Povestea stranie alui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(12)

Doua dintre butoaiele noastre erau in cala principala, dar amandoua erau goale. Aveam o provizie suficienta de alimente, insa apa dulce deloc. Atunci am realizat caracterul inspaimantator de dramatic al situatiei. Pentru moment am fost incercat de o sete devoratoare: „Este intr-adevar foarte alarmant”, a remarcat tatal meu. „In acest timp, sa ne uscam hainele ude, caci tremuram pana la os. Ai incredere in zeul Odin, fiul meu. Nu dispera.” Soarele stralucea prin raze destul de inclinate, ca si cum eram la o latitudine mai la sud, in loc de a fi intr-o regiune foarte la nord. Se balansa, ici si colo, orbita sa nu era niciodata vizibila si urca din ce in ce mai sus in fiecare zi, frecvent acoperit de negura, parand sa priveasca intotdeauna fix traversand patura de nori ca un ochi nelinistit al destinului, paznic al misteriosului Nord si observand gelos nazbatiile oamenilor. Departe la dreapta noastra razele ornau prismele de iceberg fiind magnifice. Reflexiile lor emiteau flashuri de granat, de diamant, de safir. O panorama pirotehnica de culori si de forme nenumarate, in timp ce aici jos, puteam sa vedem colorarea verzuie a marii si cerul in tenta purpurie. Dincolo de vantul de nord Am incercat sa uit setea mea si m-am straduit de a aduce din cala cateva provizii si un recipient gol. Aplecandu-ma peste rampa laterala, am umplut recipientul cu apa in scopul de a-mi spala mainile si fata. Spre stupefactia mea, atunci cand buzele au intrat in contact cu apa, nu era sarata. Descoperirea m-a facut sa sar. „Tata!” am zis eu. „Apa, apa este dulce.” „Ce spui tu acolo, Olaf?” a urlat tatal meu, aruncand un ochi pe fuga in jur. „Te inseli cu siguranta. Nu exista niciun pamant in imprejurimi. Trezeste-te.” „Dar gusta asta!” i-am strigat. Si astfel am facut descoperirea ca apa era intr-adevar dulce, fara cel mai mic gust sarat, nici chiar o presupusa savoare sarata. Imediat ne-am umplut ultimele doua butoaie si tatal meu a declarat ca era o favoare celesta venind de la zeii Odin si Thor. Debordam de bucurie, dar foamea ne-a adus repede la realitate. Acum, ca gasisem apa dulce in mare, la ce mai trebuia sa ne asteptam, la aceasta latitudine stranie unde niciun vas nu a navigat inaintea noastra niciodata si unde nu am auzit niciodata zgomotul vreunui avion? Abia ne-am potolit foamea, cand o briza a inceput sa ne umfle panzele inerte si, aruncand un ochi pe busola, am constatat ca extremitatea de nord a acului lovea dur sticla aplecandu-se. (va urma)