu Maniu "
.[..]
Şi într-adevăr nu s-a mai întâmplat nimic în noaptea de Anul Nou.
Lt. col. Rioşeanu reuşise şi de data aceasta să salveze, ca pe 27 noiembrie.
Ca în nenumărate rânduri, şi cu ocazia Anului Nou, Iuliu Maniu, în Proclamaţia adresată naţiunii, oferită presei spre publicare, dar cenzurată, a acuzat regimul totalitar din ţară, propunându-şi să continue lupta pentru instaurarea democraţiei ca formă de guvernare, instaurarea ordinii şi restabilirea adevăratelor hotare.
Ordinea nu se poate face prin crime şi cu oameni exaltaţi.
Aceasta cu atât mai mult cu cât setea de sânge nu este în firea poporului român şi ea este inspirată de peste hotare.
Răpăitul mitralierelor atât de drag celor doi şefi conducători ai aceleiaşi orche­stre ce-şi râvneau bagheta de comandă din mâna unui caporal străin au înăsprit spiritele în ţară şi au făcut ca ei să fugă la Berlin de unde să primească sfaturile.
Se ajunsese în situaţia deplorabilă ca emisarii străini să-i caracterizeze şi să le dea confirmări asupra capacităţii lor în disputa ce se întrezărea pe viaţă şi pe moarte.
Astfel, de la constituirea „statului naţional legionar", generalul Kurt von Tippelskirch raportase O.K.W-ului:
„Părerea generală este că generalul Antonescu se găseşte cu mult deasupra nivelului pe care-l are conducătorul Legiunii, Sima, atât în ceea ce priveşte puterea de voinţă, cât şi capacitatea intelectuală."
W.Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, într-o telegramă trimisă Berlinului, îşi exprima părerea pe 1 noiembrie 1940:
„... Garda singură este prea slabă ca să redreseze viaţa economică şi politică grav atinsă a României şi generalul ne garantează linişte şi ordine în România. "
Horia Sima, înregimentat în doctrina şi tactica naţional-socialistă, a încercat să-1 lămurească pe general asupra cauzelor de neînţelegere pentru „ca să păşim pe un drum limpede şi însorit", pe data de 28 octombrie:
„...Regimul legionar cere guvernare în spirit legionar, guvernare totalitară. Guvernare totalitară înseamnă monopolul politic al unei mişcări, aceea care a biruit exclusivitate, dacă doriţi, aşa este în Germania, aşa este în Italia. în România legionară nu mai există loc pentru nici un alt partid, pentru nici o altă grupare. Cine îndrăzneşte, să fie sancţionat. Pentru că acest lucru este un atribut fundamental al statelor totalitare. La noi constatăm contrariul.
Nu numai că vechile partide, asasine ale tineretului, odioase în faţa opiniei publice şi răspunzătoare de dezastrul actual al ţării, nu sunt puse la index, dar sunt încurajate şi, în taină, îndemnate să se reorganizeze... Orice încurajare a lor în­seamnă pierderea încrederii în Axă, care se sprijină aici, în România, exclusiv pe cuvântul de ostaş al generalului şi pe mişcarea legionară... Constat că toţi oamenii aceştia din lumea veche găsesc o largă înţelegere în sufletul dv. pe care-l speculează aceşti nemernici, în detrimentul regimului.
Să nu uitaţi că este regim legionar, că legionarii au întâietate, că ei trebuie ascultaţi mai întâi şi asupra lor trebuie să se îndrepte grija dv. părintească...
Orice împiedicare a revoluţiei legionare este fatală ţării.
Bucureşti, 28 octombrie 1940 ss. Horia Sima"
Era clar şi după această scrisoare, pe cine reprezentau legionarii şi de ce nu acceptase Iuliu Maniu nici o colaborare, nici un sprijin. Ei şi Antonescu erau rezulta­tul unei lovituri de stat, pe care-l transformaseră şi-1 puseseră la dispoziţia unei puteri străine.
Ministrul Germaniei, W. Fabricius, alarmat de ce se petrece în ţară, a comuni­cat pe 20 noiembrie Berlinului:
„...experienţe diletantiste, lipsa de disciplină şi abuzurile de tot felul se înmulţesc în domeniul economic şi administrativ. Situaţia politică şi economică a României, precum şi interesul nostru ca administraţia, comunicaţiile şi economia să funcţione­ze, necesită ca tulburările revoluţionare în domeniul economic să ia sfârşit.
Generalul Antonescu mi-a promis că este hotărât să restabilească, cu orice preţ, ordinea..."
Ordinea se transforma pe zi ce trecea în dezordine şi anarhie, iar Sima urmărea să obţină înlăturarea lui W. Fabricius în timpul convorbirilor pe care conducătorii Gărzii de Fier le-au avut pe 21-23 noiembrie 1940 la Berlin, cu Hitler. Contrar aşteptărilor, generalul Antonescu şi-a consolidat poziţia în faţa Fiihrerului, ceea ce 1-a făcut să-i înfrunte pe „îngerii dreptăţii" care justificau asasinatele din 26/27 noiembrie în loc să le condamne.
Situaţia agravându-se prin cererea demisiei lui Sima, de către Antonescu, şi chiar dorinţa lui de a lua conducerea Gărzii de Fier, a făcut ca reprezentanţii Germa­niei (Neubacher şi Fabricius) să intervină pentru aplanare. în acelaşi timp, legionarii îl asasinaseră pe Virgil Madgearu şi se îndreptau cu Nicolae Iorga spre locul de execuţie. Intervenţia germană va căuta numai să amâne „răfuiala" dintre general şi caporal. Acesta din urmă avea nevoie de un răgaz pentru înarmare şi instruirea celor ce vor ridica strada.
Ordinele lui Antonescu sunt nesocotite şi chiar pe 28 noiembrie, când Ştefan Zăvoianu, prefectul Poliţiei Capitalei, unul dintre principalii vinovaţi de masacru, a fost destituit şi înlocuit cu col. Emil Pâlăngeanu, acesta n-a fost primit şi Prefectura s-a transformat în „cetate", scoţându-se chiar tancurile pe planşeul din faţă.
Berlinul trimite emisari politici care să-i întărească încrederea lui Sima, ceea ce a provocat reacţia reprezentanţilor oficiali care solicită lui Ribbentrop ca totul să fie dirijat numai prin legaţie.
Sima luptă din răsputeri, prin mijloace perfide, să-1 înlocuiască pe W. Fabricius pe care-l socotea o piedică în planurile lui. Şi reuşeşte. Generalul furios îl înlocuieşte pe Mihail Sturza, preluând Ministerul de Externe. Lupta de culise continuă şi, în perfidia lui, Sima îl „pârăşte" pe general lui Hitler că este oportunist şi duce o politică duplicitară, el rămânând tot anglofil, ataşând notei informative şi discursul ţinut cu ocazia plecării de la Londra, unde fusese ataşat militar:
„...Marea Britanie trebuie să învingă întotdeauna, pentru că civilizaţia trebuie să învingă întotdeauna barbaria."
Reclamaţia lui Sima a fost arătată de Hitler lui Antonescu, pe 14 ianuarie 1941, taxând-o drept idioată.
Horia Sima continua să învenineze situaţia din ţară, lucru pe care W. Fabricius 1-a adus la cunoştinţa Berlinului pe 3 ianuarie:
„...generalul ţine morţiş la linia sa: să impună în România linişte şi ordine pe bază statală, pe cât posibil împreună cu legionarii. Sima, dimpotrivă, încă nu are un pro­gram bine fixat şi este influenţat puternic de diferiţi consilieri, ba de către moderaţi, ba decătre extremişti... în momentul de faţă are mai multă simpatie pentru orientarea mai radicală. Aceasta vrea să răstoarne, prin toate mijloacele, chiar prin vărsare de sânge, vechea ordi­ne socială, generalul însă consideră că această mişcare de răsturnare înseamnă distrugereaeconomiei româneşti. Sima i-a promis generalului că nu se vor mai produce abuzuri. Negustorii, nu numai evrei, sunt izgoniţi din prăvăliile lor, averea lor este confiscată şi preluată de Legiune. Din cauza abuzurilor continue ale poliţiei legionare, neliniştea întregiipopulaţii este mare, există temerea, după cum s-a mai raportat, că şi alţi politicieni şi ofiţeri vor fi înlăturaţi, vorbindu-se de o iminentă noapte a Sf. Bartolomeu... "
Începutul anului nou se făcuse prin intensificarea înarmărilor, instrucţia formaţiunilor paramilitare ale Mişcării Legionare şi marşuri urmate de exerciţii de tragere cu tot felul de armament.
Continuând abuzurile şi violările de domiciliu, generalul 1-a chemat pe Horia Sima în birou şi, după ce 1-a admonestat, 1-a dat afară, pe 7 ianuarie 1941. Totul mocnea, în acelaşi timp, legionarii ocupaseră Prefectura Poliţiei, fiind pregătiţi să treacă la înlăturarea generalului.
A doua zi, Alexandru Ghika ordonase subalternilor lui să execute numai ordinele venite de la el.
Generalul Antonescu, după descinderile făcute la sediul masoneriei, a început să fie acuzat de către legionari ca „mason", cerându-se înlăturarea lui din fruntea statului.
Relaţiile dintre cele două capete se deterioraseră, încât generalul s-a văzut nevoit să ceară pe 9 ianuarie o audienţă la Hitler şi aceasta a fost fixată pe 14 ianuarie.
Înainte de plecare, pe 11 ianuarie, generalul a ţinut ultima şedinţă a Consiliului de Miniştri unde, revoltat de lucrurile grave ce se petreceau în ţară, le-a strigat miniştrilor; „Ţara este bolşevizată. Au intrat bolşevicii în Mişcarea legionară."
Pătraşcu a vizitat şi el pe comunişti la Doftana înaintea revoltei.
În aceste condiţii, Antonescu a plecat la Berlin, unde Sima n-a vrut să facă depla­sare, motivând chiar că ar fi fost eclipsat de general.
Drumul generalului nu a fost făcut în zadar. înţelesese că Germania acordă importanţă numai relaţiilor oficiale cu el. Şi Hitler mai subliniase că „el este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României".
Şi tot referitor la această întâlnire care a fost preludiul alungării legionarilor din istoria României, în „Memorial Antonescu", pag. 72-76, se spune:
„Statul este monopolul mitralierei, zise el, apăsând pe fiecare cuvânt. Gândiţi-vă la forţa concentrată într-un astfel de instrument. Cum se evaluează forţa motoarelor în cai putere, tot aşa trebuie să evaluăm pe aceea a armelor la oameni. Mitraliera valorează cel puţin o mie. Acela care posedă monopolul maşinilor de război moderne posedă puterea absolută. Omul care lasă să i se ia postul de comandă (şi privirea lui fixă pe general cu insistenţă) probează că nu a ştiut să întrebuinţeze mitraliera. Un dictator al secolului XX nu poate fi răsturnat. Dacă el cade, înseamnă că s-a sinucis."
Observăm că jocul politicii interne a României se făcea în Germania. Dar nici opoziţia nu avea altă optică, nu era rezervată, ci foarte preocupată de evoluţia ei. Maniu se găsea în mijlocul preocupărilor. Iată ce ne relatează într-o notă Serviciul Secret, în aceeaşi perioadă:

..Notă

13 ianuarie 1941

Acţiunea dlui Maniu în armată are un caracter special şi de aceea nu se poate urmări în mod zilnic şi nici nu se pot produce precizări şi detalii. Ce urmăreşte dl Maniu prin această acţiune:
1. Să canalizeze nemulţumirile din armată, nemulţumiri provocate de politica externă şi internă a regimului şi îndeosebi nemulţumiri provocate de excesele legionare.
2. Să poată provoca o reacţiune pentru cazul în care s-ar încerca noi excese împo­triva fruntaşilor partidului (cazul Madgearu , temeri în ce priveşte persoana dlui Mihalache). Acesta ar fi un obiectiv imediat.
3. Să creeze o forţă internă, în sensul concret al cuvântului, forţă care ar fi
capabilă să preia puterea la momentul potrivit.
Dl Maniu socoteşte că după regimul actual trebuie să urmeze un regim militar de tranziţie. Acest procedeu ar înlătura o zguduire internă şi ar putea asigura trecerea spre un regim de partid. Dar acest regim militar trebuie să aibă acoperire politică; această acoperire ar fi asigurată de cele două partide unite.
Durata regimului militar ar fi în funcţie de evenimentele externe şi de desfăşurarea lor.
4. Dl Maniu vrea ca, pentru moment, să realizeze un contact şi o înţelegere deplină cu mai mulţi ofiţeri, care deţin posturi în comandamentele teritoriale. Unii iniţiaţi pretind că din cei 7 comandanţi de armate, majoritatea lor ar fi stabilit un contact cu d-nii Maniu şi Brătianu.
5. Dl Maniu nu vede apropiat „momentul potrivit". Domnia sa socoate că deocamdată este nevoie de aşteptare. Situaţia externă va crea noi conjuncturi interne, însă după domnia-sa aceste conjuncturi nu sunt aşa apropiate.
În deosebire de domnia-sa, dl Dinu Brătianu şi câţiva amici intimi (dr. Costinescu, bunăoară) socot că o schimbare ar fi posibilă şi în conjunctura actuală.
Dl Maniu răspunde la aceasta că şi în conjunctura actuală lucrurile nu sunt încă coapte. Este nevoie să se aştepte, precizează domnia-sa, până ce procesul regimului se va consuma, producând nemulţumiri generale. Acest proces este în curs, dar nu terminat.
6. Acţiunea nu e îndreptată împotriva dlui general Antonescu, ci a mişcării legionare. De aceea a fost întrebuinţată expresia „eliberarea dlui general Antonescu".
În această privinţă nu se cunoaşte părerea dlui Maniu, însă câţiva fruntaşi libe­rali şi naţional-ţărănişti cred că în noua acţiune s-ar putea realiza o colaborare şi cu dl general Antonescu, mai ales în urma discursurilor rostite de Anul Nou."
Situaţia devenise incendiară şi la frontiere şi în interiorul ţării. în decursul lunii decembrie ruşii au ocupat insulele din braţul Chilia, iar în noaptea de 2/3 ianuarie 1941 vase de război sovietice au încercat să intre cu forţa în canalul Sulina. Continuând seria incidentelor, pe 6 ianuarie, grănicerii sovietici au deschis focuri de armă asupra pichetului românesc de la Vicoleni (Fălciu), iar pe 9 ianuarie au tras într-un grup de refugiaţi români ce treceau pe la punctul de grăniceri Braniştea-Ştefăneşti, omorând un ostaş. în timpul rebeliunii, pe 21 ianuarie 1941 s-au adus întărituri militare în regiunea Bucovina-Ungheni, la acest din urmă punct sosind un tren blindat şi două trenuri cu ostaşi.
La graniţa de vest se observau mişcări de trupe, iar ungurii din Ardealul ocupat erau îndemnaţi să-şi procure arme, iar prin manifeste să fie pregătiţi „că în cel mult 45 de zile Ungaria veche va fi refăcută cu ajutorul Rusiei şi Iugoslaviei, iar armatelemaghiare nu se vor opri până la Bucureşti."
Şefilor de cuib din Bucureşti, convocaţi la Academia Comercială pe 16 ianua­rie, Nicolae Pătraşcu, finul lui Horia Sima, le spune că „divorţul dintre legiune şi general este iremediabil... şi să se mai ştie că avem în Bucureşti 21.000 de arme şigrenade şi din fiecare fereastră se va trage."
„Încălzirea legionară" continuă pe 19 ianuarie cu discursul lui Iaşinschi, de la Facultatea de drept: „Legiunea-i în marş şi marşul ei nu poate fi oprit", urmată de marşul spărgătorilor de fronturi pe străzile Capitalei:
„Urle patru veacuri peste ţară
Răzbunarea noastră legionară...
Din spânzurători şi leşuri frânte
Diavolii trădărilor să cânte... "
Era ceva concertat. Manifestaţii şi pregătiri febrile aveau loc în toată ţara. Legiunea pornise pe drumul pieirii....
Maiorul german Doring a fost împuşcat în plin centrul Capitalei şi pentru că timp de nouă ore generalul Petrovicescu, ministru de interne, nu luase măsuri împo­triva crimei, generalul Antonescu a comunicat înlocuirea ministrului pe 22 ianuarie 1941. Al doilea motiv al înlocuirii era „curmarea actelor de anarhie, însuşirile de avere în scopuri personale..."
Horia Sima a dat ordin să se treacă la acţiune împotrivindu-se dispoziţiilor generalului şi manifestele incitatoare încep să circule:
„Hidra iudeo-masonică, demascată şi adusă în faţa conştiinţei naţionale legionare spre a da socoteală de nelegiuirile şi crimele din trecut, s-a agăţat de ultimul fir de iarbă; prin uneltiri viclene au încercat să răstoarne statul naţional legionar şi să întroneze iarăşi domnia jidanilor şi jidoviţilor. Un maior german a fost ucis mişeleşte în Bucureşti de un agent al Angliei. Sub masca acestui pretext, s-a încercat înlăturarea ministrului de interne, viteazul general Petrovicescu, cât şi a subordonaţilor săi.
Pe întreg cuprinsul ţării, viteaza noastră armată este alături de noi. Aliaţii noştri germani s-au alăturat imediat Mişcării Legionare, având acelaşi ţel: dezrobirea omenirii de jidani...
Nu uitaţi că duşmanii Gărzii de Fier sunt duşmanii poporului român. Fraţii tăi buni sunt legionarii Căpitanului şi ai lui Horia Sima... Rugaţi-vă pentru mântuirea neamului în aceste zile. "
Pe 21 ianuarie Horia Sima dăduse ordinul să se treacă la acţiune, iar Ghika şi Maimuca la Siguranţa generală şi Radu Mironovici la Prefectura Poliţiei Capitalei s-au baricadat şi au deschis focul împotriva militarilor veniţi să-i evacueze.
Până în seara de 21 ianuarie focul se generalizase în Capitală, jafuri, asasinate, schingiuiri, incendii... Capitala e îngrozită de nebunia distrugerilor înfăptuite de le­gionari, de asasinatele din pădurile din jurul Capitalei, de pe străzi sau din locuinţe...
Trei zile Antonescu n-a ripostat, a stat în defensivă. Horia Sima nu era de găsit. Văzând că generalul nu acţionează, căpeteniile legionare au formulat pretenţii inacceptabile: retragerea lui Antonescu de la conducere şi numirea lui Sima ca prim-ministru şi chiar voiau puterea armată.
Între timp Antonescu şi-a adus în Bucureşti o divizie şi jumătate şi peste 100 de tancuri. Paralel şi Horia Sima căuta să-şi atragă conducătorii germani de partea lui, generalul Erik Hansen, Hermann Neubacher.
în ziua de 21 ianuarie, generalul Antonescu 1-a rugat pe W. Fabricius să afle părerea lui Hitler care i-a fost transmisă:
„Dat fiind că a curs sânge, generalul să intervină energic şi să facă curăţenie. Apoi, sub conducerea sa, să se întemeieze din nou Legiunea."
Gheorghe Barbul, în „Memorial Antonescu", pag. 104 relatează că pe 22 ianua­rie seara a mai avut loc o convorbire la care el a fost interpret şi în care Hitler făcea apel stăruitor ca Antonescu să restabilească ordinea oferindu-i şi sprijinul generalului Hansen cu armata. I-a adăugat că nu are nevoie de fanatici, ci de o armată română sănătoasă.
Generalul Antonescu i-a răspuns că ordinea va fi restabilită în 24 de ore şi că armata este sănătoasă.
Pe 22 ianuarie 1941, ministrul de externe Ribbentrop trimisese lui Fabricius la Bucureşti o telegramă cu unele indicaţii:
„Recomandăm generalului Antonescu următorul mod de procedare:
- întrucât între generalul Antonescu şi Legiune a curs sânge, nu mai este loc pentru jumătăţi de măsură. Numai măsuri radicale pot duce la ţintă. Generalul, ca şef al statului ar trebui să proclame pe legionari ca rebeli şi să declare că nu tratează cu rebelii.
- în afară de aceasta, generalul ar trebui să ceară retragerea imediată şi dizolvarea tuturor formaţiunilor legionare. în cazul când acest lucru nu se realizea­ză, el trebuie să-şi asigure cu toate mijloacele de forţă pe care le are la dispoziţie, dominaţia în Capitală şi în ţară.
- încă în această noapte generalul ar trebui să proclame starea excepţională şi să ordone arestarea tuturor capilor participanţi la rebeliune.
- Generalul ar trebui să se proclame imediat conducător al Legiunii."
În după-amiaza zilei de 22 ianuarie Antonescu a ordonat trecerea la acţiune pentru reprimarea rebeliunii şi până seara era stăpân pe situaţie.
Pe timpul nopţii fruntaşii legionari au căutat să obţină sprijin de la reprezentan­ţii Germaniei. Şi chiar arbitrajul Regelui, care a fost stopat de generalul Antonescu.
Spre dimineaţa lui 23 ianuarie, Hermann Neubacher a ajuns în apartamentul unde fusese adus Horia Sima din ascunzătoarea germană şi după ce 1-a informat că Germania consideră pe generalul Antonescu singurul care reprezintă garanţia pen­tru ţară, care e cea mai importantă pentru economia de război germană, a dictat ordinul de încetare a focului, în întregime, pe care Iaşinschi 1-a scris şi Horia Sima 1-a iscălit.
„ Ordin către toţi legionarii,
Pentru împiedicarea vărsării de sânge, pe care noi nu am vrut-o şi care n-a servit decât duşmanilor comuni ai României şi Axei, cunoscând că politica Germa­niei şi Italiei cere condiţiuni speciale pe care Mişcarea lgionară le recunoaşte şiavând în vedere că între conducerea statului şi Mişcarea Legionară au început tratative pentru limpezirea situaţiei, ca să uşurăm mersul acestor tratative.
Ordon ca să înceteze imediat orice luptă. Legionarii vor părăsi de îndată insti­tuţiile publice ocupate şi vor reintra în viaţa normală. Cer ca acest ordin să se execute fără şovăire şi cu cea mai mare stricteţe. Vreau ca în cel mai scurt timp ţara să-şi reia aspectul normal.
ss Horia Sima."
După cum se vede, totul se rezolva prin Berlin şi cu oamenii împuterniciţi ai Germaniei. Rămânea partea „delicată" a aducerii la cunoştinţa generalului. Ordinul fusese transmis prin radio şi comunicat în ziarul „Cuvântul", într-o ediţie specială pe 23 ianuarie.
Discuţiile între reprezentanţii Germaniei (Hansen, Fabricius şi Neubacher) şi generalul Antonescu au fost dificile, deoarece acesta din urmă voia să lichideze toată conducerea mişcării legionare.
Conducătorii şi-au găsit adăpost la Căminul german şi la locuinţe particulare ale unor reprezentanţi ai Germaniei.
Până la urmă Antonescu a pus condiţia ca şefii mişcării legionare să fie scoşi din ţară şi internaţi în Germania.
La rândul lui, generalul Antonescu s-a adresat ţării:
„ROMÂNI...,
...Capitala şi multe oraşe ale ţării au trăit ceasuri de spaimă şi de război. Am încercat zadarnic să opresc pe răzvrătiţi. Valuri de ură şi asuprire năvăleau pe străzi. Am fost silit să scot armata.
...Pretutindeni s-au tras focuri de pe acoperişuri şi de la ferestre în contra ostaşilor care îşi jertfeau viaţa pentru ordinea statului... Vina gravă şi pedeapsa cea mai aspră o merită aceia care i-au dus la moarte, înşelându-i, care i-au târât într-o acţiune nebună, dezlănţuitoare, de anarhie şi ură pentru a-i părăsi în mo­mentul începerii luptei.
Ordinea a fost astăzi redobândită...
Îmi fac o datorie de onoare să mărturisesc întregii naţiuni că în aceste zile de zbucium sfâşietor am simţit în spatele meu umbra loială a marelui Fuhrer si onoarea Reichului german, care ne-a garantat frontierele...
De aceea, ca ostaş şi ca român curat, nu pot decât să spun naţiunii că trebuie să fie mândră şi sigură de alipirea ei la Axă şi că cer tuturor să simtă ca şi mine, făgăduind că mâine vom şti să facem din destinul nostru naţional ceea ce ne învaţă marele său exemplu, deschizând un drum românesc în Europa nouă a viitorului.
...Din spiritul legionar, din entuziasmul sincer şi curat, din puterea de înfăptuire şi de credinţa noastră, tineri dragi, vom topi firele cu care vom ţese noua noastră aşezare politică..."
Aşa s-au terminat cele 4 luni de convieţuire perfidă, cu sânge vărsat din belşug şi cu încă un angajament, mai solemn, de înfeudare la politica Axei.
In acele zile de revoltă, Iuliu Maniu primea pe 21 ianuarie 1941 o scrisoare de la Nicolae Titulescu, din Franţa, care-şi simţea sfârşitul aproape:
„Dacă din întâmplare voi muri, vă rog pe d-voastră, doctorul Lupu, Mihai Popovici şi oricare alt membru al partidului nostru să-mi rezerve un loc de înmormântare la Braşov. Vreau să-mi dorm ultimul somn printre morţii fraţi din Transilvania."
Dar când a survenit moartea, pe 17 martie 1941, şi Iuliu Maniu a solicitat să meargă la funeraliile lui Nicolae Titulescu, generalul Antonescu a refuzat.
Era şi acesta un semn de a nu supăra pe nemţi, dat fiind că România devenise o trambulină germană pentru operaţiunile din Balcani.
Unii legionari au socotit pornirea rebeliunii ca o acţiune dementă, iar soţia lui Codreanu sublinia că „Sima înscrie în istorie unicul caz al unui guvern care face rebeliune ca să cadă de la putere. "
Terminată rebeliunea, unii din stăpânii de la Berlin încercau totuşi să salveze legiunea. Noului ministru, Manfred von Killinger, i s-au transmis în noaptea de 24/ 25 ianuarie instrucţiuni din partea lui Ribbentrop:
„Vă rog să folosiţi toate mijloacele potrivite şi să faceţi tot posibilul ca ele­mentele bune şi folositoare ale Mişcării legionare să se întâlnească cu noii conducători ai mişcării generalului Antonescu. în discuţiile pe care le veţi avea, rog să nu lăsaţi nici un dubiu cu privire la faptul că Fuhrerul şi Germania doresc în mod hotărât să-l vadă pe Antonescu recunoscut conducător al statului român şi ca străduinţele lui să fie încununate de succes. Pe de altă parte, rog să recomandaţi în mod expres generalului ca să nu facă cumva greşeala de a se sprijini, la reconstituirea noului stat român, pe armată, ci ca bază politică a acestui nou stat să ia în consideraţie exclusiv Mişcarea Legionară. "
Şi tot ministerul german îi cerea lui Killinger să facă o investigare foarte serioasă pentru a vedea care dintre forurile germane ar fi încurajat mişcarea legionară şi ar fi promis sprijinul forurilor germane competente în declanşarea puciului.
Antonescu, cu toată stăruinţa germană, nu a pus în aplicare dezideratul, amânându-1 sine die.
În schimb, Killinger a depistat amestecul serviciilor secrete germane ce se găseau în România, exemplificând cu nume: ofiţerii SS Bolschwing, Geissler, Krăutle şi Koenen, care au participat efectiv la rebeliune, contele Meran, Waschinowski, re­prezentanţi ai agenţiilor de presă: Schickert, ziaristul Cristoph, von Bolschwing, re­prezentantul SD, care a avut rolul cel mai important, a fost trimis într-un lagăr de concentrare.


Sursa:http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/maniu2/docs/maniu2p_2b.htm

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu