O campanie electorală care n-a mai avut loc
de Cicerone Ionitoiu
Iuliu Maniu care vedea plutind în aer pericolul dictaturii şi intuind că altfel se vor face jocurile politice, în întâlnirea de la Cluj, de pe 27 ianuarie 1938, a declarat printre altele:
„...Sunt adânc întristat că pe chestiuni atât de mari cum este aceea a democraţiei fi a politicii externe franco-engleze, sunt în categorică contrarietate cu domnia sa (e vorba de C. Codreanu)... Este direct criminal acel român care, indirect sau direct vrea să ducă politica externă în orbita politicii germane. Căci aceasta este expansionistă, revizionistă şi primejdioasă pentru pacea mondială... ne periclitează menţinerea hotarelor noastre, ne aruncă în vâltoarea unui război... Vrem pace şi trebuie să mergem cu cei care vor, la rândul lor pacea..."
Situaţia se degrada pe zi ce trecea şi ţara intra în anarhie. în faţa acestei probleme grave Iuliu Maniu a prezentat regelui un Memoriu - amănunţit, trecând în revistă toate necazurile ţării şi din care extragem:
„...Guvernul este obligat să recurgă la măsuri anticonstituţionale, sau ilegale. Astfel, a propus dizolvarea Corpurilor legiuitoare înainte de a se fi întrunit şi înainte de a fi încercat o grupare oarecare a trimişilor Naţiunii, ceea ce înseamnă în fond anularea alegerilor, o adâncă ofensă adusă corpului electoral, riscată tot din lipsă de autoritate şi energie a guvernului. Legiferează pe cale de decrete-legi, care nu sunt justificate nici de vreo delegaţie dată de Parlament -care n-a dat fostului guvern depline puteri decât în materie financiară - nici de un drept de necesitate de ordin naţional... Viaţa economică a Ţării se resimte încă de la început de această situaţie politică.
Stagnarea este îngrijorătoare: industriile şi-au restrâns cumpărăturile dp materii prime şi au redus producţia, întreprinderile comerciale şi-au micşorat volumul de afaceri... Ţăranii nu mai găsesc cumpărători în târguri, iar preţul produselor agricole a scăzut. în schimb, la consumatori, viaţa s-a scumpit... Pe terenul financiar, situaţia este alarmantă. Sucursalele Băncii Naţionale, băncile particulare, Casa de Economii au trebuit să restituie depozite de circa două miliarde lei. De aproape o lună nu se mai fac depuneri la bănci. Piaţa schimburilor străine este îngrijorătoare... Nimeni nu mai are nici o încredere în ziua de mâine, şi reacţiunea populaţiei ţării se traduce în resemnare, desnădejde sau revoltă...
Până acum câţiva ani discriminarea între politica externă şi cea internă era posibilă. Astăzi, chiar marile puteri au părăsit-o. Regimurile totalitare nu se mai menţin între graniţele lor. Ele au devenit ca şi comunismul, forţe de expansiune în afară de propagandă internaţională şi imixtiune politică sau cu mâna armată în afacerile interne ale ţărilor mai mici. Crearea unui regim totalitar într-o ţară este pentru ele un succes diplomatic, care le dispensează de nevoia unui război victorios, mai ales acolo unde ele au o minoritate etnică de aceiaşi naţionalitate, pe care se pot sprijini.
Aceasta este pentru marile state totalitare o politică înţeleaptă. De ce ar vărsa sângele soldaţilor lor, dacă pe cale diplomatică sau a propagandei, pot realiza cuceriri cu consimţământul învinşilor? în războiul de ideologii de astăzi - uneori sângeros ca în China şi Spania, alteori fără sânge ca în alte ţări - statele mijlocii sau mici sunt sacrificate. înţelepciunea cere să se ferească cu grijă de a opta pentru orice ideologie, fie ea de extremă dreaptă, sau de extremă stângă."
„Nici în cazul când statele totalitare ne-ar oferi vreo garanţie pentru frontierele noastre, opţiunea pentru ideologia lor nu ar putea găsi o scuză. Dar ele nu ne oferă şi nu ne vor oferi nouă, care trăim pe baza tratatelor, nici un fel de garanţie, fiindcă esenţa politicii lor este revizionistă şi imperialistă. Chiar dacă nu ar implica mutilare materială a hotarelor noastre, ea ar însemna sfârşitul independenţei noastre politice şi economice.
Regimurile totalitare ale axei Roma-Berlin au nevoie de colonii în alte continente pentru politica lor de prestigiu. Dar au nevoie de expansiunea în Europa pentru necesităţile lor vitale, în caz de conflagraţie generală. Aşezată pe hotarul dintre cele două ideologii ostile, care frământă astăzi continentul, nici o ţară nu are o poziţie mai periculoasă de cât România. Bogată în materii prime, indispensabile păcii ca şi războiului, nici o ţară nu oferă o mai mare ispită ca România.
A opta pentru una din ideologiile ireductibil duşmane, ar însemna pentru ţara noastră să stârnească primejdia de la apus, sau pe cea de la răsărit. Ori ce om de stat prevăzător trebuie să se cutremure la perspectiva unei Spânii româneşti, unde la adăpostul războiului civil, sau al conflagraţiei generale, ar trebui să se hotărască pe pământul stropit cu sângele strămoşilor, soarta conflictului dintre ideologia comunistă si anticomunistă... Politica noastră externă nu ne aparţine nouă. Ea este si a înaintaşilor, care au făcut ţara cu jertfa lor, fi a urmafilor, cărora avem datoria să Ie-o păstrăm întreagă.
Aceasta este politica externă a Majestăţii Voastre, este fi politica externă a Partidului Naţional Ţărănesc. Ar trebui să fie a tuturor românilor, dar din nefericire nu este cazul. Chiar unii dintre membrii cei mai importanţi ai actualului guvern, au afişat în declaraţii responsabile, făcute în străinătate fi cunoscute în ţară, o altă linie decât cea urmată până astăzi de România, în politica ei - externă. Acestia nu pot avea prestigiu,'' nici faţă de vechii aliaţi - întrucât au susţinut altă politică - nici faţă de statele totalitare, cari constată azi că dau înapoi...
Situaţia critică, descrisă în acest memoriu si răspunderea de sef de partid, justifică în deajuns necesitatea de a-l prezenta Majestăţii Voastre...Mă socot mai dator decât oricine să intervin când văd că se apropie o catastrofă asupra ţării fi a domniei Majestăţii Voastre... Am socotit acest act ca o datorie faţă de Suveran, faţă de ţară, faţă de constiinţă. El reprezintă adevărul trist de azi si adevărul trist de mâine."
Iuliu Maniu i-a prezentat Regelui această magistrală lecţie de politică românească ce trebuia urmată în contextul politicii Europene în momentul când se vedea apropierea marii încleştări.
Şi Maniu nu se mulţumea numai să vorbească în interesul ţării, dar să şi acţioneze. Deja începuse consultările cu fruntaşii liberali, iar a doua zi, după înaintarea memoriului, pe 6 februarie, s-a întâlnit cu Constantin I. C. Brătianu şi au căzut de acord în vederea constituirii unui bloc al opoziţiei pe timpul campaniei electorale. Tot în aceeaşi zi Partidul Social Democrat a hotărât să încheie un cartel electoral cu Partidul Naţional Ţărănesc.
Nimeni nu bănuia că regele, El, se hotărâse, în aceeaşi zi, să dea lovitura capitală partidelor politice, să-şi formeze partidul său, aducându-i în subordine pe toţi preşedinţii de partide, în afară de unul, şi să-i îmbrace în uniformă.
Primii care l-au ajutat în îndeplinirea diabolicului plan au fost Armând Călinescu şi Ion Gigurtu (care în noaptea de 7/8 februarie şi-au dat demisia pentru că nu pot colabora cu gruparea cuzistă). Şi, ca urmare, pe 8 februarie, Armând Călinescu a dat ordin la prefecturi şi oficiile telefonice ca să se păstreze secretul absolut asupra tuturor transmiterilor ce vor fi comunicate de Ministerul de Interne. De asemenea s-au luat măsuri de întărirea pazei la intrările în oraşe (măsurile vizau, evident, partizanii „militarizaţi" ai formaţiunilor de dreapta).
În seara de 9 februarie Octavian Goga s-a întâlnit cu Corneliu Codreanu în casa lui Ion Gigurtu de pe str. Nicolae lorga şi au stat de vorbă circa două ore, fără să se încheie vreun acord, dar se crede că înţelegerea ar fi fost ca legionarii să se retragă din alegeri şi să voteze Partidul Naţional Creştin. Dar lucrurile se precipitaseră încă de dimineaţă când Carol s-a întâlnit cu o serie de oameni de afaceri (Malaxa, Gigurtu, Bujoi şi alţii) care l-au asigurat de sprijinul lor financiar în situaţia grea în care se găsea ţara din cauza guvernării, situaţie pe care, de altfel, Iuliu Maniu o relatase în memoriul din 5 februarie.
Cu acest sprijin promis, Regele Carol împreună cu Armând Călinescu, Gută Tătărăscu şi Ernest Urdăreanu s-au apucat de lucru.
A doua zi, pe 10 februarie dimineaţa, Octavian Goga a fost chemat la Palat şi Regele Carol al -II-lea i-a cerut demisia, reproşându-i că s-a înţeles cu Codreanu, şi astfel s-a încheiat o guvernare de 44 de zile, ca într-un basm... a fost odată... şi ce va urma nu va fi bine.
Tot în aceeaşi zi a fost chemat la Palat şi Iuliu Maniu. Nu mai fusese în audienţă din 1933. Regele i-a afirmat că urmăreşte să formeze un guvern de uniune naţională care să-i asigure ordine... să revizuiască Constituţia şi se vedea nevoit să suspende temporar activitatea partidelor politice.
Iuliu Maniu i-a atras atenţia regelui că trebuie menţinut regimul parlamentar-constituţional, iar după relatarea lui Zaharia Boilă (din Memoriile aflate în Arhiva I.S.I.S.P. de pe lângă fostul C.C.), preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc ar fi spus:
„Majestate, faceţi o neiertată greşeală ale cărei consecinţe sunt incalculabile. Acum când se adună nori grei pe orizontul internaţional ar fi nevoie mai mult ca oricând să menţineţi sistemul democratic-parlamentar, lăsând răspunderea situaţiei integral partidelor politice. Asumând această răspundere personal, Maiestatea Voastră vă expuneţi inutil si riscaţi chiar Tronul".
La ieşirea de la Rege, Iuliu Maniu a declarat ziariştilor:
„Sunt singurul prim-ministru care nu am acceptat să fac parte din noul guvern." Ceilalţi prim-miniştri care mai erau în viaţă după 1916: mareşalul Alexandru Averescu, generalul Arthur Văitoianu, G. G. Mironescu, Nicolae lorga, Gheorghe Tătărăscu, Constantin Angelescu şi Alexandru Vaida Voievod au depus jurământ în frunte cu Patriarhul Miron Cristea şi au aşteptat liniştiţi să li se ia măsură pentru uniforme.
Ceea ce a reuşit Carol a fost înjosirea oamenilor politici, subordonarea Bisericii şi armatei, care sub sceptrul patriarhal să prohodească înmormântarea partidelor politice.
Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc întrunit pe 1 februarie 1938, după ce a luat la cunoştinţă expunerea lui Iuliu Maniu asupra situaţiei grave ce se abătuse asupra ţării a hotărât printre altele următoarele:
„...Revizuirea Constituţiei prin Decret, înlăturarea Parlamentului si guvernarea la adăpostul stării de asediu si a cenzurii prin decrete-legi, fără nici un fel de control, precum şi suspendarea activităţii partidelor constituie o adevărată lovitură de stat împotriva căreia naţiunea trebuie să protesteze şi să acţioneze cu ultima energie...
Pentru greşelile săvârşite de un guvern nedorit şi neindicat de ţară, nu poate fi pedepsită o naţiune întreagă prin instaurarea unui regim în afară de lege şi pentru suspendarea pactului fundamental care asigură drepturile naţiunii şi ale cetăţenilor.
Ne găsim astfel în faţa unei dictaturi făţişe, sprijinită pe concursul ocult şi interesat al Partidului Naţional Liberal, încercând să târască pe panta politicii nu numai biserica ci şi armata, care întotdeauna a rămas şi trebuie să rămână şi în viitor scutul de apărare a statului român în faţa duşmanilor graniţelor noastre. Actualul guvern format din personalităţi care au încetat de mult de a reprezenta curente populare şi a căror grupări au fost sistematic respinse de Corpul electoral, nu poate constitui un Guvern de Uniune Naţională...
Constată că astfel s-a evidenţiat încă odată că nimic nu se poate clădi pe temeiuri imorale, pe lipsă de credinţă si trădare...;
Drept consecinţă, Comitetul Central Executiv aprobă în unanimitate atitudinea Preşedintelui, Dl. Iuliu Maniu, si hotărârea biroului Partidului de a refuza participarea la acest guvern.
Dă mandat d-lui Preşedinte Iuliu Maniu şi Biroului Partidului Naţional Ţărănesc să conducă acţiunea partidului pe căile şi în formele impuse de împrejurări, în spiritul menirei istorice, a ideologiei şi programului partidului în conformitate cu interesele permanente ale naţiunii.
Reînnoieşte deplinele puteri acordate d-lui Iuliu Maniu pentru conducerea mai departe a partidului în grelele împrejurări create spre biruinţa finală pentru binele şi fericirea ţării şi a poporului românesc."
Încă din ziua de 10 februarie, Iuliu Maniu avusese dreptate că „nori grei" se adunau pe orizontul internaţional şi aceasta se petrecea cu două zile înainte de întâlnirea dintre Hitler şi cancelarul Austriei, Schuschnigg, la Berchtesgaden, în care Austria a fost făcută vinovată de neretragerea din Societatea Naţiunilor şi i s-a impus deocamdată ca ministru de interne la Viena pe Seyss-Inquart, liderul naziştilor din Austria.
În ţara noastră ameninţările sub jurământ la Tg. Mureş, continuă şi Nicolae Iorga face cunoscut că „Ai lui Codreanu mă înştiinţează că sunt lucrat", pe 15 februarie, şi aceasta numai la 5 zile după ce Patriarhul pus în fruntea Ţării îşi luase avant-postul în primire.
