Diamantul Hope (Le Bijou du Roi, Le belu de France, Tavernier Bleu)
Hope este o piatră de 45,52 carate, Type IIb, de o culoare albastră închisă (Fancy Dark Grayish Blue), tăiat Antique cushion.
În prezent se află în posesia Smithsonian Institution. Poate nici un alt diamant nu este înconjurat de atâtea povești de groază ca și diamantul Hope, numit câteodată și Diamantul Speranței – acesta fiind însă o greșeală de traducere, fiindcă diamantul și-a primit numele după fostul proprietar Henry Phillip Hope (1769–1831), și nu după denumirea speranței în limba engleză.
Nu se știe când a intrat în posesia vânătorului de diamante Jean-Baptiste Tavernier, însă se presupune că acesta l-a cumpărat în 1653. El a pretins că diamantul este de origine indiană și provine din mina Kollur din Andraha Pradesh. Estimările privind greutatea pietrei brute diferă mult, însă e probabil că a avut între 112 și 115 de carate. Tavernier a vândut diamantul numit pe atunci Tavernier Bleu regelui francez. Ludovic al XIV-lea a cumpărat aproximativ o mie de pietre de la Tavernier, pe care l-a plătit, pe lângă o avere imensă, și prin acordarea titlului de nobil. Piatra a fost furată în timpul revoluției franceze, împreună cu alte bijuterii ale coroanei. Aceasta a fost probabil despicată în două și părțile retăiate, iar cel mai mare dintre diamantele obținute astfel a apărut în Londra cu 24 de ani după revoluție și a fost achiziționat de către bancherul Henry Philip Hope, el fiind doar unul dintre mulți proprietari pe care diamantul a urmat să aibă.
În 1910 piatra a intrat în posesia bijutierului celebru Pierre Cartier. Dintre proprietarii anteriori, Marie Antoinette a avut o soartă tragică, fiul lui Hope a intrat în faliment, iar Evelyn McLean, căreia Cartier I-a vândut diamantul, a suferit o serie de tragedii în familie. Diamantul albastru a ajuns la bijutierul Harry Winston în 1947, care a corectat tăietura pentru a obține o brilianță mai mare, însă nimeni nu a vrut să îl cumpere din cauza presupusului blestem care se leagă de acesta. Diamantul se află acum în posesia Smithsonian.
În prezent se află în posesia Smithsonian Institution. Poate nici un alt diamant nu este înconjurat de atâtea povești de groază ca și diamantul Hope, numit câteodată și Diamantul Speranței – acesta fiind însă o greșeală de traducere, fiindcă diamantul și-a primit numele după fostul proprietar Henry Phillip Hope (1769–1831), și nu după denumirea speranței în limba engleză.
Nu se știe când a intrat în posesia vânătorului de diamante Jean-Baptiste Tavernier, însă se presupune că acesta l-a cumpărat în 1653. El a pretins că diamantul este de origine indiană și provine din mina Kollur din Andraha Pradesh. Estimările privind greutatea pietrei brute diferă mult, însă e probabil că a avut între 112 și 115 de carate. Tavernier a vândut diamantul numit pe atunci Tavernier Bleu regelui francez. Ludovic al XIV-lea a cumpărat aproximativ o mie de pietre de la Tavernier, pe care l-a plătit, pe lângă o avere imensă, și prin acordarea titlului de nobil. Piatra a fost furată în timpul revoluției franceze, împreună cu alte bijuterii ale coroanei. Aceasta a fost probabil despicată în două și părțile retăiate, iar cel mai mare dintre diamantele obținute astfel a apărut în Londra cu 24 de ani după revoluție și a fost achiziționat de către bancherul Henry Philip Hope, el fiind doar unul dintre mulți proprietari pe care diamantul a urmat să aibă.
În 1910 piatra a intrat în posesia bijutierului celebru Pierre Cartier. Dintre proprietarii anteriori, Marie Antoinette a avut o soartă tragică, fiul lui Hope a intrat în faliment, iar Evelyn McLean, căreia Cartier I-a vândut diamantul, a suferit o serie de tragedii în familie. Diamantul albastru a ajuns la bijutierul Harry Winston în 1947, care a corectat tăietura pentru a obține o brilianță mai mare, însă nimeni nu a vrut să îl cumpere din cauza presupusului blestem care se leagă de acesta. Diamantul se află acum în posesia Smithsonian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu