Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(9)

Chiar si acum pot sa vad expresia de agreabila surpriza a minei sale, cand s-a intors catre mine si m-a intrebat: „Fiul meu, doresti sa mergi si sa explorezi cu mine dincolo unde niciun om nu s-a aventurat niciodata?” I-am raspuns afirmativ. „Foarte bine”, a raspuns el. „Fie ca Ondin sa ne protejeze!” Si, ridicand rapid panzele, a aruncat un ochi pe busola noastra, a intors prova drept in directia nordului si traversand pe o cale libera, a inceput calatoria noastra.

Soarele era sus la orizont, cum putea fi inca in tot acest inceput al verii. Intr-adevar, aveam aproape patru luni pentru a naviga inainte de a sosi din nou noaptea polara. Vasul nostru mic de pescuit a tasnit inainte ca si cum ar fi dorit cu ardoare sa se lanseze ca noi – insine in aventura. Dupa 36 de ore am pierdut din vedere extremitatea punctului nordic al litoralului Pamantului lui Franz Josef. Un curent puternic se indrepta catre nord prin nord-est si parea sa ne transporte. Departe la dreapta si la stanga noastra se etalau iceberguri, dar vasul nostru mic a trebuit sa mearga de-a lungul stramtorilor inguste si culoarelor atat de fine in anumite locuri, incat daca ambarcatiunea noastra nu ar fi fost de forma redusa, n-am mai fi putut iesi niciodata.

In a treia zi am ajuns la o insula. Tarmurile sale erau scaldate de o mare libera. Acolo tatal meu a decis de a face tabara si de a pleca in explorare timp de o zi. Acest nou pamant era privat de lume de constructie, dar acolo am gasit o mare acumulare de lemne aruncate de mare, pe tarmul nordic. Unele trunchiuri de copaci erau de 40 de picioare lungime (aproape 12 metri) si doua picioare in diametru (60 cm). (va urma)