Iuliu Maniu în acţiunile întreprinse nu lucra niciodată cu jumătăţi de măsură şi urmărea eradicarea răului. Şi, în noua conjunctură, pe data de 16 februarie, s-a adresat Preşedintelui Consiliului de Miniştri:
„Înalt Prea Sfinte Patriarh, Iubite Amice, prietenia şi amintirile comune de o aşa mare importanţă, ce ne leagă, mă îndreptăţesc în zilele acestea de hotărâtoare răspântie pentru viitorul ţării, cari pot să distrugă tot ce s-a realizat prin munca noastră comună şi prin jertfa atâtor generaţii, să-ţi adresez câteva cuvinte a căror greutate n-aş dori să scape atenţiei Tale. Majestatea Sa Regele m-a rugat şi pe mine se intru în guvernul pe care-l prezidezi. Aflând scopul pt care i l-a fixat Majestatea Sa, am refuzat cu adâncă durere în suflet.
M. S. Regele mi-a comunicat că guvernul prezidat de Tine va înlătura Parlamentul, va guverna prin decrete-legi, va modifica Constituţia prin Decret şi va suspenda partidele. Nu aveam nici o îndoială că Majestatea Sa va proceda la înfăptuirea planului său urmărit de atâţia ani, de a institui o dictatură regală, care fireşte va putea trece, foarte uşor într-un despotism. Măsurile luate până acum de guvern, justifică întru toate prevederea mea şi sunt perfect informat, că opera catastrofală începută se va continua cu dramatică repeziciune.
Sunt informat că proiectul decretului pentru abolirea Constituţiei este gata şi se va promulga în zilele acestea. Cunosc şi dispoziţiile principale ale noii orânduiri şi mă cutremur la gândul că drepturile Naţiunii Române, dobândite cu atâtea jertfe şi cu colaborarea atâtor slujitori ai Altarului, să fie distruse, cu colaborarea şi sub patronarea celui mai înalt Preot român; se săvârşeşte o lovitură de Stat, în urma căreia vor fi distruse valori sufleteşti, poate vieţi omeneşti, şi-mi cuprinde sufletul o adâncă tristeţe, că această schimbare de lucruri se întâmplă cu protecţiunea Patriarhului României, care este ardelean, un fost prieten politic, fiu de iobag, care a ajuns Patriarh, cu activa mea colaborare şi în urma acţiunii mele personale.
Dă-mi voie să afirm, cu toată hotărârea, că, în calităţile expuse mai sus şi în urma legăturilor sufleteşti pe care le ai ca fiu al Ardealului cu tradiţiile acelei provincii şi ca unul care ai depus jurământ, alături de mine, pentru păstrarea drepturilor Ardealului şi Banatului, prin Actul de Unire din Alba Iulia şi care, la propunerea mea, ai predat împreună cu Comisia trimisă în acest scop, acel Act al Unirii, în Bucureşti, Regelui Ferdinand, să afirm că nu ai dreptul să dai lovitura de moarte prin colaborarea Ta, acelor drepturi şi să iei o răspundere istorică continuând opera Ta, ca Prezident de Consiliu, primită desigur cu bună credinţă, dar care duce la desminţirea întregilor tradiţii ardelene, a activităţii Tale din trecut, a colaborării noastre din acel trecut şi a jertfelor părinţilor şi strămoşilor Tăi.
Gândeşte-te că un fiu al Ardealului nu poate să prezideze opera de răpire a drepturilor ţăranilor din Vechiul Regat, care s-au jertfit cu sutele de mii pentru ca dezrobind pe ardeleni să se dezrobească şi pe ei.
Ai văzut rezoluţiile pe care Ie-a adus partidul nostru, din care ai făcut parte odată şi Tu. Ele sunt în completă conformitate cu părerile şi hotărârile mele. Cât mă priveşte, voiu lupta pentru apărarea vieţii constituţionale şi democratice a ţării şi pentru asigurarea hotărârilor de la Alba Iulia, cu suprema încordare, cu ori ce risc şi cu ori ce jertfe.
Nu sunt singur. Poporul Român, Ţara, sunt cu mine în această chestiune. Şi nu cred că Patriarhul României ar putea să patroneze o acţiune împotriva lor, o dictatură care nu este pusă în serviciul unei idei mari, generoase şi nu se întemeiază pe un curent popular, ci serveşte un cerc de interese condamnabile şi stat profund imorale, este dinainte condamnată şi că nu e permis să îngroape sub ruinele ei şi cea mai înaltă autoritate bisericească şi falnicele noastre tradiţii ardelene...
În faţa gravităţii problemei, mici consideraţiuni oportuniste, momentane, nu mai au loc, nu pot avea nici o importanţă.
Te rog să iei la dreaptă judecată situaţia Ta înaltă şi rolul Tău istoric, cu aceiaşi obiectivitate cu care Te rog să nu uiţi un moment că eşti Preot şi fiu de iobag din Ardeal..."
Mergându-se pe linia durităţii, guvernul Sfiinţiei Sale a dat pe 7 februarie 1938 Decretul nr. 870 cu următoarele dispoziţiuni:
- Funcţionarii Statului nu pot face politică, nu mai pot face parte din partide politice.
- Cei care nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă acţionează politiceşte sunt sancţionaţi.
- Conducerea este sancţionată, dacă mai dă circulari, ordine, dispoziţii.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/899-O-campanie-electorală-care-n-a-mai-avut-loc
de Cicerone Ionitoiu
Iuliu Maniu care vedea plutind în aer pericolul dictaturii şi intuind că altfel se vor face jocurile politice, în întâlnirea de la Cluj, de pe 27 ianuarie 1938, a declarat printre altele:
„...Sunt adânc întristat că pe chestiuni atât de mari cum este aceea a democraţiei fi a politicii externe franco-engleze, sunt în categorică contrarietate cu domnia sa (e vorba de C. Codreanu)... Este direct criminal acel român care, indirect sau direct vrea să ducă politica externă în orbita politicii germane. Căci aceasta este expansionistă, revizionistă şi primejdioasă pentru pacea mondială... ne periclitează menţinerea hotarelor noastre, ne aruncă în vâltoarea unui război... Vrem pace şi trebuie să mergem cu cei care vor, la rândul lor pacea..."
Situaţia se degrada pe zi ce trecea şi ţara intra în anarhie. în faţa acestei probleme grave Iuliu Maniu a prezentat regelui un Memoriu - amănunţit, trecând în revistă toate necazurile ţării şi din care extragem:
„...Guvernul este obligat să recurgă la măsuri anticonstituţionale, sau ilegale. Astfel, a propus dizolvarea Corpurilor legiuitoare înainte de a se fi întrunit şi înainte de a fi încercat o grupare oarecare a trimişilor Naţiunii, ceea ce înseamnă în fond anularea alegerilor, o adâncă ofensă adusă corpului electoral, riscată tot din lipsă de autoritate şi energie a guvernului. Legiferează pe cale de decrete-legi, care nu sunt justificate nici de vreo delegaţie dată de Parlament -care n-a dat fostului guvern depline puteri decât în materie financiară - nici de un drept de necesitate de ordin naţional... Viaţa economică a Ţării se resimte încă de la început de această situaţie politică.
Stagnarea este îngrijorătoare: industriile şi-au restrâns cumpărăturile dp materii prime şi au redus producţia, întreprinderile comerciale şi-au micşorat volumul de afaceri... Ţăranii nu mai găsesc cumpărători în târguri, iar preţul produselor agricole a scăzut. în schimb, la consumatori, viaţa s-a scumpit... Pe terenul financiar, situaţia este alarmantă. Sucursalele Băncii Naţionale, băncile particulare, Casa de Economii au trebuit să restituie depozite de circa două miliarde lei. De aproape o lună nu se mai fac depuneri la bănci. Piaţa schimburilor străine este îngrijorătoare... Nimeni nu mai are nici o încredere în ziua de mâine, şi reacţiunea populaţiei ţării se traduce în resemnare, desnădejde sau revoltă...
Până acum câţiva ani discriminarea între politica externă şi cea internă era posibilă. Astăzi, chiar marile puteri au părăsit-o. Regimurile totalitare nu se mai menţin între graniţele lor. Ele au devenit ca şi comunismul, forţe de expansiune în afară de propagandă internaţională şi imixtiune politică sau cu mâna armată în afacerile interne ale ţărilor mai mici. Crearea unui regim totalitar într-o ţară este pentru ele un succes diplomatic, care le dispensează de nevoia unui război victorios, mai ales acolo unde ele au o minoritate etnică de aceiaşi naţionalitate, pe care se pot sprijini.
Aceasta este pentru marile state totalitare o politică înţeleaptă. De ce ar vărsa sângele soldaţilor lor, dacă pe cale diplomatică sau a propagandei, pot realiza cuceriri cu consimţământul învinşilor? în războiul de ideologii de astăzi - uneori sângeros ca în China şi Spania, alteori fără sânge ca în alte ţări - statele mijlocii sau mici sunt sacrificate. înţelepciunea cere să se ferească cu grijă de a opta pentru orice ideologie, fie ea de extremă dreaptă, sau de extremă stângă."
„Nici în cazul când statele totalitare ne-ar oferi vreo garanţie pentru frontierele noastre, opţiunea pentru ideologia lor nu ar putea găsi o scuză. Dar ele nu ne oferă şi nu ne vor oferi nouă, care trăim pe baza tratatelor, nici un fel de garanţie, fiindcă esenţa politicii lor este revizionistă şi imperialistă. Chiar dacă nu ar implica mutilare materială a hotarelor noastre, ea ar însemna sfârşitul independenţei noastre politice şi economice.
Regimurile totalitare ale axei Roma-Berlin au nevoie de colonii în alte continente pentru politica lor de prestigiu. Dar au nevoie de expansiunea în Europa pentru necesităţile lor vitale, în caz de conflagraţie generală. Aşezată pe hotarul dintre cele două ideologii ostile, care frământă astăzi continentul, nici o ţară nu are o poziţie mai periculoasă de cât România. Bogată în materii prime, indispensabile păcii ca şi războiului, nici o ţară nu oferă o mai mare ispită ca România.
A opta pentru una din ideologiile ireductibil duşmane, ar însemna pentru ţara noastră să stârnească primejdia de la apus, sau pe cea de la răsărit. Ori ce om de stat prevăzător trebuie să se cutremure la perspectiva unei Spânii româneşti, unde la adăpostul războiului civil, sau al conflagraţiei generale, ar trebui să se hotărască pe pământul stropit cu sângele strămoşilor, soarta conflictului dintre ideologia comunistă si anticomunistă... Politica noastră externă nu ne aparţine nouă. Ea este si a înaintaşilor, care au făcut ţara cu jertfa lor, fi a urmafilor, cărora avem datoria să Ie-o păstrăm întreagă.
Aceasta este politica externă a Majestăţii Voastre, este fi politica externă a Partidului Naţional Ţărănesc. Ar trebui să fie a tuturor românilor, dar din nefericire nu este cazul. Chiar unii dintre membrii cei mai importanţi ai actualului guvern, au afişat în declaraţii responsabile, făcute în străinătate fi cunoscute în ţară, o altă linie decât cea urmată până astăzi de România, în politica ei - externă. Acestia nu pot avea prestigiu,'' nici faţă de vechii aliaţi - întrucât au susţinut altă politică - nici faţă de statele totalitare, cari constată azi că dau înapoi...
Situaţia critică, descrisă în acest memoriu si răspunderea de sef de partid, justifică în deajuns necesitatea de a-l prezenta Majestăţii Voastre...Mă socot mai dator decât oricine să intervin când văd că se apropie o catastrofă asupra ţării fi a domniei Majestăţii Voastre... Am socotit acest act ca o datorie faţă de Suveran, faţă de ţară, faţă de constiinţă. El reprezintă adevărul trist de azi si adevărul trist de mâine."
Iuliu Maniu i-a prezentat Regelui această magistrală lecţie de politică românească ce trebuia urmată în contextul politicii Europene în momentul când se vedea apropierea marii încleştări.
Şi Maniu nu se mulţumea numai să vorbească în interesul ţării, dar să şi acţioneze. Deja începuse consultările cu fruntaşii liberali, iar a doua zi, după înaintarea memoriului, pe 6 februarie, s-a întâlnit cu Constantin I. C. Brătianu şi au căzut de acord în vederea constituirii unui bloc al opoziţiei pe timpul campaniei electorale. Tot în aceeaşi zi Partidul Social Democrat a hotărât să încheie un cartel electoral cu Partidul Naţional Ţărănesc.
Nimeni nu bănuia că regele, El, se hotărâse, în aceeaşi zi, să dea lovitura capitală partidelor politice, să-şi formeze partidul său, aducându-i în subordine pe toţi preşedinţii de partide, în afară de unul, şi să-i îmbrace în uniformă.
Primii care l-au ajutat în îndeplinirea diabolicului plan au fost Armând Călinescu şi Ion Gigurtu (care în noaptea de 7/8 februarie şi-au dat demisia pentru că nu pot colabora cu gruparea cuzistă). Şi, ca urmare, pe 8 februarie, Armând Călinescu a dat ordin la prefecturi şi oficiile telefonice ca să se păstreze secretul absolut asupra tuturor transmiterilor ce vor fi comunicate de Ministerul de Interne. De asemenea s-au luat măsuri de întărirea pazei la intrările în oraşe (măsurile vizau, evident, partizanii „militarizaţi" ai formaţiunilor de dreapta).
În seara de 9 februarie Octavian Goga s-a întâlnit cu Corneliu Codreanu în casa lui Ion Gigurtu de pe str. Nicolae lorga şi au stat de vorbă circa două ore, fără să se încheie vreun acord, dar se crede că înţelegerea ar fi fost ca legionarii să se retragă din alegeri şi să voteze Partidul Naţional Creştin. Dar lucrurile se precipitaseră încă de dimineaţă când Carol s-a întâlnit cu o serie de oameni de afaceri (Malaxa, Gigurtu, Bujoi şi alţii) care l-au asigurat de sprijinul lor financiar în situaţia grea în care se găsea ţara din cauza guvernării, situaţie pe care, de altfel, Iuliu Maniu o relatase în memoriul din 5 februarie.
Cu acest sprijin promis, Regele Carol împreună cu Armând Călinescu, Gută Tătărăscu şi Ernest Urdăreanu s-au apucat de lucru.
A doua zi, pe 10 februarie dimineaţa, Octavian Goga a fost chemat la Palat şi Regele Carol al -II-lea i-a cerut demisia, reproşându-i că s-a înţeles cu Codreanu, şi astfel s-a încheiat o guvernare de 44 de zile, ca într-un basm... a fost odată... şi ce va urma nu va fi bine.
Tot în aceeaşi zi a fost chemat la Palat şi Iuliu Maniu. Nu mai fusese în audienţă din 1933. Regele i-a afirmat că urmăreşte să formeze un guvern de uniune naţională care să-i asigure ordine... să revizuiască Constituţia şi se vedea nevoit să suspende temporar activitatea partidelor politice.
Iuliu Maniu i-a atras atenţia regelui că trebuie menţinut regimul parlamentar-constituţional, iar după relatarea lui Zaharia Boilă (din Memoriile aflate în Arhiva I.S.I.S.P. de pe lângă fostul C.C.), preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc ar fi spus:
„Majestate, faceţi o neiertată greşeală ale cărei consecinţe sunt incalculabile. Acum când se adună nori grei pe orizontul internaţional ar fi nevoie mai mult ca oricând să menţineţi sistemul democratic-parlamentar, lăsând răspunderea situaţiei integral partidelor politice. Asumând această răspundere personal, Maiestatea Voastră vă expuneţi inutil si riscaţi chiar Tronul".
La ieşirea de la Rege, Iuliu Maniu a declarat ziariştilor:
„Sunt singurul prim-ministru care nu am acceptat să fac parte din noul guvern." Ceilalţi prim-miniştri care mai erau în viaţă după 1916: mareşalul Alexandru Averescu, generalul Arthur Văitoianu, G. G. Mironescu, Nicolae lorga, Gheorghe Tătărăscu, Constantin Angelescu şi Alexandru Vaida Voievod au depus jurământ în frunte cu Patriarhul Miron Cristea şi au aşteptat liniştiţi să li se ia măsură pentru uniforme.
Ceea ce a reuşit Carol a fost înjosirea oamenilor politici, subordonarea Bisericii şi armatei, care sub sceptrul patriarhal să prohodească înmormântarea partidelor politice.
Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc întrunit pe 1 februarie 1938, după ce a luat la cunoştinţă expunerea lui Iuliu Maniu asupra situaţiei grave ce se abătuse asupra ţării a hotărât printre altele următoarele:
„...Revizuirea Constituţiei prin Decret, înlăturarea Parlamentului si guvernarea la adăpostul stării de asediu si a cenzurii prin decrete-legi, fără nici un fel de control, precum şi suspendarea activităţii partidelor constituie o adevărată lovitură de stat împotriva căreia naţiunea trebuie să protesteze şi să acţioneze cu ultima energie...
Pentru greşelile săvârşite de un guvern nedorit şi neindicat de ţară, nu poate fi pedepsită o naţiune întreagă prin instaurarea unui regim în afară de lege şi pentru suspendarea pactului fundamental care asigură drepturile naţiunii şi ale cetăţenilor.
Ne găsim astfel în faţa unei dictaturi făţişe, sprijinită pe concursul ocult şi interesat al Partidului Naţional Liberal, încercând să târască pe panta politicii nu numai biserica ci şi armata, care întotdeauna a rămas şi trebuie să rămână şi în viitor scutul de apărare a statului român în faţa duşmanilor graniţelor noastre. Actualul guvern format din personalităţi care au încetat de mult de a reprezenta curente populare şi a căror grupări au fost sistematic respinse de Corpul electoral, nu poate constitui un Guvern de Uniune Naţională...
Constată că astfel s-a evidenţiat încă odată că nimic nu se poate clădi pe temeiuri imorale, pe lipsă de credinţă si trădare...;
Drept consecinţă, Comitetul Central Executiv aprobă în unanimitate atitudinea Preşedintelui, Dl. Iuliu Maniu, si hotărârea biroului Partidului de a refuza participarea la acest guvern.
Dă mandat d-lui Preşedinte Iuliu Maniu şi Biroului Partidului Naţional Ţărănesc să conducă acţiunea partidului pe căile şi în formele impuse de împrejurări, în spiritul menirei istorice, a ideologiei şi programului partidului în conformitate cu interesele permanente ale naţiunii.
Reînnoieşte deplinele puteri acordate d-lui Iuliu Maniu pentru conducerea mai departe a partidului în grelele împrejurări create spre biruinţa finală pentru binele şi fericirea ţării şi a poporului românesc."
Încă din ziua de 10 februarie, Iuliu Maniu avusese dreptate că „nori grei" se adunau pe orizontul internaţional şi aceasta se petrecea cu două zile înainte de întâlnirea dintre Hitler şi cancelarul Austriei, Schuschnigg, la Berchtesgaden, în care Austria a fost făcută vinovată de neretragerea din Societatea Naţiunilor şi i s-a impus deocamdată ca ministru de interne la Viena pe Seyss-Inquart, liderul naziştilor din Austria.
În ţara noastră ameninţările sub jurământ la Tg. Mureş, continuă şi Nicolae Iorga face cunoscut că „Ai lui Codreanu mă înştiinţează că sunt lucrat", pe 15 februarie, şi aceasta numai la 5 zile după ce Patriarhul pus în fruntea Ţării îşi luase avant-postul în primire.
Iuliu Maniu în acţiunile întreprinse nu lucra niciodată cu jumătăţi de măsură şi urmărea eradicarea răului. Şi, în noua conjunctură, pe data de 16 februarie, s-a adresat Preşedintelui Consiliului de Miniştri:
„Înalt Prea Sfinte Patriarh, Iubite Amice, prietenia şi amintirile comune de o aşa mare importanţă, ce ne leagă, mă îndreptăţesc în zilele acestea de hotărâtoare răspântie pentru viitorul ţării, cari pot să distrugă tot ce s-a realizat prin munca noastră comună şi prin jertfa atâtor generaţii, să-ţi adresez câteva cuvinte a căror greutate n-aş dori să scape atenţiei Tale. Majestatea Sa Regele m-a rugat şi pe mine se intru în guvernul pe care-l prezidezi. Aflând scopul pt care i l-a fixat Majestatea Sa, am refuzat cu adâncă durere în suflet.
M. S. Regele mi-a comunicat că guvernul prezidat de Tine va înlătura Parlamentul, va guverna prin decrete-legi, va modifica Constituţia prin Decret şi va suspenda partidele. Nu aveam nici o îndoială că Majestatea Sa va proceda la înfăptuirea planului său urmărit de atâţia ani, de a institui o dictatură regală, care fireşte va putea trece, foarte uşor într-un despotism. Măsurile luate până acum de guvern, justifică întru toate prevederea mea şi sunt perfect informat, că opera catastrofală începută se va continua cu dramatică repeziciune.
Sunt informat că proiectul decretului pentru abolirea Constituţiei este gata şi se va promulga în zilele acestea. Cunosc şi dispoziţiile principale ale noii orânduiri şi mă cutremur la gândul că drepturile Naţiunii Române, dobândite cu atâtea jertfe şi cu colaborarea atâtor slujitori ai Altarului, să fie distruse, cu colaborarea şi sub patronarea celui mai înalt Preot român; se săvârşeşte o lovitură de Stat, în urma căreia vor fi distruse valori sufleteşti, poate vieţi omeneşti, şi-mi cuprinde sufletul o adâncă tristeţe, că această schimbare de lucruri se întâmplă cu protecţiunea Patriarhului României, care este ardelean, un fost prieten politic, fiu de iobag, care a ajuns Patriarh, cu activa mea colaborare şi în urma acţiunii mele personale.
Dă-mi voie să afirm, cu toată hotărârea, că, în calităţile expuse mai sus şi în urma legăturilor sufleteşti pe care le ai ca fiu al Ardealului cu tradiţiile acelei provincii şi ca unul care ai depus jurământ, alături de mine, pentru păstrarea drepturilor Ardealului şi Banatului, prin Actul de Unire din Alba Iulia şi care, la propunerea mea, ai predat împreună cu Comisia trimisă în acest scop, acel Act al Unirii, în Bucureşti, Regelui Ferdinand, să afirm că nu ai dreptul să dai lovitura de moarte prin colaborarea Ta, acelor drepturi şi să iei o răspundere istorică continuând opera Ta, ca Prezident de Consiliu, primită desigur cu bună credinţă, dar care duce la desminţirea întregilor tradiţii ardelene, a activităţii Tale din trecut, a colaborării noastre din acel trecut şi a jertfelor părinţilor şi strămoşilor Tăi.
Gândeşte-te că un fiu al Ardealului nu poate să prezideze opera de răpire a drepturilor ţăranilor din Vechiul Regat, care s-au jertfit cu sutele de mii pentru ca dezrobind pe ardeleni să se dezrobească şi pe ei.
Ai văzut rezoluţiile pe care Ie-a adus partidul nostru, din care ai făcut parte odată şi Tu. Ele sunt în completă conformitate cu părerile şi hotărârile mele. Cât mă priveşte, voiu lupta pentru apărarea vieţii constituţionale şi democratice a ţării şi pentru asigurarea hotărârilor de la Alba Iulia, cu suprema încordare, cu ori ce risc şi cu ori ce jertfe.
Nu sunt singur. Poporul Român, Ţara, sunt cu mine în această chestiune. Şi nu cred că Patriarhul României ar putea să patroneze o acţiune împotriva lor, o dictatură care nu este pusă în serviciul unei idei mari, generoase şi nu se întemeiază pe un curent popular, ci serveşte un cerc de interese condamnabile şi stat profund imorale, este dinainte condamnată şi că nu e permis să îngroape sub ruinele ei şi cea mai înaltă autoritate bisericească şi falnicele noastre tradiţii ardelene...
În faţa gravităţii problemei, mici consideraţiuni oportuniste, momentane, nu mai au loc, nu pot avea nici o importanţă.
Te rog să iei la dreaptă judecată situaţia Ta înaltă şi rolul Tău istoric, cu aceiaşi obiectivitate cu care Te rog să nu uiţi un moment că eşti Preot şi fiu de iobag din Ardeal..."
Mergându-se pe linia durităţii, guvernul Sfiinţiei Sale a dat pe 7 februarie 1938 Decretul nr. 870 cu următoarele dispoziţiuni:
- Funcţionarii Statului nu pot face politică, nu mai pot face parte din partide politice.
- Cei care nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă acţionează politiceşte sunt sancţionaţi.
- Conducerea este sancţionată, dacă mai dă circulari, ordine, dispoziţii.
Sursa:http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/899-O-campanie-electorală-care-n-a-mai-avut-loc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu