Ruinele oraşului Machu Picchu, redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, sunt unele dintre cele mai frumoase şi enigmatice locaţii străvechi din lume.În timp ce incaşii in mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălţime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele şi miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând “vechiul pisc” în limba Quechua), adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incaşiil-au transformat într-un mic (5 mile pătrate), dar extraordinar oraş.
Invizibil de dedesubt şi complet natural limitat, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populaţia, şi irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incaşi ca un oraş ceremonial secret.610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, norul înfăşoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor şi a în jur de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât şi estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate şi unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuţit să intre printre ele. Se ştiu puţine lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale oraşului în vremurile incaşilor. Scheletele a 10 femei şi ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor şi/sau a mireselor nobilimii incaşe.Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.
Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortăreţe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaşte adevăratul nume, ce destinaţie avea şi de ce a fost părasită de bastinaşi în secolul XVI, fară a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit şi numele de Machu Picchu.
În secolul al XII-lea, enigmatica populaţie ce-şi spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriu în nordul şi vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului – nu se ştie nici acum cu precizie de unde. Desi nu erau la fel de razboinici si necrutatori ca aztecii, incasii au cucerit nu mai putin de 500 de civilizatii amerindiene.
Nu s-au impus prin cultura (nu cunoşteau nici o scriere) caci acestia transmiteau mesaje printr-un sistem de noduri si lungimi ale sforilor ( ce nu este inca cunoscut ), ci printr-o temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau “obsesia” construcţiilor de drumuri pavate şi de cetaţi-fortareţe (inclusiv în junglă) menite să reziste veşnic în faţa oricărui inamic. Capitala incaşilor, Cuzco, era – arhitectural – comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se afla cetatea Machu Picchu.
Gasită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate şi totul a fost durat în piatră: terase, fotificaţii, palate regale, locuinţe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, pieţe şi un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent “întortocheat”, menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant şi abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidenţă toate însuşirile.
De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidenţa dintre opera mitică a lui Dedal (”inginerul” care a construit Labirintul de încarcerare a Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la randu-i simbolul vieţii pline de meandre şi în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (aşa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul – fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) – are deci conotaţia luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.
Si înca o enigma: reţelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, dupa reţeaua romană de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate în zonele mlăştinoase şi nisipoase! De ce acest efort de tăiere de “autostrăzi” în coastele anzilor, dacă incaşii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km şi locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulţi cercetători, dar nu există dovezi credibile… nu înca… Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoţilor, putând adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului şi spaţiului, ascunzând mistere încă de nepătruns.
Un fabulos oraş incaş
În inima unui lanţ de munţi acoperiţi de un dens covor vegetal, Machu Picchu domină de mai bine de cinci veacuri îngusta şi adânca vale a râului Urubamba.Acest cadru natural excepţional a făcut din cetatea incaşă situl cel mai spectaculos din vechiul Peru. Inalţat pe la 1450 de suveranul incaş Pachacuti, Machu Picchu a fost în chip brutal abandonat de locuitorii săi în 1572, apoi uitat. A fost redescoperit în 1911 de istoricul Hiram Bingham, ale cărui teorii asupra sitului s-au bucurat multă vreme de autoritate. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj şi nici o despărţitură interioară. Construcţiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului şi Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraş poate găzdui între 500 şi 1.000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe care îi număra, fară îndoială, pe atunci Cuzco, capitala.
Un oras intr-o natura imblanzita
Sub conducerea arhitectilor si sefilor de santier in serviciul statului incas,lucratorii din cariere,cioplitorii in piatra si zidarii profesionisti construiesc noul oras. Ei sunt secondati de muncitorii salahorii recrutati dintre taranii supusi corvoadei,munca fortata in serviciul statului.Pe versantul de est din Machu Picchu (’’Vechiul Varf’’),muncitorii fac enorme lucrari pentru a adapta orasul la mediul natural.Ei ridica ziduri de sustinere si amenajeaza multiple terase in cele doua sectoare,agricol si urban,pe care le are orasul.Mai multe incinte cu ziduri inalte apara orasul. In zona agricola,muncitorii instaleaza in plus canalizari pentru irigatie si transporta pe terase cantitati enorme de pamant necesare culturilor.In climatul tropical,muntele,transformat in gradina,raspunde nevoilor alimentare ale populatiei. Deasupra teraselor agricole,constructorii incasi ridica sectorul urban
Mari constructori
Pentru a construi oraşul, supuşii împaratului Pachacuti s-au aprovizionat cu piatră din munţii de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor pene de lemn umezite, aşezate la intervale regulate după contururile blocului. Prin dilatare, lemnul făcea ca stânca să se crape. Pietrele au ajuns apoi pe şantier pe sănii urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, unde au fost trase pe trunchiuri de lemn cu coaja curăţată, cu ajutorul frânghiilor. Pe şantier, cioplitorii în pitră au preluat ştafeta şi le-au modelat cu unelte din bronz, dălţi şi percutoare de piatră dură. Extrem de riguroşi, aceştia au ajustat perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate zidurilor care au rezistat cutremurelor de pământ. Au obţinut şlefuirea finală frecând blocul cu nisip. Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic. Pentru a aşeza materialele la locul potrivit, zidarii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălţat în acelaşi timp cu zidul în construcţie. Edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puţin regulat şi legate între ele printr-un mortar gros făcut din argilă. testez doar, nu va suparati
Izolat în Anzi
Suveranul Pachacuti, mare cuceritor, a întemeiat Imperiul incaş pe la 1440. Acesta a atins apogeul spre 1490. S-a întins, la vremea respectivă, din Columbia, la Nord, până în centrul statului actual Chile, la Sud şi cuprindea Ecuador, Peru, Bolivia si Nord-Vestul Argentinei. Capitala era Cuzco, în Sudul Peru-ului. În 1532, spaniolii, sub conducerea conchistadorului Francisco Pizarro, au pus stăpanire peste acest imperiu care a durat mai puţin de 100 de ani. L-au trimis la moarte pe incaşul Atahualpa şi şi-au însuşit fabuloasele lui comori. În 1536, fratele vitreg al acestuia, Manco Capac, a preluat comanda răscoalei împotriva invadatorilor. După un zadarnic asediu al oraşului Cuzco, el s-a retras în munţii şi pădurile de nepătruns ale regiunii Vilcambamba, capitala ultimului focar de rezistenţă. ’’Imperiul Vilcambamba’’ şi-a găst sfârşitul prin invazia armatei spaniole, în 1572 şi executarea ultimului suveran, Tupac Amaru. Machu Picchu, care făcea parte din regatul Vilcambamba, a fost cucerit, iar locuitorii săi l-au abandonat la aceeaşi data, in mod misterios.
SURSA:”Wikipedia”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu