-1-
Turiştii care vin la Băile Herculane au la dispoziţie o serie de trasee turistice, foarte variate ca lungime, grad de dificultate, efort şi peisaj, de la drumuri molcome prin pădure şi păşuni, la abrupturi stâncoase greu accesibile, sau chiar imposibil de străbătut. Prezentăm mai jos un traseu puţin cunoscut turiştilor (cu excepţia primei lui porţiuni), complet nemarcat, dar fără probleme de orientare şi care oferă cel mai rapid acces la creasta munţilor Mehedinţi, printr-un urcuş susţinut prin păduri frumoase şi peste poieni cu sălaşe din vecinătatea culmii. O dată ajuns în drumul de creastă, traseul înconjoară bazinul văii Pecinişca şi revine la punctul de plecare pacurgând creasta care desparte văile Pecinişca şi Ferigari, cu privelişti foarte frumoase atât asupra porţiunii sudice a munţilor Mehedinţi, cât şi asupra subcarpaţilor Olteniei, a munţilor din sudul Banatului, Dunărea şi, mai ales, culoarul adânc al văii Cernei, străjuit de culmile înalte din creasta Cerna-Godeanu şi de abruptul Mehedinţilor, unic în România ca dezvoltare pe lungime. Traseul se desfăşoară în circuit, cu capetele în apropiere de staţiunea Herculane, are un fir principal şi două derivaţii care merită să fie parcurse, una la releu şi alta la cruce. Lungimea lui este de 17,6 kilometri, la care trebuie să adăugăm aproape un kilometru dacă urcăm la releu şi aproape trei kilometri dacă ne abatem pe la cruce. Diferenţa de nivel pe care trebuie să o urcăm şi apoi să o coborâm este de circa 850 metri, la care adăugăm 70 metri pentru releu şi 100 pentru cruce. Timpul normal de mers este de 6-7 ore. Traseul nu prezintă dificultăţi deosebite, nu necesită echipament special, dar încălţămintea trebuie să fie de nădejde, pentru a rezista forţelor dezvoltate de coborâşurile abrupte prin pădure. Pe timp de ceaţă sau vreme urâtă, putem avea dificultăţi de orientare. Iarna se recomandă doar porţiunea până la drumul de culme şi numai dacă zăpada nu este foarte mare. Tot până la culme este accesibil pentru ATV-uri sau maşini / motociclete de teren, fiind pentru acestea cel mai rapid acces la drumul de creastă. Puţinele izvoare le putem găsi doar la coborâş, şi acestea sunt greu de observat, deci vom căra cu noi apă pentru tot drumul.
Din partea sudică a oraşului Herculane, două poduri traversează Cerna pe malul drept (S-SE), spre centrul satului Pecinişca, pe DN 67D. De la biserică mergem spre aval, lăsăm la stânga strada Pecinişca, cu pârâu, pe unde ne vom întoarce. Aici avem loc să lăsăm eventual maşina. Trecem podul şi imediat se face la stânga o bandă de asfalt în rampă mare. Asfaltul se termină imediat, un drum de tractor care urcă la releu se continuă la fel de abrupt. Din fericire, mai sus, urcuşul se mai domoleşte, când trecem printre grădini şi livezi părăginite, la marginea cărora remarcăm semne de lemn în formă de X, prin care proprietarii acestor coclauri ne avertizează să nu care cumva să le încălcăm teritoriul. Este o caracteristică des întâlnită în zonă, mulţi localnici sunt conservatori în ceea ce priveşte turismul şi posibilul lui impact pozitiv asupra economiei locale. Din păcate, livezile sunt complet neîngrijite, cu pomii invadaţi de bălării, proprietarii aducându-şi aminte de ei doar la strânsul modestei recolte de câteva mere şi prune diforme, mâncate de viermi şi pe jumătate putrezite. Câştigăm rapid altitudine şi în stânga noastră apare – foarte frumoasă de aici – staţiunea, iar jos, în stânga, cariera şi cheile Pecinişca. Culmea Domogledului pare de aici molcomă şi înierbată, iar dincolo de Cerna se iţesc ascuţişurile Arjanei. Continuăm urcuşul, mai uşor, până la culme, la 400 m altitudine, de unde drumul coteşte brusc spre dreapta, la releu. Priveliştea este mai amplă, atât spre valea Cernei, cât şi spre vest şi sud, drumul E70 şi calea ferată şerpuiesc la picioarele noastre, o mare de dealuri împădurite sunt trimise spre noi din munţii modeşti ca altitudine ai Banatului şi dinspre Dunăre, peste care zărim crestele cu iviri de calcar din Banatul sârbesc. Cine doreşte, poate urca la releu – plimbare clasică pentru localnicii şi obişnuiţii locului. De la releu se lărgeşte puţin perspectiva în lungul văii Cerna. Creasta puţin pietroasă din stânga (SE) se lasă în direcţia potrivită şi are o potecă veche, neumblată şi plină de spini. Noi recomandăm traversarea crestei în coborâş uşor pe drumul larg, aproape 200 metri, după care cotim la stânga pe o potecă la fel de largă, care coboară într-o şa, pe sub linia de înaltă tensiune. Lăsăm la stânga un drum care coboară lent în valea Pecinişca şi ajungem în sa, la 350 m altitudine. Aici este o răscruce importantă: la stânga se coboară la cariera Pecinişca, la dreapta, la E70, jumătate la dreapta, pe coastă, un drum de căruţe se răsfiră printre culturi, iar traseul nostru, în urcuş mai accentuat spre înainte, urmăreşte îndeaproape atât creasta împădurită, cât şi linia de înaltă tensiune. Drumul este larg, clar, vom evita scurtăturile, pe care se merge greu, fiind mai puţin umblate. Urcuşul nu este exagerat, dar lung şi susţinut, numai bun pentru a consuma cât mai multe calorii. După câteva serpentine generoase, urcuşul se domoleşte şi efectuăm un lung traverseu pe coasta din dreapta, aproape fără urcuş. Mai puţin şi ieşim la gol, în poiană largă, cu sălaşe, numite de localnici “conace”. Ne despărţim de linia de înaltă tensiune, care continuă un pic mai la dreapta şi atinge creasta în acelaşi loc cu drumul care urcă din Topleţ. Poteca se continuă prin iarbă, se arcuieşte la stânga până la o înşeuare, apoi menţine direcţia uşor la stânga, spre pădure. Câteva borne însoţesc traseul, pe care îl urmăm fără a ne lăsa tentaţi de ramificaţiile la dreapta spre Topleţ, sau de scurtăturile din pădure. După o arcuire la dreapta şi una la stânga, ieşim la iarbă şi vedem drumul forestier de creastă urcând la noi din dreapta. La parcurgerea în sens invers, ieşirea traseului în drumul de creastă nu este uşor de reperat. Vom lua ca indiciu, pe creastă, o frumoasă înşeuare inierbată, la care urcă un scurt drum de tractor. Dacă urcăm din Topleţ, imediat după înşeuare, înainte de intrarea în pădure, drumul se desprinde la stânga, nu prea evident pe primii metri. Pănă aici se poate urca, nu prea uşor, din Topleţ cu maşina. Este bine să întrebăm în sat despre starea drumului, care nu întotdeauna este accesibil pentru autoturisme. Continuăm drumul de creastă, evident spre stânga (NE), la început în urcuş lejer. Drumul atinge de două ori creasta, iar pe vreme clară vedem o bună parte din subcarpaţii Olteniei, lacul de la Porţile de Fier, munţii Cernei, munţii sudici ai Banatului cu colţul proeminent al vîrfului Svinecea Mare. După puţin peste doi kilometri, în stânga noastră culmea se netezeşte într-o poiană frumoasă lângă marginea drumului. O ramificaţie pentru căruţă intră în poiană, o traversează, intră în pădure în coborâş lent, apoi ceva mai susţinut. Aceasta este poteca noastră, nemarcată, dar circulată şi uşor de urmărit. Mai mult decât atât, mult hulitele scrijelituri de pe copaci, unele destul de vechi, sunt aproape întotdeauna pe marginea potecii şi ajută mult la orientare. Unele marcaje forestiere urmăresc, de asemena, poteca pe porţiuni. În caz de necesitate, se poate coborî cu grijă pe vâlcelele din stânga, spre valea Pecinişca, în cel mult o jumătate de oră se prind poteci vechi, care ne scot pe firul principal al Pecinişcăi şi apoi, prin chei, la carieră. Drumul nostru este deosebit de frumos şi relaxant prin pădurea rară, mai ales un traverseu aproape orizontal pe coastă, până la o şa frământată, de unde urcăm un pic la culmea rotunjită, printr-o abatere uşoară spre stânga. Descoperim o zonă cu un relief deosebit de frământat: sunt tranşeele săpate de soldaţii români în primul război mondial. Aici a trecut o perioadă graniţa, pe care o regăsim şi pe poteci vechi spre Balta Cerbului, Ţesna sau Iuta. Pe aici s-au dat lupte foarte grele pentru apărarea teritoriului împotriva expansiunii Austro-Ungariei. Localnicii mai în vârstă îşi amintesc cum au fost aduşi să caute muniţia rămasă prin pădure, deci noi nu avem prea multe şanse să mai găsim aşa ceva. În zona tranşeelor poteca nu este prea clară, iar semnăturile de pe copaci nu ajută mult. Păstrăm direcţia (V) şi creasta începe să se profileze în coborâş din ce în ce mai abrupt, cu poteca exact pe culme. Urmează un coborâş greu, aproape 200 metri diferenţă de nivel pe o lungime de 600 m. Evităm poteci spre stânga sau dreapta, chiar dacă au semnături sau mercaje forestiere. Coborăşul se termină într-o înşeuare care precede o creastă calcaroasă. Poteca nu o urcă, ci traversează pe versantul stâng. Peisajul este foarte frumos, poteca tăiată în stâncă trece printre blocuri de calcar de forme inedite, care contrastează puternic cu verdele ierbii şi cu arbuştii înfloriţi. În stânga, peste vale, ghicim traseul parcurs la urcuş. Mai puţin şi revenim pe culme într-o poiană, cu sălaşe părăsite la dreapta, spre Ferigari. Urcăm puţin prin pădure (100 m) şi ajungem, la o răscruce greu vizibilă. Un fag mare chiar pe mijlocul drumului şi o poieniţă minusculă sunt bune repere. Spre dreapta, înierbat, un drum coboară la sălaşe, iar apoi, printr-o vale seacă, se continuă în Ferigari în puţin peste 20 de minute. De aici se poate coborî la Herculane în circa o oră. În stânga, greu de dibuit, o scurtătură a traseului nostru, marcată cu punct galben, pe care nu o alegem, deoarece nu scurtează foarte mult, este mai putin umblată şi cu vegetaţie, pe când drumul nostru coboară în principal pe creastă, cu perspective superbe spre staţiune, valea Ferigari şi spre creasta Domogledului. Înainte sunt două variante. Spre dreapta o ramificaţie urcă la sălaşe; noi vom urmări varianta înainte-stânga, mai circulată. Urcăm la o pădurice de pini, unde o ramificaţie bună se desparte la dreapta, în urcuş. Dacă avem timp, vă recomandăm cu căldură intrarea pe acest drum. În faţa noastră se întinde o culme extrem de frumoasă, terminată cu o cruce mare de metal, vizibilă din Herculane. Priveliştile care se oferă celor care ajung aici sunt extraordinare, mai ales abruptul care se deschide spre staţiune şi spre cheile Ferigari sunt memorabile, iar fotografii vor petrece mult timp căţărându-se pe stânci pentru o încadrare mai fericită. Revenim la păduricea de pini după aproape o oră şi începem coborâşul pe culme. Drumul se despleteşte, noi am ales ramura din stânga, mai circulatâ. Puţin mai jos, drumul trece printr-o stână, care se poate ocoli pe prin stânga, prin poiană. Urmează o porţiune cu bolovani mari, apoi ieşim pe un mic platou deasupra cheilor Pecinişca. Poteci vechi, cunoscute de puţini oameni coboară dur printre stânci în capătul din amonte al cheilor. Din stânga, greu de observat, scurtătura cu punct galben se alătură drumului principal, care face o curbă pronunţată la dreapta şi începe să coboare susţinut. La stânga se desface un sistem de scurtături extrem de instabile şi de abrupte, pe care le vom evita, drumul coboară destul de repede şi fără ele. Ne apropiem de abrupt, aşa că părăsim culmea spre stânga, şi după câteva serpentine suntem la baza carierei, la intrarea în scurtele, dar frumoasele chei ale Pecinişcăi. Pe versantul carierei există un tunel care pătrunde în stâncă aproape 150 metri, intrarea lui fiind parţial surpată şi accesibilă doar alpiniştilor. Ajungem pe drumul care urcă din sat la fosta carieră. În jurul nostru izbucneşte apa limpede a Pecinişcăi, care iese din nou la lumină după un parcurs subteran. La prima casă din stânga, un cor de lătrături ne asurzeşte. Este o gospodărie de oameni miloşi, care adăpostesc şi hrănesc câini fară stăpân. Nu avem treabă cu ei, deoarece nu sunt lăsaţi la drum. În mai puţin de 20 de minute ajungem, puţin obosiţi, dar reconfortaţi, la punctul de plecare.
