Zeii greci-Afrodita

Afrodita gr.Ἀφροδίτη (denumită de romani Venus) reprezintă în mitologia greacă zeiţa frumuseţii. Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile lui Afrodita / Venus” se găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei greceşti - a căzut în apa mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita. Deşi zeiţă a frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din spuma mării.

Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes şi Poseidon , precum şi de muritorii de Anchises şi Adonis.
A avut mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.
În legătură cu farmecul şi puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este infidelitatea ei faţă de Hephaestus care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toţi zeii Olympului drept martori. Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeiţa vrăjbei şi revendicat în egală măsură de Hera, Atena şi Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeiţe s-au înfăţişat înaintea lui Paris pe muntele Ida şi au început să-şi laude farmecele, promiţându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumuseţea Afroditei şi de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena din Troia - Paris i-a dat ei mărul.
Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera şi Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris şi pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris şi distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe ţărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei. Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru şi Cythera.
(va urma)

Zeii greci

Zeii greci

Grecii antici au destinat fiecărui lucru câte un zeu; au existat zeul binelui, zeul răului, zeul focului, zeul soarelui, zeul iubirii, zeul războiului. Ei au inventat un zeu căruia îi aduceau ofrande chiar şi atunci când voiau să li se realizeze anumite interese şi-l implorau prin intermediul preoţilor care s-au impus oamenilor, pretinzând că ei ar fi mijlocitori între oameni şi presupuşii zei. Şi, ceea ce este şi mai ciudat, preoţii le-au inoculat oamenilor convingerea că zeii ar accepta să fie mituiţi. Iar cauza creaţiei - după cum pretindeau aceştia - ar fi fost invidia şi ura dintre zei, ceea ce a condus la războaie îndelungate între aceştia, fiecare zeu având partizanii, ostaşii proprii şi ajutoarele sale din rândul spiritelor rele şi al diavolilor. Iar oamenii se străduiau să dobândească mulţumirea tuturor zeilor, închipuindu-şi că altfel îşi vor vărsa mânia asupra lor, şi de aceea îi copleşeau cu daruri şi cu ofrande, pentru a dobândi izbăvirea şi fericirea pe care le promiteau preoţii.

(va urma)

Civilizatia azteca

Civilizatia azteca
Informatii generale
La inceputul erei noastre nu mai existau in America urme de nomadism; incep acum sa se configureze civilizatii create de populatii sedentare. Trei dintre acestea au atins nivelul de civilizatii istorice: civilizatia azteca, incasa si mayasa. Sunt civilizatiile cele mai bine cunoscute si mai bine conturate, avand o structura culturala mai complexa si care, evoluand, au avut si un rol politic mai important. Sunt civilizatii ajunse la un stadiu cu totul remarcabil la data debarcarii aici a spaniolilor – care le-au si desfiintat, desi din punct de vedere cultural nu le-au distrus total. Prima, civilizatia azteca, s-a constituit in partea meridionala a Americii de Nord; a doua, civilizatia Inca, in America de Sud, de-a lungul coastei Oceanului Pacific; a treia, civilizatia Maya, in America Centrala.
Dintre toate civilizatiile care s-au perindat de-a lungul timpului prin Podisul mexican aztecii au fost ultimii veniti si ultimii stapani din podis. Ca ultimi veniti, evident ca au putut beneficia de vasta si indelunga experienta culturala a predecesorilor lor de pe podis. Dar toate elementele de civilizatie si de cultura pe care le-au inprumutat, aztecii le-au asimilat, sintetizat si reelaborat intr-o forma mult mai bogata, mai complexa si mai organic articulata decat la orice alt popor traind in aceeasi zona geografica.

Ceea ce uimeste in primul rand este rapiditatea cu care un popor atat de putin numeros, stabilit pe doua insule ale unei lagune, a ajuns in numai cateva decenii sa fundeze un imperiu atat de puternic, sa construiasca o capitala de proportii pe care nici un oras din Europa acelui timp (in afara de Cordoba) nu le avea, si sa-i uluiasca pe conchistadorii spanioli prin bogatia lor si prin fastul exorbitant al curtii regale.
Poporul aztec este cel care a dominat partea centrala si de sud a Mexicului intre secolele 14 si 16, si care a format un imperiu vast, foarte bine organizat si elaborat, distrus insa de invadatorii spanioli. Numele de Aztec este derivat din denumirea unui tinut mistic din nordul vechiului imperiu, denumit Azatlan; aztecii isi spuneau de asemenea si “Mexica”.
Limba Azteca apartine ramurii Nahuatlan din familia Uto-Aztecan.
Dupa caderea civilizatiei Toltec, infloritoare de-a lungul secolelor al zecelea si al unsprezecelea, valuri de imigranti au populat masiv zona platoului central din Mexic, in jurul lacului Texcoco. Ajunsi aici, aztecii au fost inconjurati de vecini puternici si au fost obligati sa ocupe zona mlastinoasa din partea de vest a lacului. De asemenea, au fost nevoiti sa plateasca tribut. Singura lor bucata de pamant neatinsa de ape era o insula foarte mica, inconjurata de mlastini.

Cu toate acestea, aztecii au crezut inca de la inceput ca vor putea sa transforme o mica zona mlastinoasa intr-un vast si puternic imperiu in mai putin de doua secole, si aceasta datorita credintei lor intr-o anumita legenda. Legenda spunea ca ei ar fi urmat sa-si dezvolte o civilizatie infloritoare intr-o zona mlastinoasa in care ar fi vazut un cactus crescand direct dintr-o roca si, langa cactus, un vultur mancand un sarpe. Preotii au spus ca au vazut toate acestea atunci cand au pus prima data piciorul in mlastina.
Chiar si astazi, ca o continuare a traditiei, vulturul, cactusul si sarpele apar pe toate bancnotele mexicane. Pe masura ce populatia azteca a crescut la numar, si-a pus la punct organizatii militare si civile superioare.
Mlastinosul lac a fost transformat de catre azteci in asa-numitele “chinampas” (gradini foarte productive formate prin extragerea noroiului de pe fundul lacului pentru a forma insule artificiale).
Podurile au fost construite pentru a lega orasul de zonele din imprejur, apeducte si canale au fost de asemenea sapate peste tot prin oras, pentru a transporta alimente si in general bunuri catre populatie. Templele au inceput sa domine peisajul, construite fiind in scopuri religioase, si beneficiind de o arhitectura deosebita, incadrate de piramide si alte structuri gigantice. Ca rezultat al pozitiei sale geografice, cat si al gradului ridicat de organizare, orasul a inflorit.
Aztecii au stabilit aliante militare cu celelalte popoare, creand un imperiu care se intindea din centrul Mexicului pana la granita de astazi cu Guatemala. La inceputul secolului al 15-lea, Tenochtitlan conducea alaturi de orasele-state Texcoco si Tlateloco (astazi Tacuba). Intr-o perioada de 100 de ani, aztecii s-au definitivat drept un imperiu complet, perfect organizat si foarte dezvoltat.
Spre sfarsitul domniei lui Montezuma al II-lea in 1520, 38 de provincii tributare au fost stabilite. Acestea au produs framantari in imperiu, si acestea tocmai la venirea lui Cortez in 1521 pe aceste teritorii. Cu usurinta Cortez a cucerit aceste teritorii, si datorita imparatului Montezuma, care nu i s-a opus, considerandu-l cu naivitate drept o zeitate – Quetzalcoatl si primindu-l triumfal.

Cultura si societatea
Societatea azteca era impartita in trei clase: sclavi, clasa mijlocie (oameni de rand) si nobili. Statutul sclavilor era acelasi cu cel al servitorilor de astazi, de exemplu. Desi copiii provenind din familii sarace ar fi putut fi vanduti ca sclavi, acest lucru nu era practicat intotdeauna, si, cand era pus in practica, era valabil doar pentru o perioada de timp bine precizata.
Sclavii isi puteau cumpara libertatea si, lucru interesant, celor care ar fi scapat de la proprietarii lor si ar fi ajuns la palatul regal fara sa fi fost prinsi le era asigurata libertatea. Oamenilor de rand le erau date bucati de pamant si erau numiti proprietari pe viata ai acestora, intrucat aici isi construiau casele. Un grup restrans era format de asa-numitii “tlalmaitl”, carora nu le era permisa detinerea de proprietati.
Nobilimea cuprindea nobilii din nastere, preotii, si aceia care, prin faptele lor (in special luptatorii), si-ar fi meritat rangul.

Obiceiuri si ritualuri
Ceremonia botezului consta in rugaciuni, invocatii, cuvantari augurale, consultarea horoscopului, afundarea noului-nascut intr-un vas cu apa, dupa care i se da un nume; baiatului i se da de obicei nume de animal, iar fetelor, nume de flori, de stele sau de pasari. Dupa care alergau pe strazile orasului strigand numele noului-nascut. Educatia copiilor se facea mai intai in familie. O instructie sumara capatau apoi la casa clanului, unde invatau stravechile ritualuri si povestiri mitologice, dar mai ales deprindeau aici folosirea armelor.
Fiii nobililor si ai razboinicilor de seama erau dati fie la un colegiu sacerdotal, fie la un militar. Prin urmare aztecii au fost cei dintai care au creat doua institutii specializate in pregatirea tinerilor pentru profesiunile cele mai respectate.dar dupa ce ieseau din aceste colegii tinerii puteau sa-si aleaga in mod liber orice alta ocupatie.
Varsta casatoriei era stabilita la 16 ani pentru fete si la 20 de ani pentru baieti. Casatoria era permisa numai cu un membru al altui clan. Dupa petirea fetei de catre o batrana a clanului si dupa consintamantul ambelor familii, mireasa era adusa in carca de petitoare la casa mirelui. Ceremonia casatoriei la care asistau si capeteniile clanurilor mirilor, caci o casatorie insemna si un act de inrudire implicita a celor doua clanuri consta in interminabile cuvantari si in consumarea din abundenta a unei bauturi alcoolice; apoi mirii se asezau pe o rogojina si li se inodau impreuna poalele vesmintelor actul simblic principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte ceremonii. Este greu de admis ca in actul casatoriei ar fi avut rolul determinant sentimentele de dragoste ale tinerilor, independent de vointa parintilor. Poligamia era permisa dar numai cei bogati si-o puteau permite. Concubinele insa n-aveau aceleasi drepturi ca si sotia. Adulterul era permis numai la barbati; femeia adulterina putea fi condamnata la moarte.
In cazul cand era sterila femeia putea fi repudiata de sot. Totusi, femeia azteca nu era total lipsita de drepturi. Putea sa-si pastreze numele familiei ei, putea sa se adreseze Consiliului de judecata, iar daca era maltratata putea cere divort. Daca sotia ramanea vaduva o lua in casatorie fratele sotului dar nu in mod obligatoriu; in orice caz, copii ramaneau in grija fratelui decedatului. Daca sotiile mureau in timpul nasterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate razboinicilor cazuti pe campul de lupta.
Funerariile unui om de rand erau simple. Cadavrul era ars pe rug impreuna cu anumite obiecte care ii apartinusera decedatului; urna cu cenusa era pastrata in casa familiei, care ii celebra memoria aducandu-i ofrande timp de mai multi ani. Funerariile unei capetenii importante, insa, erau in acelasi timp grandioase si barbare. Erau invitate capetenii straine care aduceau decedatului mantii somptuoase, manunchi de pene pretioase si sclavi pentru a fi sacrificati. Corpul defunctului era acoperit cu 20 de mantiicu ornamente de aur si pietre pretioase, i se taia o suvita de par pe care familia o pastra ca amintire, dupa care i se sacrifica un sclav care urma sa-l slujeasca pe lumea cealalta. Apoi, acoperit cu vesmintele divinitatii principale a orasului, era dus cu mare pompa la templu spre a fi incinerat. Acum erau sacrificati un numar mare de sclavi 100 sau 200, dupa importanta decedatului, – victime carora dupa patru zile li se adaugau altele in numar de 10-15; dupa alte 20 de zile erau sacrificati alti 4-5 sclavi, iar dupa 40 de zile numai 1 sau 2; in fine, dupa 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificati inca 10 sau 12. Dupa care, in fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative; de asta data insa, i se aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi potarnichi si alte pasari; iar ca ofrande, alimente, bauturi si flori (precum si un tub de trestie umplut cu tutun).
“Lumea de dincolo” era imaginata de azteci ca fiind compartimentata in trei salasuri diferite. Primul era rezervat celor cazuti pe campul de lupta, celor care fusesera sacrificati si mamelor care murisera in timpul nasterii. Acestia insoteau soarele in drumul sau zilnic, timp de patru ani; dupa care, se preschimbau in pasari colibri. In cel de-al doilea salas situat pe pamant, dar plin de toate fericirile posibile intrau cei inecati, cei fulgerati, sau cei morti de boli grele. In sfarsit toti cei morti de moarte naturala ajungeau intr-un taram dinspre miaza noapte dar numai dupa ce, timp de 4 ani, infruntau o serie de primejdii; ultima incercare era trecerea unui lac cu ajutorul cainelui care fusese sacrificat si incinerat sau inmormantat odata cu stapanul sau.
In epoca moderna, aztecii locuiesc in vecinatatea orasului Mexico City, iar numarul lor este de peste 1 milion. Sunt cele mai numeroase grupari bastinase din Mexic. Si-au pastrat limba Aztec-Nahua, iar religia lor este un amestec intre vechea religie azteca si cea romano-catolica.
Dintre toate civilizatiile care s-au perindat de-a lungul timpului prin Podisul mexican aztecii au fost ultimii veniti si ultimii stapani din podis. Ca ultimi veniti, evident ca au putut beneficia de vasta si indelunga experienta culturala a predecesorilor lor de pe podis. Dar toate elementele de civilizatie si de cultura pe care le-au inprumutat, aztecii le-au asimilat, sintetizat si reelaborat intr-o forma mult mai bogata, mai complexa si mai organic articulata decat la orice alt popor traind in aceeasi zona geografica..
Ceea ce uimeste in primul rand este rapiditatea cu care un popor atat de putin numeros, stabilit pe doua insule ale unei lagune, a ajuns in numai cateva decenii sa fundeze un imperiu atat de puternic, sa construiasca o capitala de proportii pe care nici un oras din Europa acelui timp (in afara de Cordoba) nu le avea, si sa-i uluiasca pe conchistadorii spanioli prin bogatia lor si prin fastul exorbitant al curtii regale

Drumet prin Tara Beiusului(15)

Marcaj:Punct rosu
Cantonul forestier Padis – Belvedere Piatra Boghii – Pestera Sura Boghii (– ); Lungime 2 km; Durata 1 h
Traseu pentru vizitarea punctului de belvedere de pe Pietrele Boghii, interzis iarna.

Civilizatia mayasa

Civilizatia mayasa

Informatii generale
Civilizatia Maya este o cultura nativ-americana antica, care a reprezentat una din cele mai avansate civilizatii din emisfera vestica, inainte de sosirea europenilor.
Originile civilizatiei mayase sunt inca puse sub semnul intrebarii. Se pare ca formarea lor a inceput cu mult inainte de era crestina, in 1500 i.Hr. Apoi, mult mai tarziu, intre anii 300 si 900 d.Hr., teritoriile unanim cunoscute au fost ocupate mai mult sau mai putin uniform de o civilizatie – mayasii de mai tarziu.
Mayasii au facut parte din grupa popoarelor bastinase ale Americii si au trait in regiuni din Mexic (statele Veracruz, Yucatan, Campeche, Tabasco si Chiapas), in cea mai parte a Guatemalei si, de asemenea, in regiuni din Belize si Honduras. Viitorii locuitori ai imperiului Maya aveau mai multe denumiri, in functie de zona in care se aflau: cei mai bine cunoscuti oameni, denumiti “Maya”, au locuit in regiunea peninsulei Yucatan, locul de unde mai tarziu si-au extins teritoriul. Intreaga civilizatie poarta denumirea acestor locuitori.
Dintre celelalte grupari semnificative, amintim: “Huastec” in nordul statului Veracruz, “Tzental”, “Chiapas”, “Chol”- in Mexic, apoi in Guatemala: “Quiche”, “Cakchiquel”, “Pokonchi” si “Pokomam”, respectiv “Chorti” in Honduras. Cu exceptia Huastecilor, toate aceste grupari au ocupat teritorii bine stabilite. Toate erau parti integrante din aceeasi civilizatie, care in multe privinte a atins cel mai inalt grad de dezvoltare printre toate popoarele din acele vremuri, din emisfera vestica.
Organizarea politica

Pamantul era detinut in comun de fiecare sat in parte, si, desi fiecare familie a localitatii respective avea repartizata separat o parcela de pamant pe care sa lucreze, profitul era adunat si impartit in mod egal la toti locuitorii.
Cultura si societatea
Cultura si societatea Maya a atins cea mai mare dezvoltare intre ani 300 D.C-900 D.C
In stadiile ei primare, economia mayasa era reprezentata in principal de agricultura, recolta principala fiind porumbul. Se mai cultivau bumbacul, fasolea, sucul de fructe, maniocul (sau Cassava) si cacaoa. Foarte perfectionate erau tehnicile de rasucire, vopsire si tesere a bumbacului.
Mayasii au domesticit cainele si curcanul, insa nu au folosit animale de povara sau vehicule trase de roti. In domeniul ceramicii, erau de neegalat printre popoarele Lumii Noi. Boabele de cacao era folosite si ca moneda de schimb. Mayasii foloseau metalele pretioase numai in scopuri ornamentale (a caror coloristica era intr-adevar deosebita): aurul, argintul si jadul fiind cele mai folosite. De asemenea, erau utilizate penele. Cuprul ocupa si el un loc aparte in arta ornamentarii. Cu toate acestea, uneltele de metal ramasesera nedescoperite.
Limba mayasilor este vorbita astazi de aproape 350.000 de oameni din Yucatan, Guatemala si Belize. In radacina comuna mai intra si limbile Huastec, cat si altele apropiate de acestea, insa care nu se mai vorbesc decat de foarte putini localnici.
Cultura maya a dezvoltat o arhitectura remarcabila, si ale carei urme au ramas si astazi. Un numar foarte mare de ruine sunt plasate in situri arheologice care au ajutat oamenii de stiinta sa evalueze nivelul foarte ridicat de dezvoltare la care ajunsesera civilizatiile din aceasta zona, in acest domeniu. Urme ale vechilor orase: Palenque, Uxmal, Mayapan, Copan, Tikal, Uaxactun si Chichen Itza se afla si astazi in acele locuri. Aceste situri au fost odata niste largi centre in care se desfasurau ceremoniile religioase. Aveau un plan arhitectonic comun, des intalnit la mayasi, cuprinzand mai multe piramide, grupate in jurul unei piete deschise, si intre erau construite atat temple cat si alte cladiri. Piramidele erau construite in niveluri succesive, din blocuri de piatra taiate, de dimensiuni considerabile, si prezentau scari pe una sau mai multe parti, pe unde se putea ajunge in interiorul piramidei, locul desfasurarii unor impresionante ceremonii religioase.
Ca structura secundara, se folosea pamant si blocuri de piatra pe care se intindea mortar. Peretii de piatra erau adesea lasati fara mortar. Lemnul era folosit doar in sculptura. Arcadele nu erau cunoscute.
Interioarele piramidelor, cat si al cladirilor in general, erau destul de inguste, la fel ca si ferestrele, destul de rare. Interioarele si exteriorul cladirii erau zugravite in culori stralucitoare. Exterioarele erau decorate cu sculpturi pictate si mozaicuri din piatra.
Poporul mayas a dezvoltat o metoda de scris constand in notatii hieroglifice, prin care au inregistrat date importante despre istoria, mitologia si ritualurile lor, toate incrustate in piatra, pictate sau ornamentate pe diferite alte obiecte de uz comun, cat si elemente de decoratiune sau constructie. Din fibrele unei plante speciale, au imitat hartia, grupand foile cu hieroglife in asa-numitele “codexuri”. Patru dintre acestea mai exista si astazi: Dresdensis – acum in Dresda, Perez – acum in Paris, respectiv Tro si Cortezianus – ambele in Madrid. Codex Tro si Codex Cortezianus sunt partile componente ale unui singur document original, astfel ca sunt cunoscute sub numele de Codex Tro-Cortezianus.
Aceste carti erau folosite in divinatie mai ales, furnizand date despre evolutia agriculturii, a vremii, a bolilor, a vanatorii, cat si despre astronomie.

Sistemul calendaristic mayas era unul extrem de elaborat. Anul incepea atunci cand soarele trecea pe la zenit, pe 16 iulie, fiind constituit din 365 de zile; 364 de zile erau grupate in 28 de saptamani a cate 13 zile fiecare, Anul nou incepind cu ziua a 365-a. In plus, 360 de zile ale anului erau impartite in 18 luni a cate 20 de zile fiecare. Lunile si saptamanile treceau independent unele fata de celelalte, totusi, la fiecare 260 de zile (multiplu de 13 si de 20), saptamana si luna incepeau in aceeasi zi. Calendarul mayas, desi foarte complex, a fost si cel mai cunoscut de catre oameni, aceasta pana la introducerea calendarului gregorian, in secolul al 16-lea.
Au fost construite marile centre ceremoniale Palenque, Tikal si Copan. Cu toate acestea, in jurul anului 900, centrele mayase au fost abandonate din motive necunoscute. O parte dintre mayasi au migrat in peninsula Yucatan, unde, intre anul 900 si inceputul secolului al 16-lea (sosirea spaniolilor), si-au continuat existenta. Migratia tolteca (sau invazia, nu se stie sigur) venind din valea Mexicului a influentat puternic stilul arhitectonic. Au fost ridicate orase – proeminente centre, ca Chichen Itza si Mayapan. In urma unor perioade de razboi civil si chiar si revolutie, aceste centre au fost si ele parasite.
Religia

Religia mayasa era centrata pe veneratia unui mare numar de zei. Chac era zeul ploii, invocat in special in ritualurile populare. Printre zeitatile supreme se aflau Kukulcan, un fel de Creator – in mitologia Azteca era numit Quetzalcoatl -, cat si Itzamna, zeul cerului.

Hamlet si Ofelia

Hamlet si Ofelia

Hamlet este personajul principal al tragediei cu acelasi nume, scrisa de William Shakespeare. Hamlet este tanarul print al Danemarcei, fiu al raposatului rege si al reginei Gertrude. Lui Hamlet, reintors de la studii, i se arata intr-o noapte, pe zidurile castelului Elsinor, fantoma tatalui sau, care ii dezvaluie ca a fost asasinat miseleste de catre propriul sau frate, actualul rege Claudius, care a impins crima pana la a se casatori cu sotia celui ucis, mama lui Hamlet.

Tanarul print, fire inclinata spre studii si reflectie, se vede brutal obligat de evenimente sa actioneze si sa-si razbune tatal. El simuleaza nebunia, acumuleaza dovezile si cauta momentul prielnic razbunarii, ezitand mereu sa actioneze.
Punand niste actori ambulanti sa joace o piesa care reconstituie imprejurarile crimei, Hamlet surprinde reactia care il tradeaza pe Claudius, dobandind astfel o noua proba a vinovatiei acestuia.

Ofelia, fiica lui Polonius, il iubeste pe Hamlet, dar purtarea sadica si brutala a printului o innebuneste. “La manastire du-te: de ce sa porti samanta unui neam blestemat?” ii spune el Ofeliei. Pentru a-si indeplini datoria sa razbunatoare, Hamlet sacrifica dragostea pentru Ofelia, care moare innecata si pe al carei tata, curteanul Polonius, il omorase luandu-l drept rege.

Laertes, fratele Ofeliei, il provoaca pe Hamlet la duel, iar regele otraveste varful spadei lui. Inainte de macelul care incheie povestea, Hamlet ii spune prietenului sau Horatio: “Soarta vrea ca eu sa inving; Dar nu stiti voi ce trist e totul in inima mea.” Are loc un duel care se incheie cu moartea lui Gertrude, Laertes, Claudius si Hamlet, ale carui ultime cuvinte sunt “restul e tacere”. Hamlet moare, nu insa inainte de a-l fi ucis pe rege, iar regina bea otrava.

Printul norvegian Fortinbras ocupa tronul, aducand un omagiu lui Hamlet si reintroducand ordinea pe care atatea crime o tulburasera.

Drumet prin Tara Beiusului(14)

Marcaj:Punct rosu

P-na Varasoaia – P. Cetatile Radesei – Belvedere – Capita – Vl. Somesului Cald – Pestera Honu – Pestera Uscata – la sud de Vf. Cuciulata – Pestera Cetatile Radesei (pe la balcoane) – P-na Varasoaia; Lungime 9,4 km (dus-întors la Cab. Varasoaia); Durata 6 h
Traseu pentru vizitarea uneia din cele mai complexe si interesante zone carstice din Muntii Bihor-Vladeasa cu mai multe pesteri, canioane, izbucuri, grupate într-o regiune deosebit de salbatica. Este compus din doua circuite care se întâlnesc în P-na Radeasa. Recomandarea SPJ Salvamont-Salvaspeo Bihor este ca acest traseu sa fie parcurs în forma cifrei 8, cu începere spre dreapta în circuitul Radesei si spre stânga în circuitul Somesului Cald. Traseu cu portiuni dificile, nerecomandat turistilor neantrenati, interzis iarna.

Civilizatia incasa

Informatii generale Imperiul Inca, vast imperiu in Muntii Anzi din America de Sud, a fost creat de catre incasi, un popor bastinas american, in secolul al XV-lea si cucerit de catre spanioli in secolul al XVI-lea. Incasii au construit o bogata si complexa civilizatie care a stapanit peste noua milioane de oameni. Sistemul incas de guvernare era unul dintre cele mai complexe organizatii politice dintre toate popoarele americii. Cu toate ca incasii s-au lipsit de un limbaj scris si de faptul ca nu cunosteau roata si bronzul, ei au realizat inovatii de inginerie fara seaman in alte parti ale Americii, intrecandu-le pana si pe cele europene. Au construit structuri de piatra imense, au construit drumuri si poduri suspendate pentru a putea traversa vaile inguste si abrupte ale muntilor Anzi. Incasii au cucerit un mare numar de oameni din vecinatati. In timpul in care imperiul a ajus la apogeul dezvoltarii sale, avea o suprafata mai mare de 906.000 km patrati. Acest teritoriu a fost centralizat pe culmile Anzilor, insa s-a extins pana spre Pacific si bazinul Amazonului. Centrul politic al imperiului era situat in Peru de astazi si cuprindea parti din: Ecuadorul de azi, Bolivia, nordul statului Chile de astazi, si nord-vestul Argentinei. Teritorul includea platouri inalte cu iarba, jungle, deserturi si vai fertile pe marginea raurilor. Originea incasilor Oamenii, cunoscuti mai tarziu ca incasi, erau organizati la inceput intr-un mic grup razboinic care vorbea limba “Quechuana” si traiau langa lacul Titicaca in sud-estul Perului, in secolul XII-XIII. Conform legendei incase, primul imparat incas, Manco Capac, impreuna cu trei frati si patru surori au iesit din pamant, din pesteri. In jurul anului 1200, Manco Capac conducea zece ayllus, sau clanuri, de la lacul Titicaca nord catre valea fertila din Cusco. Incasii au cucerit valea si au supus poporul. Au intemeiat orasul Cusco, capitala lor. Manco Capac s-a casatorit cu una din surorile sale pentru a stabili dinastia regala. El si succesorii sai au marit puterea imperiului prin casatorii, aliante si cucerirea popoarelor vecine. In timpul domniei lui Viracocha Inca, al optalea imparat, incasii stapaneau un teritoriu de 40 km in jurul orasului Cuzco. Adevarata expansiune a inceput sub conducerea lui Viracocha Inca, al optulea conducator. In 1437, a extins granitele imperiului cu 40 de km in afara zonei Cuzco. Imperiul a ajuns la dimensiunea maxima in timpul lui Huayna Copac (1493-1525). Moartea acestuia, in 1525, inainte de a numi un succesor, a dus la divizarea imperiului. Doi dintre fiii sai, gemenii Huascar si Atahualpa, care doreau tronul, au dus o lupta crincena care a slabit foarte mult imperiul. Pana la urma, victoria a fost de partea lui Atahualpa. In apogeul puterii, incasii au dezvoltat un sistem politic si administrativ de neegalat in emisfera vestica. Incasii si-au extins simtitor teritoriile dupa cucerirea Chancasilor, sub domnia fiului lui Virachocha, Pachacuti Inca Yupanqui. El a reorganizat sistemul Inca social si politic. Impreuna cu fiul sau, Topa Inca Yupanqui, a extins Imperiul de la nordul Ecuadorului de astazi pana in centrul statului Chile de astazi. Acesti conducatori au adus civilizatia incasa la apogeul dezvoltarii, au transformat capitala Cuzco intr-un centru incas de societate si guvern, au dezvoltat o religie de stat si au instaurat un sistem administrativ pentru a putea controla largile vai si numerosii supusi.  Cultura si societatea Societatea incasilor a fost organizata strict, de la imparat si familia regala la simplii tarani si oameni de rand. Imparatul era considerat descendent al zeului soarelui, Inti, si conducea ca autoritate divina. Toata puterea statea in mainile sale. Numai influenta obiceiurilor si frica de revolta contracarau puterea imparatului. Imparatul alegea pe cei mai importanti administratori dintre fiii sai. Urmatoarea clasa sociala dupa imparat era aristrocratia, care cuprindea descendenti si rude ale imparatilor. Acestia detineau cele mai importante posturi din: guvernare, religie si armata. Nobilii dintre popoarele cucerite faceau si ei parte din aristocratie si erau considerati “Incasi adoptati”. Din motive administrative, imperiul a fost impartit in mai multe organizatii, cunoscute ca: “Cele patru suyus (sfert) ale lumii”, cu capitala Cuzco in centru. Incasii si-au numit imperiul “Tahuatinsuyu”, care insemna “Taramul celor patru sferturi”. Mai tarziu, incasii au impartit fiecare parte in unitati mai mici, progresive, fiecare cu oficiali care supravegheau activitatile locuitorilor acestor unitati. Fiecarui guvernator ii serveau inca zece guvernatori districtuali, fiecare dominand peste un district de zece mii de tarani. Alt oficial era conducatorul unui sat mare care domnea peste o suprafata mai mica, care continea aproximativ 1000 de tarani. La cel mai jos nivel de organizare, un oficial supraveghea un grup de zece tarani. In total, pentru fiecare zece mii de tarani erau 1331 de oficiali. Problemele de stat ale incasilor erau bine controlate. Populatii locale intregi erau cateodata mutate in alte comunitati. Deseori, grupurile erau stabilite in locuri unde era nevoie de oameni pentru agricultura si minerit. Uneori, stabilirile erau motivate de catre stat. Plasarea vorbitorilor de Quechuana in zonele noi cucerite, dezvantaja abilitatea grupurilor locale de a se uni impotriva incasilor. Aceste restabiliri usurau modul de a raspandi ideile si cultura incasilor si mai ales uniunea imperiului. Ca sa se poata dascurca cu aceste probleme, guvernantii pastrau date stricte in legatura cu numarul populatiei, aurului, pamanturilor, recoltelor si proiectele imperiului. Cum incasii nu cunosteau scrisul, ei pastrau aceste date cu ajutorul quipului – o serie de fire inodate agtate la numite intervale pe un alt fir lung. Prin varietatea culorilor, tipurile de fire care le foloseau si spatiul dintre fire si noduri ei inregistrau datele. Dupa cucerirea lor de catre spanioli, incasii si-au pierdut abilitatea de a citi quipusuri. Guvernul a supravegheat si a invatat oamenii, prin experti, tehnici de cultivare, irigare sau terasare. Un procent din fiecare recolta a fiecarui om trecea in depozitele statului, pentru a fi distribuita la nevoie. Cele mai importante recolte erau cele de porumb si de cartofi. Lamele au fost primele animale domesticite. Au urmat cainii, ratele si porcii de Guineea. De asemenea, incasii produceau ceramica, textile, ornamente din metal, unelte sau arme. O retea complexa de drumuri din piatra conecta toate marile orase ale imperiului. Imparatii incasilor au construit o retea de drumuri pavate cu piatra pe o distanta de 16000 km. Numarul soldatilor, al oamenilor, al proviziilor sau al armelor, toate erau monitorizate si erau pastrate de catre stat. Ca un mijloc rapid de transport era barca de lemn, cu care incasii navigau de-a lungul raurilor ce traversau imperiul. Pentru a traversa apele adanci ale raurilor, incasii au construit poduri suspendate cu franghii, care uneori chiar depaseau 100 de metri in lungime. Cladirile publice ale incasilor au fost construite datorita unei taxe numita mit’a. Aceasta taxa constituia ca marea majoritate a incasilor sa munceasca pentru construirea cladirilor publice in timpul unei parti a anului. Taxa muncii a suportat constructii de scara mare, care necesitau un mare efort de munca, cladiri cum ar fi: forturile, drumurile sau podurile. Construirea drumurilor era importanta pentru stabilirea comunicatilor prin tot imperiul. Pentru a creste productia agriculturii, s-au construit terase de piatra in trepte, pe ingustele si dificilele vai ale Anzilor. Alte impresionante cladiri ale incasilor sunt maretele temple si palate, cum ar fi Templul Soarelui din orasul Cuzco, care era aproape complet din aur. Baza societatii incase era ayllu-ul, un fel de clan format din mai multe familii care traiau impreuna, pe o suprafata limitata, si care isi imparteau pamantul, animalele si recoltele. Ayllu-ul varia in marime, de la simple ferme de tarani, la orase mari. Toata lumea apartinuea unui ayllu. Daca cineva se nastea intr-un ayllu, acolo murea. Daca un barbat dintr-un ayllu nu era casatorit pana la varsta de 20 de ani, conducatorul ayllu-ului ii alegea o sotie. Cei mai multi dintre incasi erau fermieri care lucrau pamantul. Imparatul era stapanul tuturor teritoriilor din imperiu. El conducea si repartiza ayllu-urile astfel incat o familie avea o ferma. Viata de zi de zi a incasilor varia in functie de clasa sociala. Imparatul locuia intr-un superb palat de aur si argint. Desi paturile sale erau create din blana fina, el dormea pe podea, ca si oricare alt servitor sau supus de-al sau. Cu toate ca avea mai multe sotii, ca sotie oficiala era recunoscuta sora sa. Familia regala si nobilii erau scutiti de impozite si aveau numeroase privilegii. Insa, viata taranilor era total diferita de cea imparatului si de cea a nobililor. Dupa ce, la micul dejun bea o bautura specifica incasilor, chicha, un fel de bere facuta din grau fermentat, toata familia lucra pana la amiaza pe camp. Taranii si incasii care nu erau nobili, aveau dreprul la o singura sotie. Imbracamintea incasilor era foarte modesta, hainele imparatului nu erau foarte diferite fata de hainele taranilor simpli.  Religia Religia Inca era una politeistă (zeul soarelui, zeiţa pamantului, zeul porumbului ş.a.). Supuşii imperiului aveau drepul să-şi venereze zeii ancestrali atâta timp cât recunoşteau supremaţia lui Inti, zeul soare, care era cel mai important zeu venerat de conducerea Inca. Aşadar ayllu (familiile lărgite) şi oraşele-stat ce făceau parte din imperiu şi-au putut venera în continuaree proprii zei. În cadrul ceremoniilor religioase incaşii sacrificau lame, însă mai târziu au trecut şi la sacrificii umane. Mare parte din contactul dintre clasele superioare şi cele inferioare era de natură religioasă şi consta în complicate ceremonii ce durau uneori de la răsăritul până la apusul soarelui. Incasii mai credeau ca unele locuri si obiecte sunt sfinte, numindu-le haucas. Un huaca putea fi un mare templu construit de oameni, un obiect gasit in natura: un deal, etc. Incasii mai credeau si intr-o a doua viata si venerau spiritele stramosilor lor. Trupurile si mormintele mortilor erau tratate ca haucas. Dupa moartea unui incas familia sa mergea la inmormantare timp de opt zile si trebuiau sa poarte haine negre timp de un an, iar femeile trebuiau sa-si taie in fiecare dimineata cate o suvita de par. La unele sarbatori mai importante sau la evenimente mai importante se sacrificau animale si oameni.

Lancelot si Guinevere

Lancelot si Guinevere
O alta impresionanta poveste de iubire a fost cea dintre Lancelot si Guinevere, celebrul cuplu de indragostiti din legendele regelui Arthur si ale cavalerilor Mesei Rotunde. Cei doi au trait o poveste de dragoste, pe cat de frumoasa, pe atat de imposibila.
Guinevere era nimeni alta decat sotia respectatului rege Arthur, regele Camelotului. Casatoria dintre cei doi a fost una impusa de ratiuni politice. Desi il admira si il respecta pe regele Arthur, Guinevere nu il iubea.
Lancelot era unul dintre cavalerii Mesei Rotunde si in acelasi timp cavalerul de incredere al regelui. Lancelot se face remarcat prin curajul si priceperea sa in lupta.
Dragostea infiripata intre cei doi a fost acel gen de iubire care te fulgera din prima clipa, iti invadeaza sufletul si simti ca nu mai ai scapare. Lancelot s-a indragostit de regina Guinevere, iar dragostea lui a crescut cu atat mai mult cu cat regina l-a tinut departe de ea. Din pacate iubirea lor era una imposibila pentru ca ei i se opunea loialitatea fata de rege si tara. Eforturile celor doi indragostiti de a se opune iubirii pe care o simteau si de a trai respectand regulile societatii se dovedesc in final zadarnice. Ei isi dau seama ca nu se pot impotrivi fiorului dragostei, o dovada in plus ca dragostea nu se poate impune pentru ca ea se ghideaza dupa ratiuni proprii. Cavalerul viteaz si regina au devenit iubiti, traind pentru foarte putin timp patimasa dragoste in lumea lor.
Intr-o noapte, cavaleriul Agravain impreuna cu cavalerul Modred, nepotul regelui Arthur, insotiti de alti 12 cavaleri, au intrat peste cei doi iubiti. Descoperit, Lancelot s-a luptat reusind sa scape, dar regina nu a fost la fel de norocoasa. Regele Arthur afla de relatia dintre cei doi, Guinevere este prinsa si condamnata pentru adulter, pedeapsa constand in arderea pe rug. Lancelot reuseste sa fuga si sa scape de razbunarea lui Arthur, dar se intoarce in ziua executiei pentru a o salva pe iubita lui.
Aceasta aventura i-a impartit in doua parti pe Cavalerii Mesei Rotunde si a slabit puterea regatului lui Arthur. Legenda mai spune ca regatul si-a gasit sfarsitul in urma tradarii infaptuite de cei doi iubiti. Lancelot si-a incheiat zilele ca un pustnic, iar Guinevere a devenit calugarita la manastirea Amesbury, unde a si murit.
Dupa:inerferente.ro

Drumet prin Tara Beiusului(13)

Drumet prin tara Beiusului(13)

Marcaj:Cruce albastra

Piatra Graitoare (cea din Masivul Vladeasa, creasta vestica) – P-na Onceasa –Vl. Alunul Mic – Camping Runcu Ars (Ponor); Lungime 9,5 km; Durata 3 1/2 -4 h
Traseu de legatura între creasta Vladesei (pentru turistii care vin sau merg spre Stâna de Vale) si Vl. Somesului Cald. Dificultate medie, accesibil iarna pe schiuri de tura.

Othello si Desdemona

Othello si Desdemona

Povestea de dragoste dintre Othello si Desdemona apare in tragedia scrisa de William Shakespeare in 1603. Actiunea tragediei se invarte in jurul celor patru personaje principale: Othello si sotia sa Desdemona, Cassio si cel mai bun prieten al sau, Iago.

Maurul Othello se casatoreste cu Desdemona si devine guvernatorul Venetiei. Din invidie, Iago, prietenul si subalternul sau, pune la cale un plan care sa distruga fericirea conjugala a viteazului maur.

Folosindu-se de trucuri mici, de interpretari gresite si de ambiguitati, diabolicul Iago il convinge pe Othello ca frumoasa Desdemona i-a fost infidela, s-a lasat sedusa de ofiterul Cassio, ce cauta o avansare in post. Sotia lui Iago, Emilia, gaseste o batista apartinand Desdemonei pe care o da sotului sau. Acesta o duce in camera lui Cassio si ii intareste convingerile generalului despre tradarea la care este supus. Ca in toate tragediile lui Shakespeare, destinul este nemilos si adevarul nu iese la iveala cand trebuie. Orbit de gelozie, Othello o asfixiaza noaptea pe Desdemona care era nevinovata.

Afland adevarul de la Emilia care ii da totodata in vileag planurile lui Iago, Othello se injunghie cu pumnalul sau. Iago o omoara pe Emilia. In final, Cassio devine noul conducator al Ciprului, iar Iago este retinut, torturat si probabil executat.

Datorita temelor complexe: rasism, iubirea, gelozia, tradarea, povestea de iubire dintre Othello si Desdemona este edificatoare pentru lumea de azi, ramanand mereu in actualitate.
Dupa:inrtferente.ro

Drumet prin Tara Beiusului(12)

Marcaj:Banda albastra
Cabana Vladeasa – Saua între Munti – Vf. Nimaiasa – Vf. Micau – Gardul de Piatra – Piatra Tâlharului – Coasta Braiesei – Saua Cumpanatelul – Piatra Arsa – P-na Varasoaia – Cabana Padis – Sesul Gârzii – Apa din Piatra – Vf. Batrâna – P-na Calineasa – Capu Santului – Vf. Clujului – Catun Ocoale – Pensiunea Scarisoara – Vl. Ordâncusa – Gârda de Sus; Lungime 62,5 km; Durata 21 – 22 h (se parcurge în minim 2 zile, vizitându-se diferite obiective pe parcurs)
Traseu tip magistrala de creasta, care face legatura între Cabana Vladeasa – Cabana Padis – Pensiunea Scarisoara – centru Gârda de Sus. Pâna la Piatra Tâlharului traseul urmareste creasta principala a Masivului Vladeasa, oferind o priveliste larga. Pe ceata, pericol de ratacire, mai ales în zona Nimaiasa – Gardul de Piatra, si în zona Piatra Tâlharului, din cauza lipsei reperelor morfologice. Dificultate medie, accesibil iarna pe schiuri de tura, cu petrecerea noptii la cabane sau în cort. ATENTIE sporita în zona Piatra Tâlharului unde cele doua magistrale (Banda rosie si Banda albastra) se întâlnesc si coboara împreuna spre Varasoaia!

Zeii romani

Zeii romani
Numarul zeilor romani este unul deosebit de mare, fiind de ordinul miilor. La inceputurile istoriei religiei romane zeii erau socotiti niste puteri mistice, erau adorate divinitati tainice, al caror nume nu se rostea. Romanii puneau accent pe fenomenul numit pax deorum, pacea zeilor, prin care isi asigurau prosperitatea si bunastarea. Fiecare loc, imprejurare sau obiect avea propriul zeu ocrotitor si existau foarte multi zei cu atributii marunte, dar importante pentru romani. Puterea extraordinara si magica a fiecarui zeu, numen dei, se implica in viata oamenilor si in natura, ca o forta sobra, miloasa dar si razbunatoare. Astfel, zeii protejau fiecare act al vietii, de la nastere pana la moarte.
Dupa cucerirea Greciei de catre romani, a avut loc un contact puternic cu mitologia si cultura acestora. Astfel, zeii romani au inceput sa fie si ei adorati ca niste zei cu forma umane. Devenind stapani ai Greciei, romanii stabilesc corespondente intre zeii greci si zeii lor, schimbandu-le numele si, uneori, functiile: Jupiter (Zeus), Junona (Hera), Neptun (Poseidon), Venus (Afrodita), Minerva (Atena), Mercur (Hermes), Vulcan (Hefaistos), Ceres (Demetra), Bacchus (Dionysos), Apollo (Apollo), Marte (Ares), Diana (Artemis), etc.
Triada importanta de la greci Zeus, Hera si Atena se transforma in Jupiter, Marte si Quirinus, care troneaza de pe Capitoliu. Ulterior, in perioada Republicii este venerata trinitatea divina Jupiter, Iunona si Minerva de origine etrusca.
Terentius Varro (sec. II – I i.Hr.) in Antiquitatum romanorum, humanorum et divinorum libri XLI a realizat o lista sau un catalog al zeilor, cu atributele lor folositoare oamenilor. El imparte divinitatile in trei categorii:
§ dii praecipui atque selecti – reprezinta principalii zei: Jupiter, Ianus, Saturn, Apollo, Marte, Genius, Neptun, Vulcan, Diana, Luna, Venus, Vesta, Sol, Liber, Iunona, Ceres, Minerva, Tellus.
§ dii certi (zeii determinanti) – competenta lor se rezuma la o singura functie indicata si de numele zeului. Divinitatile ii protejeaza pe oameni pe tot timpul vietii, rolul lor fiind bine precizat: Educa il invata pe copil sa manance, Potina sa bea apa, mireasa este condusa la altar de Domidicus, Domitius asista la instalarea ei, Virginiensis participa la desfacerea cingatorii sotiei, etc.
§ dii incerti (zei nedeterminanti) – au diverse roluri cu caracter general. Sunt zeitati ai vietii particulare: lares, manes, penates sau eroi.
Divinitatile straine sunt adoptate prin evocatio – o ruga catre zeii unui alt oras ca sa paraseasca lacasul lor de cult si sa se mute la Roma. Introducerea de culte se realizeaza cu ajutorul interpretatio Romana. Astfel, patrunde cultul lui Cybela din Frigia (205 i.Hr.), preluat de romani sub denumirea de Magna Mater (Marea Mama). In timpul imperiului se impune adoratia veneratia fata de imparat, care intruchipeaza statul, si cultele bazate pe mistere, precum Attis si Mithras.
Zeii romani jucau rolul unor oameni cu superputeri, asa ca, in timp a devenit normal ca puternicii conducatori ai Romei sa fie tratati ca niste zei. Cezar a fost primul zeificat si tratat ca zeu dupa moartea sa. Mai tarziu, unii dintre cei mai buni imparati au fost declarati zei de catre Senat, dar numai dupa moarte lor. In timpul vietii ei erau simplii muritori.Toti romanii trebuiau sa venereze imparatii divini.
Romanii dedicau zeilor plante sacre (stejarul si laurul), pasari sfinte (vulturul si ciocanitoarea) si animale sfinte (lupul, si, mai ales, lupoaica, vulpea si scroafa prolifica cu 30 de purcei). Spre deosebire de religia greaca unde zeii domnesc, statuile romane ii prezinta pe zeii romani ca fiind mult mai binevoitori fata de adoratia credinciosilor. Romanii le datorau acestor zeitati belsugul, puterea, norocul, vitejia, tandretea, puritatea virginala, castitatea familiei, caldura caminului, siguranta si linistea patriei, lumina zilei, odihna, intelepciunea si mai cu seama dreptatea.
Principalii zei din mitologia romana

Aesculapius (Esculap) a fost zeul medicinei, al tamaduirolor in mitologia romana si a fost preluat din mitologia greaca, unde acest zeu era reprezentat de Asclepios (greaca Ἀσκληπιός). A fost fiul lui Apollo provenit din uniunea cu Coronis (sau Arsinoe). Conform legendei, s-a casatorit cu Epiona, de unde au rezultat: Hygieia, Meditrina, Panaceia, Aceso, Iaso, Aglaia si trei fii: Machaon, Telesphoros si Podalirius. De asemenea, a mai avut un fiu, Aratus, cu Aristodama. Copii lui Aesculapius sunt si ei asociati cu medicina astfel ca Hygieia este originea cuvantului igiena si Panaceia este originea cuvantului panaceu (un medicament despre care se spunea ca vindeca orice boala). Aesculapius, initiat de centaurul Chiron in tainele medicinei, nu s-a multumit doar sa vindece, ci a inceput sa-i invie pe cei morti. Acest fapt a atras asupra sa mania lui Jupiter, care l-a omorat cu trasnetul sau. Este reprezentat printr-un barbat mai in varsta avand un bat in mana si cu un sarpe incolacit.

Apollo era in mitologia romana si cea greaca, zeul zilei, al luminii si al artelor, protector al poeziei si al muzicii, conducatorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era numit si Phoebus-Apollo. Era fiul lui Jupiter si al Latoniei. Pentru ca Iuno, din gelozie, ii refuzase Latonei un loc unde sa poata naste, Neptun a scos la iveala, din malurile marii, insula Delos. Latonia a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo si pe Selene. Crescand miraculos de repede, la numai cateva zile dupa nastere Apollo, al carui arc si ale carui sageti devenisera temute, a plecat la Delphi, unde a ucis sarpele Python, odinioara pus de Iuno sa o urmareasca pe Latonia si care ulterior devenise spaima intregului tinut. Dupa aceea Apollo a infiintat acolo propriul sau oracol, instaurand totodata si Jocurile Pitice. Un alt episod care i se atribuia era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Aesculapius, initiat de centaurul Chiron in tainele medicinei, nu s-a mai multumit sa vindece, ci a inceput sa-i invie pe cei morti. Acest fapt a atras asupra sa mania lui Jupiter, care l-a omorat cu trasnetul sau. Indurerat de pierderea lui si neputand sa se razbune pe Jupiter, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului sau pe ciclopi, ucigandu-i la randul sau, cu sagetile lui. Singura vina a acestora era faptul ca faurisera trasnetul lui Jupiter. Drept pedeapsa pentru actul sau necugetat, Apollo a fost osandit de Jupiter sa slujeasca timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El si-a ispasit pedeapsa pazind turmele lui Admetus. Apollo a iubit numeroase nimfe si muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene, Marpessa, Cassandrasi uneori chiar tineri ca Hyacinthus si Cyparius. Zeul era infatisat ca un tanar frumos si inalt, cu o statura zvelta si impunatoare. Atributele lui erau multiple: initial, Apollo era considerat ca o divinitate temuta, razbunatoare care, justificat sau nu, raspandea molimi sau pedepsea cu sagetia aducatoare de moarte pe oricine ii statea impotriva. Era socotit totodata zeu vindecator, priceput in arta lecurii, si tatal lui Aesculapius. Avea darul profetiei, de care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea ca, indragostit fiind de Cassandra, fiica lui Priamus, Apollo ar fi initiat-o si pe ea in aceasta taina. Mai tarziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei si al artelor frumoase. Era infatisat, in aceasta calitate, inconjurat de muze, pe muntele Parnassus. Apollo era zeul invocat in calatorii, de cei care navigau pe mare, care proteja orasele sinoile constructii. Se spunea ca impreuna cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetatii Megara, care fusese distrusa. In sfarsit, Apollo era considerat ca zeu al luminii (de aici si epitetul de Phoebus) si era identificat adesea cu insusi Soarele. Era serbat in numeroase centre ale lumii grecesti: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc. In cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollonares, si tot acolo, pe vremea imparatului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite. Apollo este reprezentat printr-un barbat nud cu o harpa sau un arc.

Bacchus, zeul strugurilor, al vinului si implicit al veseliei, a fost unul dintre cei mai populari zei ai vechilor romani. Corespondentul sau in mitologia greaca este Dionysos. Jumatate om, jumatate zeu, Bacchus se simtea mai apropiat de oameni. Lor le-a oferit in dar secretul fabricarii vinului, iar oamenii il cinsteau cum se cuvine, in lungi petreceri, mai ales la inceput de toamna, cand zeul se intorcea pe pamant, pentru degustarea primului vin al anului. Se spune ca, intotdeauna, zeul venea sa petreaca alaturi de oameni, dar, pentru asta, oamenii trebuiau sa respecte o dorinta anume a zeului – sa bea doar din cupe de ametist, deoarece ametistul amintea zeului de o poveste de dragoste, sfarsita tragic din vina lui si a excesului de vin. Demult, Bacchus fusese indragostit de o frumoasa nimfa, pe nume Amethyste. Dar pentru ca nimfa nu-l iubea si l-a respins, zeul – ametit de vin si dornic de razbunare – a prefacut-o in stanca. Nemaiputand apoi schimba nimic, cu toata puterea lui zeiasca, Bacchus, cuprins de regrete, si-a spart cupa de vin de stanca si si-a promis sa nu mai bea niciodata pana la uitarea de sine. Stanca a capatat atunci culoarea violet-rubinie a vinului. Atinse de ea, alte pietre se transformau si ele, pe loc, in ametiste. Cum termenul grec amethystos inseamna “cel ce nu e beat”, a bea din cupe taiate in ametist echivala cu a ramane mereu lucid, a nu bea, de fapt, peste masura. Este reprezentat printr-un barbat nud cu o coroana din frunze de struguri.

Ceres este zeita romana a recoltei si graului. Ceres provine din sincretismul dintre o veche divinitate italica agrara si zeita greaca Demetra. In epoca imperiala patroneaza simbolic painea alba. Dupa izvoarele latine, sabinii numeau ceres painea si granele. Romanii o serbau in festivalurile Ludi Cereris sau Cerealia, intre 12-19 aprilie, venerand-o drept creatoarea recoltelor; in acest sens, era invocata ca fiind cea care-i invata pe oameni detaliile tehnice ale agriculturii: semanatul, secerisul etc. Astfel devine zeita intregii lumi vegetale, dar si divinitatea htonica a mortilor. La ceremoniile consacrate zeitei, femeile nu puteau asista decat daca erau curate. Mai tarziu, Ceres face parte dintr-o triada a plebei, impreuna cu Liber Pater si Libera. Este reprezentata printr-o femeie mai in varsta (pe un tron sau in picioare) cu un sceptru.

Diana, veche divinitate italica, identificata mai tarziu cu Artemis din mitologia greaca. Era considerata zeita luminii, al carei simbol stralucitor era Luna, si zeita vanatorii, sora geamana cu Apollo. Era fiica lui Jupiter si a Latoniei. La inceput a avut aceleasi atribute cu fratele ei: era o divinitate razbunatoare, care semana molimi si moarte printre muritori. Diana isi secondeaza fratele in numeroase actiuni: il insoteste in exil atunci cand Apollo ispaseste omorarea Phytonului, e alaturi de el in razboiul troian, participa impreuna la uciderea copiilor Niobei etc. Cand Apollo ajunge sa fie identificat cu Helios (Soarele), Diana e identificata cu Selene (Luna). Mai tarziu, Diana capata atribute de zeitate binefacatoare: ea era, de pilda, considerata protectoare a campurilor, a animalelor si a vindecarilor miraculoase. In calitatea sa de zeita a vanatorii era infatisata ca o fecioara salbatica, singuratica si care cutreiera padurile insotita de o haita de caini, daruiti de Pan, ucigand animalele cu arcul si cu sagetile ei faurite de Vulcanus. Insensibila la dragoste, ii pedepsea pe toti cei care incercau sa se apropie de ea, daca la randu-i incerca sa se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece si stranie. Este reprezentata printr-o femeie imbracata cu o haina scurta inaramata cu un arc si o sageata, insotita de un cerb.

Ianus, una dintre cele mai vechi divinitati din mitologia romana. La origine, Janus a fost un rege care a domnit in Latium in epoca de aur. Dupa moarte a fost divinizat. Ca zeu protector al Romei i se atribuia un miracol care a salvat cetatea de o invazie a sabinilor: in timp ce dusmanii se pregateau sa treaca peste zidurile Capitoliului, Ianus a facut sa tasneasca in fata lor un suvoi fierbinte, care i-a silit sa se retraga. In amintirea acestui fapt persista la Roma obiceiul de a lasa in timp de razboi portile templului lui Ianus deschise, pentru a-i da posibilitate zeului sa vina in ajutorul romanilor. In timp de pace ele se inchideau. Ianus era infatisat cu doua fete opuse: una privea inainte, cealalta, inapoi. Era zeul timpului, al sarbatorilor si riturilor de trecere si al fenomenelor de tranzitie.

Iuno (Iunona) este sotia lui Jupiter, echivalentul roman al zeitei grecesti Hera. Parintii zeitei sunt Saturn (zeu) si Ops. Este numita “Lucina”, datorita faptului ca ajuta femeile la nasteri, fie “Juga”, pentru ca patrona casatoriile. Este de asemenea “patroana protectoare” a orasului Roma fiind venerata pe Capitoliul din Roma. Sarbatorile de 1 martie erau inchinate ei purtau numele de Matronalia (lat. femeie) si aminteau de rolul salvator pentru cetate al femeilor sabine rapite odinioara, care s-au aruncat in incaierare intre parintii si noii lor soti, impiedicandu-i sa se macelareasca reciproc. Cand cetatenii romani au fost surprinsi de un atac dusman neasteptat, gastele au dat alarma, instiintand pe Iunona care primeste porecla de Monetal (cea ce da alarma), salvand astfel Roma. Pentru ca templul zeitei era in apropiere de locul unde se bateau monezile, baterea de monezi si monezile (banii) erau denumiti “moneta”. Denumirea lunii iunie provine de la aceasta zeita, ziua de 14 februarie ziua “Sfantului Valentin”, “ziua indragostitilor”, sarbatorita in Europa Occidentala, este atribuita la fel, ca o reamintire a zeitei, fiind cinstita cu un buchet de flori daruite persoanei iubite. Cunoscuta ca foarte geloasa, Iuno s-a razbunat pe toate muritoarele sau zeitele cu care sotul sau a inselat-o.

Jupiter in mitologia romana este stapanul zeilor si al oamenilor, asimilat cu Zeus in panteonul grecesc. El era numit Jupiter Optimus Maximus (Jupiter Cel mai Inalt, Cel mai Mare), fiind zeitatea suprema a statului roman, avand in grija legile si ordinea sociala. Jupiter este o derivatie a lui Jove si pater (latina: tata). Era considerat drept divinitate suprema, datatoare de viata si de lumina, care carmuia cerul si pamantul, stapanea tunetul si trasnetul, dezlantuia ploile si furtunile etc. Legate de aceste atribute, Jupiter purta o serie de epitete, ca: Fulgurator, Fulminator, Tonans etc. Templul sau se afla la Roma, pe Capitoliu si, de aici, el a mai capatat un epitet – Capitolinus. Dar denumirea cea mai cunoscuta care il desemna era Optimus Maximus (“cel mai bun si cel mai mare”). Ca ocrotitor al romanilor si al Romei in special, Jupiter era cinstit cu precadere de consulii care intrau in functie, de generalii care se intorceau victoriosi, de invingatorii in intrecerile sportive, de cei care imparteau dreptatea etc. El era venerat si avea cate un templu in toate orasele Imperiului Roman. Jupiter este reprezentat printr-un barbat cu barba, cu o corona de lauri pe cap si cu un “fulger” in maini.

Marte (in latina Mars) a fost zeul roman al razboiului. A fost fiul lui Jupiter si al Iunonei si una dintre cele trei divinitati protectoare ale Romei (alaturi de Jupiter si Quirinus). Romanii il considerau drept protectorul lor si tatal lui Romulus. Era, la origine, zeul renasterii naturii, devenind mai tarziu zeul razboiului si al agriculturii. A fost identificat de timpuriu cu Ares, din mitologia greaca. Este reprezentat printr-un barbat inarmat de lupta (scut, coif, spada, sulita).

Mercurius (Mercur) era mesagerul zeilor, zeul comertului si al calatorilor – si, pentru acest atribut, i se ridicau statui la toate raspantiile – dar si al hotilor si al borfasilor. El era protectorul pastorilor si calauza umbrelor celor morti catre meleagurile Infernului. In general, era considerat drept patronul muzicii, al oricarei inventii, al mestesugurilor etc. In mitologia greceasca zeul mesager purta numele de Hermes. La romani mama lui Mercurius era veche divinitate de origine obscura. Simboliza, se pare, Primavara. Mai tarziu a fost identificata cu Maia din mitologia greaca. Mercurius, fiul lui Jupiter si al unei pleiadei, s-a nascut intr-o pestera pe muntele Cyllene, din Arcadia. Inca de timpuriu, Mercurius si-a vadit aptitudinile si talentele. Abia nascut, copilul a iesit din scutece si a fugit pana in Thessalia, de unde a furat cirezile pe care le pastea acolo fratele sau, Apollo. Nimeni nu l-a vazut in afara de un cioban, pe nume Battus. Dupa ce a ascuns animalele, Mercurius s-a intors inapoi in pestera in care s-a nascut. Acolo, la intrare, a gasit o broasca testoasa si, cu ingeniozitatea-i caracteristica, a intocmit din carapacea ei o lira. Intre timp Apollo a luat urma hotului si, ajuns la pestera cu pricina, l-a silit pe Mercurius sa-i inapoieze vitele. Auzind insa sunetul minunat al lirei, zeul s-a invoit sa i le lase in schimbul noului instrument. Mai tarziu, tot de la Apollo a primit Mercurius si faimosul caduceu, care a devenit – alaturi de palaria cu boruri largi si de sandalele de aur inaripate – unul dintre atributele zeului. Mandru de istetimea fiului sau, Jupiter l-a facut pe Mercurius mesagerul zeilor. In aceasta calitate, in majoritatea legendelor Mercurius joaca un rol secundar.

Minerva, la romani, zeita intelepciunii, a artelor si a strategiei razboinice. La origine ea a fost o veche divinitate etrusca, identificata mai tarziu cu Athena, din mitologia greaca. Era zeita intelepciunii, pe care grecii o mai numeau Pallas. Minerva era fiica lui Jupiter si a lui Metis. Jupiter a inghitit-o insa pe Metis inainte ca aceasta sa nasca, asa incat Minerva a iesit direct din capul lui Jupiter, cu arme si armura cu tot. In momentul cand a aparut pe lume, a slobozit un racnet razboinic, care a cutremurat cerul si pamantul. Minerva era simbolul atributelor unite ale parintilor ei. Ea personifica forta mostenita de la Jupiter, imbinata cu intelepciunea si prudenta lui Metis. Zeita razboinica este reprezentata cu coif, sulita si egida pe care era zugravit capul Gorgonei.

Neptunus, la romani, zeul Marii, identificat cu Poseidon din mitologia greaca. Neptunus, zeul marii, fiul lui Saturnus si al Rheei. Ca si ceilalti frati ai sai, cand s-a nascut, Neptunus, a fost inghitit de catre tatal sau si apoi dat afara. Cand s-a facut impartirea Universului, lui Jupiter i-a revenit Cerul, lui Orcus lumea subpamanteana, iar lui Neptunus Imparatia apelor. El salasluia in fundul marii impreuna cu sotia sa, Amphitrite, alaturi de care, uneori, urmat de un intreg cortegiu marin si purtat de un car tras de cai inaripati, spinteca valurile. Neptunus starnea furtunile sau facea ca apele marii sa devina linistite, el scotea insule la iveala sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul sau, facea sa izvorasca rauri sau sa se inchege lacuri. O data el a incercat impreuna cu Iuno si cu Minerva sa-l puna in lanturi pe Jupiter, dar incercarea a dat gres. De atunci Neptunus a fost mereu alaturi de preaputernicul sau frate care carmuia destinele lumii. Cu zeitele sau cu muritoarele de rand Neptunus a avut numerosi fii si fiice, majoritatea infatisati ca niste fiinte monstruoase sau a caror forta era de temut. Printre acestia se numarau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus – regele lestrigonilor, Triton etc.

Pluton este zeul roman echivalent cu Hades la greci, fiind zeul lumii de dincolo. La origine, el se numea Plutus si era considerat drept zeul bogatiilor, al aurului si al altor minereuri. Deoarece acestea trebuiau scoase de sub pamant, Pluton a fost recunoscut drept zeul lumii subterane fizice, si dupa aceea si al lumii spirituale, el fiind asociat cu moartea. El pazea portile infernului pentru a nu iesi sufletele celor morti.

Saturn (in latina Saturnus) a fost o veche divinitate de origine italica, care patrona muncile agricole si roadele pamantului. El a fost identificat de-a lungul timpului cu titanul Cronos, din mitologia greaca. In evul mediu el era cunoscut ca fiind zeul roman al agriculturii, justitiei si dreptatii; in mana stanga avea o secera, iar in mana dreapta avea spice de grau. Numele mamei sale era Helen sau Hel. Sotia lui Saturn era Ops (echivalenta romana a lui Rhea). Saturn a fost tatal lui Ceres, Jupiter si Veritas, printre altii. Saturn avea templul pe Forum Romanum, care continea trezoreria regala.

Tellus, la romani, veche divinitate si personificare a Pamantului, identificata cu Gaea din mitologia greaca. Tellus, considerata in vechime drept element primordial din care se trageau toti ceilalti zei. Tellus s-a nascut dupa Chaos (Haosul), zamislindu-i, la randul ei, pe Uranus (Cerul) si pe Pontus (Marea). Din unirea ei cu Uranus s-au nascut titanii, titanidele si ciclopii. Toti acesti copii ai Terrei il urau insa pe tatal lor, Uranus, fiindca ii silea sa traiasca in adancurile pamantului si nu le ingaduia sa vada lumina zilei. Pentru a-si scapa copiii de tirania lui Uranus, Terra (Tellus) l-a ajutat pe unul dintre ei, pe Saturnus, sa-si mutileze tatal. Din picaturile de sange scurse de la Uranus, care au cazut pe pamant si l-au fecundat, s-a nascut o noua generatie de copii: ereniile, gigantii si nimfele. Dupa mutilarea lui Uranus, Terra s-a unit cu celalalt fiu al ei, Pontus, si a zamislit o serie de divinitati marine, printre care se numarau Ceto, Nereus si Thaumas. Domnind asupra universului, Saturnus se dovedeste insa la fel de tiran ca si tatal sau. Atunci Terra hotaraste sa-l nimiceasca si pe el. Saturnus se unise de mai multe ori cu sora sa Rhea, si avusese cu ea mai multi copii, pe care insa ii inghitise pe rand. Cand a fost sa-l nasca pe Jupiter, ca sa-si scape copilul de furia tatalui, Rhea a cerut sprijinul Terrei. Aceasta i-a dezvaluit voia destinului: Jupiter avea sa supravietuiasca si sa-si doboare tatal, cu sprijinul titanilor. Cu ajutorul Terrei, Rhea reuseste sa-l insele pe Saturnus si sa-l ascunda pe Jupiter. Mai tarziu, cand Jupiter ajunge sa conduca destinele lumii, Terra, nemultumita si de carmuirea lui, da nastere – unindu-se de data aceasta cu Tartarus – unor fiinte monstruoase: Typhon si Echidna. Typhon le declara razboi zeilor, care mult timp sunt inspaimantati de forta lui uriasa. Tot Terrei ii sunt atribuiti – dupa diferite versiuni – numerosi alti copii monstruosi, printre care: Antaeus, Charybdis, harpiile etc. Intr-o perioada mai tarzie Terra trece drept mama tuturor zeilor si ulterior cultul ei se identifica fie cu cel al zeitei Ceres, fie cu cel al Cybelei.

Venus este numele roman al zeitei grecesti Afrodita, zeita dragostei, frumusetii si fertilitatii. Initial o veche divinitate de origine latina, protectoare a vegetatiei si a fertilitatii, ea a fost identificata apoi cu Afrodita. Era consoarta lui Vulcan. Era considerata stramoasa romanilor datorita intemeietorului legendar, Aeneas, si juca un rol important in multe mituri si festivitati romane. Casatorita cu Vulcanus, a fost iubita de Marte, zeul razboiului, de Bacchus, Mercurius si Neptunus, dintre zei, iar dintre muritori de Anchises si Adonis. A avut mai multi copii: cu zeul Mercurius pe Eros, cu Marte pe Anteros si pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas etc. In legatura cu farmecul si puterea lui Venus circulau numeroase legende: un episod cunoscut este acela al infidelitatii ei fata de Vulcanus care, descoperind legatura ei cu Marte, a chemat toti zeii Olimpului drept martori, surprinzandu-i impreuna pe cei doi. Un alt episod, celebru de data aceasta, este judecata lui Paris: Jupiter a poruncit ca marul de aur aruncat de Eris, zeita vrajbei, si revendicat in egala masura de Iuno, Minerva si Venus, sa fie acordat de un muritor, Paris, aceleia pe care o va socoti el mai frumoasa. Cele trei zeite s-au infatisat inaintea lui Paris pe muntele Ida si au inceput sa-si laude farmecele, promitandu-i fiecare cate un dar. Cucerit de frumusetea lui Venus si de darul fagaduit de ea – acela de a o lua de sotie pe cea mai frumoasa muritoare, pe Helena – Paris i-a dat ei marul. Alegerea lui Venus si rapirea Helenei au constituit originea razboiului troian. In cursul acestui razboi, in care rivalele ei, Iuno si Minerva, au sprijinit tabara adversa, Venus i-a ajutat in mod constant pe troieni, in special pe Paris si pe Aeneas. Ea a fost chiar ranita in lupta de catre Diomedes. Daca nu a putut impiedica moartea lui Paris si distrugerea Troiei, in schimb, salvarea lui Aeneas se datoreste lui Venus, care l-a ajutat sa ajunga pe tarmurile Italiei. Tot datorita acestui fapt zeita era socotita, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei.

Vesta, fiica lui Saturn, a fost o veche divinitate romana, considerata drept protectoare a focului din camin si a caminului in general. Vesta este adesea identificata cu Hestia din mitologia greaca. Prezenta lui Vesta era simbolizata prin focul sacru care ardea in templele sale. Focul lui Vesta era pazit in temple de preotesele ei, Vestalele. Acest foc sacru era innoit la fiecare 1 Martie si a ars pana la 1 Martie 391 e.n., cand imparatul Teodosiu I a interzis slujbele pagane in public. Vestalele, proveneau din familii romane nobile de patricieni si erau obligate sa-si pastreze virginitatea timp de 30 de ani, fara dreptul de a se casatori sau de a da nastere unor copii.

Vulcanus (Vulcan) a fost o veche divinitate romana, identificata de timpuriu cu Hefaistos din mitologia greaca. Vulcan, fiul lui Jupiter si al Iunonei, era considerat zeul focului. Vulcan era schiop iar infirmitatea sa se datora fie faptului ca fusese aruncat de Jupiter din inaltul cerului, fiindca in cursul unei dispute dintre parintele zeilor si Iuno, el luase apararea mamei sale, fie faptului ca se nascuse infirm si, rusinata, Iuno il aruncase in mare, de unde a fost luat si crescut de Tethys. Timp de noua ani Vulcan a trait intr-o grota din fundul marii. Resedinta sa de predilectie a ramas insa vulcanul Etna din Sicilia. Acolo, in atelierele fierariei lui divine, ucenicii sai – ciclopii – prelucrau fierul si celelalte metale. Din mainile dibace ale zeului faurar au iesit tot felul de obiecte si fenomene minunate: un tron de aur daruit Iunonei, armele lui Ahile, lucrate la rugamintea lui Tethys, trasnetele lui Jupiter, faimosul colier al Harmoniei etc. Vulcan a fost cel care a ajutat la nasterea Minervei, inlesnind ca zeita sa iasa din capul divinului ei tata. Zeul Vulcan a fost cel care a modelat, din tarana, trupul Pandorei. Vulcan a fost cel care l-a tintuit si pe Prometeu pe muntele Caucasus. Desi inzestrat cu un fizic urat, Vulcan a fost sotul lui Venus.
Dupa:interferente.ro

Drumet prin Tara Beiusului(11)

Marcaj :Punct rosu
(Circuitul Pesterii Ursilor): Vl. Sighistelului – Sodolul Laurului – Dl. Brusturi – P. Ursilor – Vl. Brusturi – Dl. Dosuri – Fata Plaiului – P. Magura – Vl. Sighistelului – Sodolul Laurului; Lungime 14 km; Durata 4 – 5 h
Traseu de legatura între obiectivele carstice de pe Valea Sighistelului si zona turistica Pestera Ursilor – Chiscau. Traseu pe alocuri dificil, neaccesibil pe timpul iernii.

Tristan si Isolda

Povestea dintre Tristan si Isolda este una dintre cele mai frumoase povesti de iubire si porneste de la mitul celtic al iubirii invincibile. Aceste doua nume nu se pot rosti separat, cand spui Tristan, automat iti vine continuarea, Isolda. Povestea a circulat in diferite variante si a suscitat imaginatia multor artisti.

Povestea are loc in Evul Mediu, in timpul domniei Regelui Arthur. In versiunea cea mai cunoscuta, cei doi indragostiti apar la inceput in ipostaza de mari adversari. Tristan, nepotul regelui Mark al Cornwallului, il ucide pe regele Irlandei, care era fratele Isoldei. Isolda jura ca va razbuna moartea fratelui sau.

Cei doi ajung sa se cunoasca atunci cand Tristan primeste misiunea de a o peti pe Isolda pentru unchiul sau si de a o insoti pe aceasta pana la curtea regelui Mark. Isolda vrea sa il otraveasca pe Tristan pentru a se razbuna, dar soarta face ca otrava sa fie inlocuita cu o potiune de dragoste. Isolda si Tristan beau din acelasi pocal si intre ei se infiripa o dragoste puternica. Dragostea lor, explicata prin licoarea magica pe care o beau cei doi, sugereaza ideea ca iubirea are darul de a ne scoate din lumea reala (plina de rautati) si de a ne transpune intr-o lume miraculoasa, a lumea a iubirii si fericirii.

Isolda este nevoita sa se casatoareasca cu regele Mark desi inima sa ii era daruita lui Tristan. In ciuda acestui lucru, aventura dintre cei doi continua in secret. Cand Regele Marc afla de iubirea lor, decide sa o ierte pe Isolda, insa Tristan este izgonit din Cornwall.

Cei doi indragostiti reusesc sa fuga impreuna si un timp traiesc in padure. Desi viata in padure este dura cei doi sunt fericiti pentru ca sunt impreuna. In final, Isolda se intoarce la regele Mark, desi in inima ei va simti mereu iubire pentru Tristan. Cu sufletul frant, acesta paraseste tara, fara sa-si afle linistea in absenta iubitei sale.

Tristan fuge in Bretania unde o cunoaste pe Iseult. El este atras de ea din cauza asemanarii de nume cu cel al iubirii sale adevarate. Tristan si Iseult se casatoresc, insa comuniunea dintre cei doi nu se consuma pentru ca Tristan nu o putea uita pe Isolda.

Cazut grav bolnav la pat, Tristan doreste sa o vada pe Isolda in speranta ca revederea ei va reusi sa-l vindece. Pentru a stii ce decizie va lua Isolda, se stabileste un “cod”. Daca Isolda este de acord sa vina sa il vada, panzele corabiei cu care venea trebuiau sa fie albe, iar daca nu dorea sa vina, panzele sa fie negre. Prima care a vazut panzele a fost Iseult care a fugit la Tristan sa-i dea vestea ca acestea sunt negre, deci Isolda nu a dorit sa vina. Orbita de gelozie, Iseult a mintit, astfel incat Tristan nu a aflat niciodata ca Isolda era in drum spre el si ca panzele erau albe. Tristan a murit la scurt timp dupa aflarea vestii. Nici Isolda nu a mai rezistat mult, dandu-si sufletul din suferinta pentru iubitul sau pierdut.

Legenda glorifica forta eterna a iubirii, singura care da legitimitate uniunii dintre Tristan si Isolda. Desi finalul este unul tragic si aduce moartea celor doi indragostiti, mesajul legendei este acela ca atunci cand exista iubire adevarata, desi fortati de imprejurari doi oameni nu pot fi impreuna, dragostea lor poate ramane sincera si puternica pana la final.

Zeii romani si corespondentii lor in mitologia greaca

Aesculapius a fost zeul medicinei, al tamaduirolor in mitologia romana si a fost preluat din mitologia greaca, unde acest zeu era reprezentat de Asclepios.
Apollo era in mitologia romana si cea greaca, zeul zilei, al luminii si al artelor, protector al poeziei si al muzicii, conducatorul corului muzelor, personificare a Soarelui.
Bacchus, zeul strugurilor, al vinului si implicit al veseliei, avea ca si corespondentul in mitologia greaca pe Dionysos.
Ceres este zeita romana a recoltei si graului avand ca si corespundent zeita greaca Demetra.
Diana zeita luminii, al carei simbol stralucitor era Luna, si zeita vanatorii era identificata cu Artemis din mitologia greaca.
Iuno (Iunona) este sotia lui Jupiter, echivalentul roman al zeitei grecesti Hera.
Jupiter in mitologia romana este stapanul zeilor si al oamenilor, asimilat cu Zeus in panteonul grecesc.
Marte a fost zeul roman al razboiului identificat de timpuriu cu Ares, din mitologia greaca.
Mercur era mesagerul zeilor, zeul comertului si al calatorilor, dar si al hotilor si al borfasilor, protectorul pastorilor si calauza umbrelor celor morti catre meleagurile Infernului, patronul muzicii, al oricarei inventii, al mestesugurilor etc. fiind identificat cu zeul grec Hermes.
Minerva, la romani, zeita intelepciunii, a artelor si a strategiei razboinice, a fost identificata mai tarziu cu Athena, din mitologia greaca.
Neptunus, la romani, zeul Marii, a fost identificat cu Poseidon din mitologia greaca.
Ops, sotia lui Saturn, Zeita Mama are ca si corespondent la greci pe Rhea, sotia lui Cronos.
Pluton este zeul lumii de dincolo, zeul lumii subterane fizice, si dupa aceea si al lumii spirituale, el fiind asociat cu moartea. El pazea portile infernului pentru a nu iesi sufletele celor morti. Il are ca echivalent pe zeul Hades la greci.
Saturn zeul roman al agriculturii, justitiei si dreptatii a fost identificat de-a lungul timpului cu titanul Cronos, din mitologia greaca.
Somnus, zeul somnului il are ca si corespondent la greci pe zeul Hypnos.
Tellus sau Terra, veche divinitate si personificare a Pamantului, a fost identificata cu Gaea sau Gaia din mitologia greaca.
Venus este numele roman al zeitei grecesti Afrodita, zeita dragostei, frumusetii si fertilitatii.
Vesta, zeita protectoare a focului din camin si a caminului in general, este adesea identificata cu Hestia din mitologia greaca.
Vulcanus (Vulcan) zeul focului, a avut ca si echivalent pe Hefaistos din mitologia greaca.

Romeo si Julieta

Povestea iubirii dintre Romeo si Julieta, este probabil cea mai cunoscuta poveste de dragoste din istoria omenirii. Tragedia in cinci acte, Romeo si Julieta, este opera marelui dramaturg William Shakespeare si a fost scrisa in 1594-1595. Inca de la prima reprezentatie, piesa a fost primita cu mare entuziasm, si exista voci care spun ca povestea celor doi indragostiti se bazeaza pe o intamplare reala. Autorul nici a confirmat, nici nu a infirmat aceasta ipoteza.

Actiunea tragediei shakespeariene se petrece la Verona, protagonistii fiind descendentii a doua familii care se dusmanesc de moarte, Montague si Capulet.

Intriga acestei tragedii o constituie intalnirea Julietei cu Romeo. Romeo o vede pe Julieta la o petrecere la castelul Capuletilor unde reuseste sa vorbesca cu ea si chiar sa o sarute. La inceput cei doi nu isi cunosc identitatea, nestiind ca apartin celor doua familii vrasmase din Verona. Ca dovada a puternicelor sentimente putem observa ca cei doi trec cu usurinta peste obstacolul social si peste ura crancena ce era prezenta intre familiile lor de mai multi ani.

Sentimentele celor doi devin in timp din ce in ce mai puternice, culminand cu celebra scena a balconului, cand Romeo ii marturiseste Julietei dragostea sa. Convinsi fiind ca nu vor reusi sa fie impreuna cunoscuta fiind ura dintre cele doua familii, Romeo si Julieta hotarasc sa se cunune in secret, cu complicitatea doicii fetei. Cel care oficiaza acesta cununie este parintele Lorenzo.

Evenimentele iau o turnura tragica atunci cand Romeo il ucide pe Tybalt, varul Julietei, in urma unei confruntari ce are loc in piata publica. Ca urmare a acestui eveniment, familia Capulet decide ca Romeo trebuie sa fie pedepsit pentru fapta sa.

Nestiind nimic despre povestea de iubire dintre Romeo si Julieta, parintii Julietei decid ca fiica lor trebuie sa se casatoreasca cu Paris. Doica fetei o sfatuieste pe Julieta sa accepte casatoria cu Paris, pentru ca Romeo va muri cu siguranta drept pedeapsa pentru uciderea lui Tybalt.

Nestiind cum sa procedeze, Julieta merge la parintele Lorenzo pentru a-i cere sfatul. Acesta ii spune sa accepte sa se casatoreasca cu Paris, dar sa bea in ziua nuntii o licoare preparata de el, care va da impresia ca este moarta. Julieta urmeaza sfatul parintelui, bea licoarea si este gasita de doica zacand in pat. Fiind considerata moarta Julieta este inmormantata in cavoul familiei.

Parintele Lorenzo incearca sa dea de urma lui Romeo si sa-i dea de veste ca totul este doar o inscenare. Insa, afland de moartea iubitei lui, Romeo cumpara o sticluta de otrava si merge la mormantul Julietei. Aici, el bea otrava si moare. Trezindu-se, Julieta il vede pe Romeo mort langa ea si se sinucide cu pumnalul iubitului ei.

In acest mod tragic se sfarseste povestea de dragoste a celor doi. Dupa moartea tinerilor, cele doua familii se impaca, convinsi fiind ca ura dintre ei a dus la moartea celor doi indragostiti.