sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Politica externa alui Iuliu Maniu


Politica externă a lui Iuliu Maniu
de Cicerone Ionitoiu

Preşedintele Partidului Naţional, Iuliu Maniu, a urmărit şi militat în politica externă pentru participarea României în cadrul organizaţiei Societăţii Naţiunilor, preconizată în punctul 14 din „Declaraţia preşedintelui american Wilson" prin care se spunea în ianuarie 1918 că o asociaţie generală a naţiunilor trebuie creată în scopul garantării mutuale a independenţei politice şi integrităţii teritoriale atât a statelor mari, cât şi a statelor mici.
 Pactul Societăţii naţiunilor a făcut parte integrantă din tratatele de la Paris şi la 16 ianuarie 1920 a avut loc prima reuniune a Consiliului celor 44 de state constitutive a Societăţii Naţiunilor, din care făcea parte şi România.
 Iuliu Maniu a urmărit să armonizeze politica Ţării Româneşti cu politica marilor democraţii occidentale şi să promoveze bunele raporturi cu marii noştri aliaţi.
 România intrase încă din 1920/21 într-o alianţă regională de state, cunoscută sub numele de „Mica înţelegere" şi care urmărea statu-quoul după Pacea de la Paris prin apărarea graniţelor. Caracterul era evident politico-militar influenţat de politica puterilor occidentale şi îndreptat împotriva pericolului rusesc şi german. Viabilitatea acestui pact va fi până la declararea celui de al doilea război mondial.
 În contextul politicii europene, asistăm, în 1926, şi la crearea unui pact germano-sovietic ieşit din orchestrarea ministrului de externe sovietic Litvinov. Pe parcurs vom asista la manevrele acestui diplomat care va trata şi cu Franţa după 1932 reuşind să încheie pactul din 21 IX 1932 care a avut drept consecinţe: ieşirea Germaniei şi intrarea U.R.S.S.-ului în Societatea Naţiunilor, urmată de dublul asasinat, Louis Barthou (Franţa) şi regele Alexandru (Iugoslavia).
 Guvernul prezidat de Iuliu Maniu vine la putere pe 10 noiembrie 1928 în preziua declanşării crizei economice mondiale care va zgudui omenirea circa 4 ani. Şi în această perioadă s-a ocupat de punerea în aplicare a numeroaselor legi şi mai ales cu caracter economico-social, dar n-a neglijat nici perspectiva politicii externe.
 Iată cum prezintă Maniu această preocupare:
„De aceea din primul moment am fost de părere că realizându-se înfiinţarea Statelor naţionale Sud-Est Europene, ele vor trebui să înfăptuiască în scurtă vreme o puternică Confederaţiune Sud-Est Europeană cu scopul de a forma o forţă comună si de a crea un teritoriu economic unitar, păstrându-şi fiecare stat suveranitatea sa, pentru a-şi asigura desfacerea produselor lor în mod raţional. Mânat de convingerea acestei inexorabile necesităţi, în primăvara anului 1924, într-o conferinţă ţinută la Institutul social, am spus:
 «Cred, din tot sufletul meu, că numai întronând în ţara noastră un sistem de legalitate, moralitate şi de libertate pentru toţi, ea va putea să dăinuiască. Cred, nestrămutat, că idealul naţional, prin întregirea între hotarele de astăzi, nu este încă împlinit. Vai de naţiunea care nu este în stare să-fi fixeze noi fi noi ţinte nobile, idealuri măreţe, tot mai desăvârşite, demne de frământări, de lupte, de jertfe şi de martiri. Viitorul este al unităţilor mari sociale fi economice, fie că ele se numesc State, Confederaţiuni, în materie politică, cooperative sau întovărăsiri, în materia economică.
 Statul român, mai curând sau mai târziu va trebui să facă parte din o astfel de unitate mare fi rolul lui în această perspectivă va depinde de modul cum a ştiut să se organizeze şi să se conducă până-n momentul acelei noi fi mari prefaceri. De la destoinicia sa de azi şi de la măsura în care va putea să-şi câştige autoritatea si prestigiul, încrederea fi respectul vecinilor săi fi ai lumii civilizate în viitor, va depinde dacă Statul român va fi un obiect de târguiala, ori un factor hotărâtor, dacă va fi un centru al formaţiunii grandioase ce va veni, ori îşi va târî viaţa umilită - dacă o va mai avea - de pe o zi pe alta, din graţia altora fi servind pe alţii.
 Cred, şi trebuie să creadă întreg neamul românesc, în măreaţa chemare a poporului românesc de a deveni în aceste părţi ale lumii, de-a lungul Dunării şi la Marea Neagră, centrul de gravitaţiune al unei formaţiuni puternice, mondiale, compusă din State si popoare libere, în stare să-şi asigure existenţa lor naţională fi având forţe de a contribui la progresul culturii, ordinei şi propăşirii veşnic ascendente al civilizaţiei omeneşti...»".
 Consecvent acestui principiu, Iuliu Maniu imediat după preluarea puterii, s-a întâlnit cu un alt ctitor al Statului vecin, Polonia. Legaţi de destinul istoric, să scoată din robie ţările lor, la interval de 10 zile, în acelaşi an 1918, Iuliu Maniu şi marşalul Iosif Pilsudsky au discutat, la sfârşitul anului 1928, planul Confederaţiunii Sud-Est Europene, Maniu bucurându-se de simpatia şi atenţia vecinului polonez.
 România ducea o politică de apropiere faţă de Polonia. în 1926 reînnoise alianţa militară cu această ţară, fapt ce nu era bine privit de către URSS, iar acum Maniu încerca să se apropie de Polonia şi pe alte planuri.
 Problema româno-rusă pe chestiunea Basarabiei era vie, cu toate că prin protocolul din 1920 Franţa şi Anglia recunoscuseră autodeterminarea şi revenirea Basarabiei în sânul României. În schimb, Japonia şi Italia nu ratificaseră protocolul.
Pe 10 iunie 1926, Aristide Briand şi Diamandi (ministrul României la Paris) semnaseră tratatul de alianţă franco-român, în condiţiile în care preşedintele Raymond Poincare promisese acest lucru. Doar URSS era nemulţumită - tratatul încheiat confirma Basarabia ca pământ românesc - şi printr-o notă anunţa că aceasta putea conduce la o ruptură a relaţiilor între Paris şi Moscova. în acest timp, România purta discuţii şi cu Italia în vederea încheierii unui tratat.
 Anul 1926 fusese un an politic foarte agitat, mai ales prin cererea Germaniei de a fi primită în Societatea Naţiunilor. Fuseseră discuţii furtunoase, Brazilia se retrăsese şi până la urmă tot Briand a reuşit să pună lucrurile la punct, într-un discurs fulminant, în care arătase că în timp ce pământurile sunt încă îmbibate de sânge şi când popoarele care se înfruntaseră atât de crâncen erau pe cale să se întâlnească într-o adunare paşnică pentru a conlucra la desăvârşirea păcii, Briand se întreba cum este posibil să se pună obstacole? Şi încheia: „înapoi cu armele, cu mitralierele, cu tunurile şi să lăsăm loc discuţiilor, arbitrajului şi păcii".
 Iuliu Maniu, o dată venit la putere, a căutat pe planul politicii externe să-facă politica ţării, nu una de partid. Această politică voia s-o continue şi s-o completeze în interesul integrării României în politica europeană. în declaraţia făcută după depunerea jurământului, Maniu a precizat:
 „... Vom menţine şi vom întări alianţele existente, vom păstra şi vom cultiva legăturile de amiciţie actuale şi vom căuta a stabili relatiuni de bună vecinătate cu statele dimprejur şi relaţii normale cu toate statele. Vom uita ceea ce ne-a despărţit în trecut şi vom ţine seama numai de ceea ce trebuie să ne unească în interesul păcii şi al propăşirii omenirii. Politica externă fiind o politică esenţialmente o politică de pace, România îşi pune speranţele cele mai bune în Liga Naţiunilor."
 Şi, într-adevăr, primul act săvârşit de diplomaţii naţional ţărănişti a fost aderarea la pactul „Briand-Kellogg" semnat de 15 state la Paris pe data de 27 august 1928 şi prin care se prevedea:
 „Marile puteri declară solemn în numele popoarelor că vor condamna recurgerea la război ca mijloc de a rezolva diferendele internaţionale... că reglementarea tuturor diferendelor sau conflictelor, indiferent de orice origine ar fi şi care ar izbucni între ele, vor fi rezolvate numai prin mijloace paşnice...".
 Ministrul de externe, G. G. Mironescu, după indicaţiile PNŢ-ului, a semnat pe 9 februarie 1929 „Protocolul de la Moscova" în care URSS, România, Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania se angajau să-şi rezolve diferendele pe cale paşnică. Iniţiativa a fost susţinută de toate partidele.
 După semnarea acestui protocol, în februarie 1929, Preşedintele Consiliului de Miniştri s-a întreţinut cu Graig (ministrul ambasador al Angliei) şi cu Gabriel Puaux (ministru ambasador al Franţei) împreună cu ministrul de externe român, asupra unei acţiuni pe care intenţiona s-o inaugureze în vederea realizării unei Confederaţii Economice Sud-Est Europene. Ministrul Franţei îşi nota: „Iuliu Maniu m-a convins repede că iubea Franţa evocând figurile mareşalului Franchet d'Esperey şi a generalului Berthelot... era până în măduva oaselor un democrat ataşat unui ideal de libertate, nepunând nimic deasupra binelui public, al cărui simplu slujitor se socotea...".
 Cele două ţări au dat răspunsuri favorabile, încurajându-l pe Iuliu Maniu în planurile pe care şi le propunea.
 În cadrul Conferinţei Micii înţelegeri din 21 mai 1929 s-a încheiat „Actul general de conciliaţie, de arbitraj şi de reglementare juridică", socotit ca o nouă contribuţie în domeniul pacificării şi consolidării organizaţiei regionale. Începându-se agitaţia revizionistă, şefii Marilor State Majore ale ţărilor din Mica înţelegere au întocmit un plan de apărare militară în cazul în care Cehoslovacia ar fi atacată de Ungaria singură sau împreună cu Germania.
 Urmarea vizitei mareşalului Iosif Pilsudski şi discuţiilor purtate cu Iuliu Maniu, în cursul lunii octombrie a sosit în România ministrul de externe polonez şi s-a semnat la Bucureşti „Tratatul de conciliaţiune şi arbitraj" prin care cele două ţări se supuneau procedurii hotărâte de Societatea Naţiunilor în caz de neînţelegeri. S-a mers şi mai departe cu strângerea relaţiilor între cele două ţări, încât, pe 27 martie 1931, la Geneva s-a semnat între Polonia şi România „Tratatul de garanţie" prin care îşi lua îndatorirea de a respecta şi menţine integritatea lor teritorială actuală şi independenţa politică în chip reciproc, în cazul în care s-ar vedea atacate fără provocare, dându-şi imediat ajutor şi sprijin.
 Acest tratat era prelungirea celui din 1926 şi automat se prelungea în viitor dacă nu se da un preaviz cu un an înainte de expirare.
 Datorită crizei economice mondiale, Iuliu Maniu s-a gândit să acţioneze pe plan internaţional şi iată ce a făcut (citat din Iuliu Maniu):
 „Am şi ajuns de acord asupra unui plan de procedare, care deocamdată vrea să se mărginească la acţiuni de informatiuni diplomatice si la o propagandă ştiinţifică, socială si economică în opinia publică a tuturor statelor interesate, în scurtă vreme însă lucrurile s-au precipitat în aşa măsură încât n-a mai fost nevoie de această acţiune.
 S-au produs două evenimente de o extremă importanţă: publicarea Memorandum-ului d-lui Briand despre Confederaţiunea Statelor Europene si eruperea crizei economice în Europa, care a pus în discuţia oficială a statelor marea problemă a Confederaţiunii şi a necesităţii inexorabile a unei înţelegeri economice între Statele Sud-Est Europene şi în general între Statele agrare. Sub impresiunea acestei necesităţi s-au produs: Conferinţa vamală de la Geneva (ianuarie 1930), înţelegerea economică a Miniştrilor de externe ai Micii Antante (ţinută în Cehoslovacia), Conferinţa delegaţilor din Iugoslavia, din Ungaria şi din România (tot în 1930 la Bucureşti).
 La scurt timp după asta, are loc Conferinţa Agrară de la Varşovia, la care în afară de statele sus¬menţionate iau parte: Bulgaria, Cehoslovacia, Letonia şi Estonia. La 24 octombrie 1930 s-au întrunit la Belgrad experţii exportului de cereale din Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Bulgaria şi România, iar în noiembrie 1930 s-a întrunit Conferinţa economică de la Geneva şi mai târziu Conferinţa grâului de la Roma. Toate acestea s-au ocupat de criza statelor agrare şi au găsit soluţii pentru asanarea ei.
 Aceste conferinţe în concluziunile lor nu s-au fixat asupra ideii unei confederaţiuni economice propriu-zise a statelor respective, ci s-au mărginit la precizarea unor puncte privitoare la un sistem preferenţial şi de contingentare, o foarte importantă colaborare a guvernului nostru şi în special a d-lui Madgearu, în această stare de lucruri am părăsit Preşedenţia Consiliului de Miniştri...împrejurarea că între timp s-a ivit prin surprindere acţiunea Germaniei pentru realizarea Anschluss-ului cu Austria mi-a dat bun prilej, în primăvara anului 1931, să arăt domnilor Briand şi Tardieu, pe atunci Miniştrii activi, domnului Barthou, actualul ministru de externe, domnilor Chautemps şi Loucheur şi mai multor conducători ai vieţii politice din Franţa, efectele prejudicioase pe care le-ar putea avea Anschluss-ul în ceea ce priveşte România şi politica internaţională în Centrul şi în Sud-Estul Europei, şi de a ne arăta convingerea că este o profundă greşeală din partea Marilor Puteri de a lua o atitudine pur negativă faţă de Austria, ci este necesar să se inaugureze neîntârziat o acţiune pozitivă pentru salvarea economică şi financiară a Austriei, care nu mai poate rezista greutăţilor imense.
 Am arătat că în special Franţa trebuie să ia imediat iniţiativa în privinţa aceasta. Am fost determinat în această direcţie şi de faptul că în timp de două luni, cât am stat la Viena, mi-am câştigat impresia hotărâtă că industriaşii, agricultorii, profesioniştii şi mare parte a intelectualilor din Austria nu erau aderenţii Anschluss-ului. Am arătat mai departe că, în afară de Austria toate statele din Sud-Estul Europei şi în special cele agrare, împreună cu Ungaria, vor ajunge din ce în ce mai mult în situaţiuni insuportabile economice şi financiare, sub povara cărora se vor găsi în imposibilitatea de a satisface îndatoririle lor financiare interne şi externe şi vor fi expuse la grave nelinişti interne.
Ca soluţie practică, am susţinut ideea Confederaţiei Economice Sud-Est Europene sau deocamdată a statelor din bazinul Dunării. Am putut constata cu satisfacţie că propunerile mele au găsit apreciere şi aprobare.
 Ştiind însă foarte bine că o Confederaţie a Statelor Sud-Est Europene şi a Statelor Dunărene nu se poate face şi nu trebuieşte făcută fără asentimentul şi colaborarea activă a Italiei şi în urma unei sugestiuni primite prin d-l Madgearu, care se afla la Conferinţa grâului la Roma, m-am hotărât să plec de la Paris la Roma, pentru a cerceta pe d-l Musolini, a-i arăta vederile partidului nostru şi a-i câştiga eventual colaborarea în realizarea acestei idei în oarecare formă, în drum spre Roma, am fost surprins de ştirea că guvernul Mironescu, pe neaşteptate, a demisionat şi că sunt reclamat acasă.
 Astfel, a trebuit să ia sfârşit acţiunea mea concretă pentru realizarea unei Confederaţiuni Sud-Est Europene sau Dunărene".
Situaţia din ţară s-a degradat din cauza numirii unui guvern personal al regelui Carol II, sub conducerea lui Iorga-Argentoianu, care a făcut numai greşeli pe plan extern dar şi pe plan intern, mergând până acolo încât funcţionarii publici nu au fost plătiţi timp de nouă luni.
Prima încercare a regelui de a guverna fără partide, ci prin aşa zise coaliţii hibride a eşuat, făcându-l până şi pe Argentoianu să ajungă la concluzia: „... că nu se poate clădi nimic serios numai pe sprijinul coroanei" deşi acceptase punctul de vedere al acesteia de a conduce fără consultări politice şi fără negocieri spre a dovedi că este posibilă închiderea gurii partidelor politice. Experienţă dăunătoare pentru ţară, şi, spre nenorocire, Carol II nu a învăţat nimic, fiind preocupat de acum înainte numai, de această idee, de a găsi oameni care să accepte jugul lui.
 Pe plan extern în această perioadă s-au început discuţii la Riga pentru încheierea unei înţelegeri româno-ruse pe chestiunea neagresiunii, fără rezultat însă, deoarece ambasadorul Tomoniakov, diplomatul rus voia să se menţioneze cel puţin în preambulul acordului că problema Basarabiei nu va fi luată în discuţie. România nu a fost de acord socotind rezolvată problema Basarabiei prin plebiscitul din 1918.
 Problema înfiinţării înţelegerii economice a statelor dunărene, evidenţiată după cum am văzut de Iuliu Maniu, a fost inclusă în planul Tardieu, preşedintele Consiliului de Miniştri al Franţei, dar a împotrivirea Italiei şi Germaniei.
 Iuliu Maniu, readus la guvern în 20 octombrie 1932, relatează astfel:
 „... Greutăţile imense ale tuturor statelor agrare şi în special ale celor din bazinul Dunării, au dăinuit mai departe şi Statele interesate au continuat opera lor de a găsi o soluţie oarecare... Ca urmare a acestei năzuinţi s-a convocat şi s-a ţinut conferinţa de la Stresa şi pe urmă Conferinţa Mondială de la Londra, care însă nu au putut avea alte rezultate decât stabilirea la Conferinţa de la Stresa, a unor principii şi directive foarte interesante, foarte utile, fără posibilitea însă de a putea fi puse până acum în aplicare. Drept urmare, criza economico-financiară în întreg Sud-Estul Europei continuă, simţind cu toţii, zi de zi, efectele ei sociale si economice dezastruoase.
 Venind a doua oară la guvern în 1932, toamna, m-am decis a relua firul acţiunii pentru realizarea Confederaţiunii Economice, în acest scop am plănuit să iau contact, în cel mai scurt timp posibil cu statele interesate şi cu Guvernul Italiei. în vederea acestui plan, am fost de acord cu d-l Titulescu, care m-a onorat cu colaborarea sa atât de preţioasă ca Ministru de externe, ca acţiunea Micii înţelegeri să fie lipsită de orice nuanţă, cât de palidă, de ascunziş contra Italiei şi Conferinţa Micii înţelegeri de la Belgrad să aibă timbrul unor cât mai bune sentimente faţă de Italia, ceea ce s-a şi întâmplat.
 Tot în vederea acestui scop am plănuit ca guvernul prezidat de mine, în timpul cel mai apropiat, să ia contact personal la Roma, fie prin d-l Titulescu, fie prin mine, cu şeful Guvernului italian. Nu am realizat acest plan, fiindcă, în ianuarie 1933, am fost nevoit din nou să mă retrag de la Preşedenţia Consiliului, iar realizarea lui ulterioară a fost îngreuiată de alte evenimente survenite nu din vina noastră..."
 În guvernarea naţional ţărănistă, în ceea ce priveşte politica externă, Iuliu Maniu şi-a urmat drumul drept, de la începutul vieţii lui de a lupta alături de Puterile care au susţinut eliberarea de sub sistemul asupritor al imperialismului austro-ungar. A continuat după întregirea ţării să rămână alături de democraţiile occidentale şi a militat la guvernare pentru constituirea de confederaţiuni de State în care fiecare naţiune să-şi păstreze independenţa. Guvernul condus de el a dus tratative cu toate ţările din Centrul şi din Sud-Estul Europei, referitor la tot felul de probleme legate de dezvoltarea economico-socială şi împotriva celor ce urmăreau agresiune şi revizuirea frontierelor.
Politica sănătoasă, conformă cu interesele poporului român, după guvernarea lui a început să fie alterată de Statele ce s-au dovedit agresoare în scopul schimbării orânduirii existente şi care, şi-au găsit discipoli în sânul politicienilor români. Alţii s-au aruncat în jocul dictaturii personale începută de regele Carol –II-, joc de destrămare şi care a dus ţara la dezastru.
După plecarea lui Iuliu Maniu de la guvernare au început şi pe plan internaţional ciocniri de interese în care oameni politici au fost asasinaţi, ţări agresate şi state dezmembrate sub „lozinci" demagogice de crearea unor noi ordini în omenire, sub imperiul forţelor nimicitoare.


Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-016)
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/878-Politica-externă-a-lui-Iuliu-Maniu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu