Copca
de Sorin Coada
Geana de lumină a dimineţii i-a găsit aici, pe gheaţa care, sub presiunea apelor, pocnea ameninţător. Pe luciul de cleştar al excavaţiei, se auzea un bocănit înfundat; pescarii scoteau capacele subţiri ale copcilor din alte zile, cu lovituri hotărâte de secure. Fiecare avea câte o strecurătoare mică. Îndepărtau cu ele cioburile de gheaţă, eliberau calea larvelor roşii, zemoase, mai firave decât aripile libelulor, să se scufunde acolo unde bănuiau bancurile de peşti.
Îşi oglindeau răbdarea în petice minuscule de apă. Cinchiţi sau îngenuncheaţi, păreau statui ale răbdării. Orice privire era aţintită la acea plută de care atârna întreaga lor existenţă. Fiorul penei dezvăluia o trăsătură de proporţii colosale. În adâncuri, momeala era gustată de un peşte mic şi mofturos. Tras cu entuziasm afară, era abandonat pe gheaţă. Două-trei zbateri anemice şi moartea ascunsă în cristale îşi facea efectul. Ultimului tresărit de viaţă i se adaugau altele, până ce, în dreapta pescarului, ştergându-şi mâinile ude de un prosop murdar prins la brâu, se forma o mică moviliţă argintie cu ochi sticloşi, în care, doar un om al apelor îşi putea închipui un borş fierbinte şi o friptură cu mămăligă şi mujdei.
Linia se încurca des în grunjii înălţaţi precum munţii în jurul unei depresiuni. Cu mâinile tremurând, încearca mereu să lege alt cârlig, să pună alte larve din cutia căptuşită cu lână de oaie şi ţinută la cald în buzunarul de la piept.
După orele dimineţii, când soarele şi-a arătat paloarea slăbiciunii sale, apa prindea mereu crustă, iar pescarul încerca invidios copcile vecinilor înghesuiţi unii în alţii, precum un cârd de pinguini.
Când entuziasmul scădea, foamea îi împărţea în grupuri. Nicăieri nu lipsea slănina cu ceapă şi sticla de tărie. Mestecatul era des întrerupt de câte o glumă. Singuraticii ascultau relatările pe teme sportive de la alte grupuri sau vizitau focul de trestie pentru care, mai puţin norocos, un tânăr şi-a sacrificat partida de pescuit.
Tot mai nerăbdători, unii făceau copci noi, cautau bancurile de peşti la mal, acolo unde vârfurile trestiilor străpung gheaţa şi-o subţiază, aruncau toată nada într-un singur loc, deşi auziseră că iarna ei se satură mai repede. Fără rezultat. Se mulţumeau să urmărească, ca printr-un ochean, viaţa aceea tăcută, ascunsă în adâncuri, sugerată de scintilaţiile deformate ale solzilor, mişcarea continuă a unor vietăţi nepăsătoare la momeală şi le simţeau prezenţa acolo unde nu puteau ajunge decât prin moarte.
Lumea din adâncuri aşteapta nada. Când gheaţa se rupea, apele nu întârziau să-şi ia obolul. Zgomotul era înfricoşător. Stropii străluceau o clipă în aer şi se loveau asemenea unor insecte atrase de lumină de suprafaţa netedă.Din instinct, pescarii îşi abandonau lansetele şi alergau fără urmă de precauţie spre mal.Salvaţi, priveau spre cel care, mai înainte, ducea sticla la gură slobozind încă o glumă.Înota neputincios, se prindea cu mâinile crispate de buza gheţii, dar, sub greutatea sa, ceda şi altă bucată. Răsufla adânc, horcăia, simţea fiorii sfârşitului luându-l în stăpânire; lupta cu propria neputinţă şi cu acea gheară pătrunzând încet spre inimă.
Strigătele de ajutor erau inutile. Încearca să se aburce iarăşi pe gheaţă, dar hainele ude îl împiedicau să facă saltul salvator.
Prinzând curaj, doi pescari s-au aventurat cu fularele legate în grabă printre rămăşiţele prânzului, copci şi peştii îngheţaţi până în apropierea nenorocitului. I-au aruncat capătul cu nod al frânghiei improvizate,dar îndemnurile lor rămâneau neauzite. Victima refuza să prindă de fularul salvator. Erau tot mai intense strigătele deznădăjduite, spre groaza celor de pe mal.
În sfârşit, cineva prinse curaj şi ajunse până la el. Se târî pe burtă ţinut de picioare, îi prinse mâinile încurajându-l, dar nu avea puterea de a-l trage. Tremurând, mâinile lacome i se încleştară pe guler. Încercă să se ridice, fără a reuşi să-i dea speranţă victimei. Trupul încovrigat împiedica salvarea. Tragea spre adânc, spre lumea vieţuitoarelor acvatice privite până atunci prin ocheanul de gheaţă. Doar privirea îi rămase înfiptă în lumea uscatului, tot mai sticloasă, ca ochii fără viaţă ai peştilor. Ţintindu-i ochii, salvatorul se scufundă o clipă în fiinţa victimei. Credea că-i poate citi ultimele gânduri. Căuta să-i ghicească acea derulare de imagini pierdute, firimiturile din nisiparniţa cu final sigur. Simţea pe haine urmele degetelor, amprentele regretului.
Sub ultimii aburi, cadavrul lipsit de viaţă refuza să se scufunde .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu