sâmbătă, 30 aprilie 2011

Povestea stranie a lui Olaf Jansen in apele libere de la Polul Nord(19)



La ordinul capitanului, nava s-a pus in fine in miscare si a inceput sa urce pe cursul raului. Masinaria, desi silentioasa, era foarte puternica. Rapele si copacii de pe fiecare parte defilau precipitat. Viteza vasului, uneori, o depasea pe cea a oricarui tren pe care m-am putut urca, chiar aici in America. Era minunata.
In acest timp am pierdut din vedere razele soarelui dar am gasit o emanatie interioara provenind de la soarele mat-rosu care ne atrasese deja atentia, aruncand acum o lumina alba aparent nascuta dintr-o adunatura de nori departe in fata noastra. Difuza o lumina mai intensa, trebuie s-o spun, decat doua lune pline intr-o noapte clara. In 12 ore acest nor albicios a disparut din vedere, ca si cum s-ar fi ascuns si in urmatoarele 12 ore urmau sa corespunda noptii noastre. Am aflat destul de devreme ca acesti oameni stranii erau adoratorii acestui mare nor de noapte. El era „Dumezeu care fumeaza” din „Lumea Interioara”. Vasul a fost echipat cu un model de luminare pe care il consider acum a fi electricitate, dar nici tatal meu, nici eu – insumi nu eram suficient de instruiti in mecanica pentru a intelege de unde venea puterea care servea de a face sa functioneze vasul, sau alimenta magnificele focuri care raspundeau la aceleasi obiective corespunzand metodelor noastre actuale de luminat strazile oraselor noastre, casele noastre si institutiilor de afaceri. Trebuie sa amintim ca epoca in care am scris corespundea toamnei lui 1829 si ca pe suprafata noastra „exterioara” a Terrei nu cunoastem nimic atunci despre electricitate. Aerul supra incarcat de electricitate era un constant revitalizator. Nu m-am simtit niciodata mai bine in viata mea ca in cei doi ani in care eu si tatal meu am stat in interiorul Terrei. Sa rezumama urmarea evenimentelor : vasul pe care navigam a sosit intr-un port, dupa doua zile am fost primiti la bordul sau. Tatal meu a spus cu o aproximatie destul de precisa ca putea sa-l evalueze, ca eram direct sub Stockholm sau Londra. Orasul pe care l-am atins, se numea „Jehu”, insemnand un oras formand un port la mare. Casele erau mari si magnific construite si in aparenta cu o perfecta uniformitate, dar in acelasi timp fara a merge pana la identitate. Ocupatia principala a oamenilor parea a fi agricultura; versantii colinelor erau acoperiti de podgorii, in timp ce vaile erau consacrate cresterii graului. Nu am vazut niciodata o asemenea etalare de aur. Captuselile usilor erau incrustate si mesele placate cu protectie de aur. Acoperisurile cladirilor publice erau din aur. El era folosit cu foarte mare generozitate in finisarea marilor temple de muzica. (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu