 |
| Sven Hassel |
Sven Hassel susţine în cărţile sale că a făcut parte dintr-un regiment disciplinar de blindate, fiind decorat cu cele mai înalte ordine ale Germaniei naziste şi chiar cu Crucea Mannerheim, o înaltă decoraţie de război finlandeză. Însă afirmaţia sa conţine o contradicţie de nerezolvat: soldaţii din batalioanele disciplinare erau soldaţi condamnaţi pentru delicte de drept comun sau delicte politice şi ca atare consideraţi nedemni. La primirea unei astfel de condamnări soldaţii germani erau deposedaţi de gradul şi decoraţiile obţinute. În plus, istoria batalioanelor disciplinare din Germania nazistă nu menţionează că acestea ar fi participat la toate bătăliile la care susţine Hassel că a luat parte. Mai mult, indicativele unităţilor din care susţine Hassel că a făcut parte sunt total fanteziste, fără legătură cu realitatea. Batalioanele disciplinare naziste au fost trimise pe front de două ori – şi de fiecare dată s-au predat imediat aliaţilor fără să tragă un singur foc de armă.
Declaraţiile lui Pedersen-Hassel
Întrebat de jurnalistul Erik Haaest: “Povestiţi din experienţele proprii?”, Hassel răspundea “Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii 1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă este vorba de maximum zece procente”. În interviul publicat pe site-ul oficial al lui Sven Hassel acesta dezvăluie mai multe detalii privind serviciul său militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: “Chiar aţi servit în Regimentul 27 Panzer? În ce divizie era acest regiment? – Da, am fost în acest regiment. Regimentul 27 Panzer făcea parte din Divizia a 6 a Panzer. (…) Ce medalii şi decoraţii aţi primit în război? Crucea de Merit, Crucea de Fier, Medalia pentru luptă corp-la-corp, Medalia Anti-Tanc, Medalia de aur pentru Răniţi… însă nu este vorba de decoraţii. Este vorba de prietenie, de instinctul şi voinţa de supravieţuire şi probabil cel mai important este să ne dăm seama de cruzimea dictaturii şi a militarismului”. La o întrebare care priveşte autenticitatea relatărilor sale Sven Hassel preferă să ocolească răspunsul: întrebat dacă “crucea verde a NKVD-ului” chiar există – deoarece nimeni nu a reuşit să identifice un astfel de simbol sovietic – Sven Hassel răspunde că “însemnele folosite de NKVD erau de culoare verde”. În realitate, insigna NKVD conţinea o stea roşie, suprapus de o spadă şi însemnul comunist secera şi ciocanul încrucişate – de altfel ar fi fost destul de greu ca instituţia represivă a URSS să fi avut drept simbol o cruce. Mai mult: culoarea folosită pentru însemnele trupelor NKVD aflate pe front era roşu – verde era culoarea grănicerilor aflaţi în subordinea NKVD. Sven Hassel relatează despre ofiţeri şi soldaţi NKVD cu însemne verzi în interiorul URSS, o poziţionare dubioasă a unor trupe de grăniceri.
Care a fost adevărata unitate a lui Sven Hassel
Sven Hassel susţine în toate romanele că a luptat în plutonul 2, compania a 5 a, Regimentul disciplinar 27 de Blindate din cadrul Diviziei a 6 a Panzer. Însă toate volumele publicate până în prezent asupra nomenclaturii unităţilor Germaniei naziste contrazic flagrant afirmaţiile lui Hassel. În Divizia a 6 a Panzer nu a existat nici un regiment cu numărul 27. Într-adevăr a existat un Regiment 27, însă acesta făcea parte din Divizia a 12 a Infanterie. Divizia a 6 a Panzer a fost formată în octombrie 1939 şi a participat la campania din vest înainte de a fi transferată în Prusia Orientală în iulie 1940, de unde a luat parte la Operaţiunea Barbarossa – invadarea Uniunii Sovietice – în sectorul de nord. A suferit pierderi grele şi a fost transferată în mai 1942 în Franţa pentru recuperare şi re-echipare. În decembrie Divizia a 6 a Panzer a fost trimisă pe frontul de est şi a participat la tentativa de despresurare a trupelor germane încercuite la Stalingrad. Ulterior a participat la bătăliile de la Harkov şi Kursk unde a suferit din nou pierderi grele. În decembrie 1944 a fost transferată în Ungaria unde a luat parte la apărarea Budapestei. Divizia a 6 a Panzer s-a retras în Austria în martie 1945 şi s-a predat Armatei Roşii lângă Brunn. Istoria luptelor acestei divizii nu se potriveşte cu cele relatate de Sven Hassel care susţine că a făcut parte din ea: autorul danez susţine că a reuşit împreună cu mai mulţi soldaţi să scape din încercuirea de la Stalingrad (volumul “General SS”) deşi toate sursele istorice susţin că nici un militar german nu a reuşit să scape din încercuire. De asemenea, din istoria Diviziei a 6 a Panzer lipsesc luptele din Normandia şi Italia – la care Sven Hassel susţine că a participat direct. Singurul deţinător al Medaliei pentru luptă corp-la-corp din Divizia a 6 a Panzer este menţionat în actele oficiale ca fiind mitrailorul Franz Richter, nicidecum Sven Hassel. Medalia de aur pentru luptă corp-la-corp era una din decoraţiile cele mai apreciate de militarii germani – marcând faptul că purtătorul unei astfel de decoraţii a participat la lupte corp-la-corp timp de 50 de zile. În întreaga armată germană doar 633 de militari au primit această decoraţie. Regimentul 27 din Divizia a 12 a Infanterie a avut de asemenea o istorie care nu coincide cu relatările lui Hassel: în 1939 a luptat în Polonia şi în 1940 a participat la invadarea Franţei, de unde a fost transferat în Olanda. În iunie 1941 a participat la invadarea Uniunii Sovietice unde a rămas până la sfârşitul anului 1943. La începutul anului 1944 a trebuit să înfrunte ofensiva sovietică din Belarus – în urma acestei bătălii întreaga divizie fiind distrusă. Divizia a fost refăcută în octombrie 1944 sub denumirea Divizia a 12 a Volksgrenadier şi a participat la defensiva oraşului Aachen, Bătălia de la Bulge, predându-se americanilor în aprilie 1945. Din istoria singurului Regiment 27 din armata germană lipsesc campaniile din Italia, Africa de Nord, Italia, Normandia, Stalingrad, insurgenţa din Polonia – toate evenimente la care Sven Hassel susţine în cărţile sale că a participat în mod direct.
Istoria batalioanelor disciplinare naziste
În armata germană din cel de-al Doilea Război Mondial au existat într-adevăr batalioane disciplinare, iar indicativul lor era 990. În 1942 naziştii au încercat să folosească aceste batalioane ca forţă combativă – însă au renunţat foarte repede datorită ineficienţei extreme a acestor unităţi pe front. În unităţile cu indicativul 990 au fost încadraţi militarii condamnaţi de curţile marţiale pentru delicte de drept comun, cei consideraţi nedemni să poarte arme din cauza concepţiilor politice şi cei deposedaţi de drepturile civile în urma unei hotărâri judecătoreşti. Pe 2 octombrie 1942 Marele Stat Major al Wehrmachtului a emis un ordin prin care era ridicată interdicţia de a purta arme pentru categoriile menţionate mai sus. Numărul celor aflaţi în această situaţie în anul 1942 era de 34.000 de bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Toţi aceşti militari au fost concentraţi în regimente de infanterie şi batalioane de pionieri. Afirmaţia lui Sven Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger nu este susţinută de nici un fel de dovezi documentare. Tancurile Tiger au fost fabricate spre sfârşitul războiului în număr mic (în total au fost trimise pe front 1.355 de Tiger I şi 630 de Tiger II). Fabricarea unui Tiger costa 250.000 de mărci, dublul preţului oricărui alt tanc din armata nazistă, fiind un tanc deosebit de pretenţios şi care avea nevoie de o îngrijire constantă, doar cele mai bune echipaje fiind selectate să servească pe Tiger. În plus, tancurile Tiger erau organizate în batalioane speciale de blindate grele, puse direct sub comanda Statului Major şi care acţionau în momentele şi zonele critice. Afirmaţia lui Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger este cât se poate de fantezistă. Batalioanele disciplinare ale celui de-al Treilea Reich au fost studiate asiduu de istoricii germani deoarece în aceste batalioane erau încadraţi membri ai Partidului Comunist – unii dintre ei ajungând ulterior personaje politice în Germania de Est ca şi în Germania de Vest. Batalioanele 990 din armata nazistă erau încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri fanatici hitlerişti. Batalioanele disciplinare germane aveau un procent de 35% de comunişti şi social-democraţi, restul fiind delincvenţi de drept comun. În toate batalioanele disciplinare comuniştii încercau permanent să-şi impună concepţia şi să stabilească un sistem paralel de comandă – în vreme ce ofiţerii hitlerişti încercau să controleze acest fenomen cu ajutorul delincvenţilor de drept comun care constituiau un adevărat sistem de informatori. Însă în momentul deplasării pe front, de cele mai multe ori delincvenţii de drept comun se alăturau comuniştilor, nedorind să moară pentru Germania lui Hitler. Toate misiunile date batalioanelor 990 s-au sfârşit cu adevărate dezastre. Prima bătălie la care au participat batalioanele 990 a avut loc în Tunisia, în martie 1943, unde au trebuit să acopere retragerea celorlalte unităţi germane. Ideea folosirii pe front a batalioanelor disciplinare s-a dovedit a fi una dezastruoasă: soldaţii acestor unităţi şi-au executat superiorii şi au predat poziţiile deţinute fără luptă trupelor aliate. Unităţile germane din armata regulată au primit ordinul să-i împuşte pe loc pe militarii batalioanelor 990. La sfârşitul lui 1943 alte câteva batalioane 990 au fost trimise pe frontul de est – însă comuniştii din aceste unităţi s-au predat primelor unităţi ale Armatei Roşii întâlnite. Şi în încheiere un ultim detaliu care contrazice afirmaţiile lui Sven Hassel: istoricii germani indică faptul că însemnele batalioanelor 990 erau de culoare albastră – în vreme ce autorul danez susţine că regimentul din care a făcut parte avea petliţe de culoare neagră.
George Damian-"Istorice"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu