Ghe NICA-Blog: Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(11)

marți, 26 aprilie 2011

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(11)

Deasupra tumultului asurzitor al valurilor care faceau ravagii, am auzit vocea tatalui meu zicandu-mi: „Fii curajos, fiul meu”, apoi a urlat „Odin este zeul apelor, insotitorul curajosilor si el este cu noi. Nu-ti fie frica.” Mi se parea ca nu mai exista niciun mijloc de a scapa de o moarte oribila. Micutul vas taia apa, zapada cadea atat de abundent incat ne orbea literalmente si valurile ne hartuiau cu spuma lor alba cu o furie neobosita. Nu puteam spune, in ce moment, ne-am precipitat spre un anume bloc de gheata aflat in deriva. Talazuirea enorma ne ridica chiar pana pe culmile valurilor colosale apoi, ne grabeam in profunzimile lor scobite ca si cum vasul nostru de pescuit era o cochila fragila. Valuri gigantice de o albeata inimaginabila, se ridicau ca niste ziduri adevarate, ale unei imprejmuiri in fata si in spate.

Aceasta proba inspaimantator de exasperanta, prin nenumaratele sale orori in forma de suspans si temeri angoasante indescriptibile, a durat mult mai mult de trei ore si in tot acest timp a fost o fuga inainte cu mare viteza. Atunci deodata, ca si cum ar fi cedat eforturilor sale frenetice, vantul a inceput sa-si diminueze furia si a disparut progresiv. In fine, s-a facut un calm perfect. Ceata a disparut de asemenea si ea si in fata noastra se intindea un culoar fara gheata poate de 10 sau 12 mile largime cu cateva iceberguri departe la dreapta noastra si un arhipelag clar mai mic la stanga noastra.

Mi-am observat atent tatal si m-am decis sa raman tacut pana ce el va lua cuvantul pentru moment; si-a dezlegat coarda din jurul taliei, si fara a spune un cuvant, a inceput sa face sa lucreze pompele, care din fericire nu au fost stricate, golind vasul de apa care se acumulase in timpul furtunii grozave. A desfacut apoi panzele vasului la fel de calm precum si-a aruncat navodul si imediat am remarcat ca eram gata pentru a primi vant favorabil deindata ce se starnea. Curajul si constanta sa erau intr-adevar remarcabile. Dupa inspectie am constatat ca o treime din proviziile noastre erau inca disponibile, dar nelinistea noastra a fost foarte puternica, cand am descoperit ca butoaiele noastre de apa cazusera peste bord in timpul plonjonurilor violente ale vasului nostru. (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

CODURI HTML

“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si cele duhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.

;