Ghe NICA-Blog: Salâh Ad-Dîn Al-Ayyûbî-Saladin (3)

miercuri, 27 iulie 2011

Salâh Ad-Dîn Al-Ayyûbî-Saladin (3)

Atunci cand Asad Ad-Dîn si Shâwar au sosit in Egipt, in loc sa preia controlul situatiei si sa-l ucida pe Dirghâm Shâwar a reusit sa-si realizeze obiectivul recastigandu-si postul de ministru si sa-si consolideze puterea l-a tradat pe Asad Ad-Dîn Shîrkûh si s-a aliat contra lor cu francezi. Nûr Ad-Dîn si Asad Ad-Dîn au aflat ca au avut loc negocieri secrete intre tradatorul Shâwar si francezi. Temandu-se ca Egiptul sa nu cada in mainile cruciatilor, ei au inceput sa pregateasca o noua campanie in aceasta tara, la care a participat de asemenea si Salâh Ad-Dîn. Armata lor a ajuns in acelasi timp cu cea a cruciatilor si au avut loc multe batalii. In fine, a fost semnat un fel de tratat intre cele doua parti stipuland faptul ca fiecare dintre cele doua armate siriana si cruciata, trebuia sa se retraga din Egipt.
Dar Asad Ad-Dîn a trebuit sa conduca a treia campanie in Egipt dupa ce cruciatii au denuntat acest tratat pe care totusi il semnasera cu sirienii. Inca o data, Salâh Ad-Dîn a fost constrans de a-si urma unchiul. Lupta s-a incheiat in fine in 1168, prin eliminarea lui Shâwar. Generalul Nûr Ad-Dîn, Asad Ad-Dîn Shîrkûh a ajuns atunci la postul de ministru al califului fâtimid Al-Âdid. Foarte repede, Shîrkûh a murit si nepotul sau, in varsta de 32 ani, Salâh Ad-Dîn i-a succedat.
Un ministru sunnit intr-un stat siit
Ironia sortii a vrut ca Salâh Ad-Dîn, de obedienta sunnita, sa ocupe postul de ministru pentru o dinastie siita, in acelasi timp in care trebuia sa-si arate loialitatea lui Nûr Ad-Dîn Zinkî, sultanul din Alep, care se afla sub ordinele califului abbâssid. Misiunea sa, care era la origine de a impiedica Egiptul de a cadea in mainile cruciatilor s-a transformat putin cate putin, dorind sa aduca Egiptul sub tutela abbâssida.
(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

CODURI HTML

“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si cele duhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.

;