Ghe NICA-Blog: Salâh Ad-Dîn Al-Ayyûbî-Saladin(2)

miercuri, 27 iulie 2011

Salâh Ad-Dîn Al-Ayyûbî-Saladin(2)

Salâh Ad-Dîn s-a nascut in 1138, in citadela Tikrit, in prezenta tatalui sau, Najn Ad-Dîn Ayyûb si a unchiului sau, Asad Ad-Dîn Shîrkûh. Familia sa nu a petrecut insa decat putin timp in castel dupa nasterea lui Saladin, parasindu-l in acel an sau in 1139, pentru a se duce la Mossul, capitala sultanului Imâd Ad-Dîn Zinkî (Zengi).
Saladin a crescut sub aripa protectoare a tatalui si a unchiului sau. Mai tarziu, cand Nûr Ad-Dîn Mahmûd, fiul sultanului a devenit la randul sau sultan la Damasc, Najm Ad-Dîn Ayyûb si fiul sau Salâh Ad-Dîn i-au jurat loialitate. Nûr Ad-Dîn vedea in Saladin realizarea unei fericiri viitoare si prolifice.
Saladin in Egipt
Ultimii ani ai dinastiei fâtimide in Egipt au cunoscut o lupta crancena intre Shâwar si Dirghâm pentru postul de ministru. Niciunul dintre cei doi nu a putut insa sa repurteze victoria si sa-si instaureze puterea. Fiecare dintre ei s-a aliat unei puteri straine pentru a ajuta sa-si realizeze obiectivul.
Astfel Dirghâm s-a aliat cruciatilor si Shâwar s-a aliat lui Nûr Ad-Dîn Mahmûd, sultanul din Alep. Fiecare din cele doua parti raspundea la apel. Atunci, a inceput o cursa cumplita intre cruciati si Nûr Ad-Dîn care dorea sa profite cat mai bine de lupta dintre cei doi ministri pentru a pune mana pe Egipt, teritoriu strategic care le permitea de a-si intinde puterea in regiune.
Nûr Ad-Dîn l-a trimis la Shâwar, la Damasc, pentru a-i cere ajutorul, pe generalul Asad Ad-Dîn Shîrkûh Ibn Shâdhî, in fruntea unei armate in sanul careia figura Salâh Ad-Dîn, care a fost constrans de unchiul sau Asad Ad-Dîn sa-l insoteasca.
(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

CODURI HTML

“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si cele duhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.

;