(va urma)
Turiştii care vin la Băile Herculane au la dispoziţie o serie de trasee turistice, foarte variate ca lungime, grad de dificultate, efort şi peisaj, de la drumuri molcome prin pădure şi păşuni, la abrupturi stâncoase greu accesibile, sau chiar imposibil de străbătut. Prezentăm mai jos un traseu puţin cunoscut turiştilor (cu excepţia primei lui porţiuni), complet nemarcat, dar fără probleme de orientare şi care oferă cel mai rapid acces la creasta munţilor Mehedinţi, printr-un urcuş susţinut prin păduri frumoase şi peste poieni cu sălaşe din vecinătatea culmii. O dată ajuns în drumul de creastă, traseul înconjoară bazinul văii Pecinişca şi revine la punctul de plecare pacurgând creasta care desparte văile Pecinişca şi Ferigari, cu privelişti foarte frumoase atât asupra porţiunii sudice a munţilor Mehedinţi, cât şi asupra subcarpaţilor Olteniei, a munţilor din sudul Banatului, Dunărea şi, mai ales, culoarul adânc al văii Cernei, străjuit de culmile înalte din creasta Cerna-Godeanu şi de abruptul Mehedinţilor, unic în România ca dezvoltare pe lungime. Traseul se desfăşoară în circuit, cu capetele în apropiere de staţiunea Herculane, are un fir principal şi două derivaţii care merită să fie parcurse, una la releu şi alta la cruce. Lungimea lui este de 17,6 kilometri, la care trebuie să adăugăm aproape un kilometru dacă urcăm la releu şi aproape trei kilometri dacă ne abatem pe la cruce. Diferenţa de nivel pe care trebuie să o urcăm şi apoi să o coborâm este de circa 850 metri, la care adăugăm 70 metri pentru releu şi 100 pentru cruce. Timpul normal de mers este de 6-7 ore. Traseul nu prezintă dificultăţi deosebite, nu necesită echipament special, dar încălţămintea trebuie să fie de nădejde, pentru a rezista forţelor dezvoltate de coborâşurile abrupte prin pădure. Pe timp de ceaţă sau vreme urâtă, putem avea dificultăţi de orientare. Iarna se recomandă doar porţiunea până la drumul de culme şi numai dacă zăpada nu este foarte mare. Tot până la culme este accesibil pentru ATV-uri sau maşini / motociclete de teren, fiind pentru acestea cel mai rapid acces la drumul de creastă. Puţinele izvoare le putem găsi doar la coborâş, şi acestea sunt greu de observat, deci vom căra cu noi apă pentru tot drumul.
Din partea sudică a oraşului Herculane, două poduri traversează Cerna pe malul drept (S-SE), spre centrul satului Pecinişca, pe DN 67D. De la biserică mergem spre aval, lăsăm la stânga strada Pecinişca, cu pârâu, pe unde ne vom întoarce. Aici avem loc să lăsăm eventual maşina. Trecem podul şi imediat se face la stânga o bandă de asfalt în rampă mare. Asfaltul se termină imediat, un drum de tractor care urcă la releu se continuă la fel de abrupt. Din fericire, mai sus, urcuşul se mai domoleşte, când trecem printre grădini şi livezi părăginite, la marginea cărora remarcăm semne de lemn în formă de X, prin care proprietarii acestor coclauri ne avertizează să nu care cumva să le încălcăm teritoriul. Este o caracteristică des întâlnită în zonă, mulţi localnici sunt conservatori în ceea ce priveşte turismul şi posibilul lui impact pozitiv asupra economiei locale. Din păcate, livezile sunt complet neîngrijite, cu pomii invadaţi de bălării, proprietarii aducându-şi aminte de ei doar la strânsul modestei recolte de câteva mere şi prune diforme, mâncate de viermi şi pe jumătate putrezite. Câştigăm rapid altitudine şi în stânga noastră apare – foarte frumoasă de aici – staţiunea, iar jos, în stânga, cariera şi cheile Pecinişca. Culmea Domogledului pare de aici molcomă şi înierbată, iar dincolo de Cerna se iţesc ascuţişurile Arjanei. Continuăm urcuşul, mai uşor, până la culme, la 400 m altitudine, de unde drumul coteşte brusc spre dreapta, la releu. Priveliştea este mai amplă, atât spre valea Cernei, cât şi spre vest şi sud, drumul E70 şi calea ferată şerpuiesc la picioarele noastre, o mare de dealuri împădurite sunt trimise spre noi din munţii modeşti ca altitudine ai Banatului şi dinspre Dunăre, peste care zărim crestele cu iviri de calcar din Banatul sârbesc. Cine doreşte, poate urca la releu – plimbare clasică pentru localnicii şi obişnuiţii locului. De la releu se lărgeşte puţin perspectiva în lungul văii Cerna. Creasta puţin pietroasă din stânga (SE) se lasă în direcţia potrivită şi are o potecă veche, neumblată şi plină de spini. Noi recomandăm traversarea crestei în coborâş uşor pe drumul larg, aproape 200 metri, după care cotim la stânga pe o potecă la fel de largă, care coboară într-o şa, pe sub linia de înaltă tensiune. Lăsăm la stânga un drum care coboară lent în valea Pecinişca şi ajungem în sa, la 350 m altitudine. Aici este o răscruce importantă: la stânga se coboară la cariera Pecinişca, la dreapta, la E70, jumătate la dreapta, pe coastă, un drum de căruţe se răsfiră printre culturi, iar traseul nostru, în urcuş mai accentuat spre înainte, urmăreşte îndeaproape atât creasta împădurită, cât şi linia de înaltă tensiune. Drumul este larg, clar, vom evita scurtăturile, pe care se merge greu, fiind mai puţin umblate. Urcuşul nu este exagerat, dar lung şi susţinut, numai bun pentru a consuma cât mai multe calorii. După câteva serpentine generoase, urcuşul se domoleşte şi efectuăm un lung traverseu pe coasta din dreapta, aproape fără urcuş. Mai puţin şi ieşim la gol, în poiană largă, cu sălaşe, numite de localnici “conace”. Ne despărţim de linia de înaltă tensiune, care continuă un pic mai la dreapta şi atinge creasta în acelaşi loc cu drumul care urcă din Topleţ. Poteca se continuă prin iarbă, se arcuieşte la stânga până la o înşeuare, apoi menţine direcţia uşor la stânga, spre pădure. Câteva borne însoţesc traseul, pe care îl urmăm fără a ne lăsa tentaţi de ramificaţiile la dreapta spre Topleţ, sau de scurtăturile din pădure. După o arcuire la dreapta şi una la stânga, ieşim la iarbă şi vedem drumul forestier de creastă urcând la noi din dreapta. La parcurgerea în sens invers, ieşirea traseului în drumul de creastă nu este uşor de reperat. Vom lua ca indiciu, pe creastă, o frumoasă înşeuare inierbată, la care urcă un scurt drum de tractor. Dacă urcăm din Topleţ, imediat după înşeuare, înainte de intrarea în pădure, drumul se desprinde la stânga, nu prea evident pe primii metri. Pănă aici se poate urca, nu prea uşor, din Topleţ cu maşina. Este bine să întrebăm în sat despre starea drumului, care nu întotdeauna este accesibil pentru autoturisme. Continuăm drumul de creastă, evident spre stânga (NE), la început în urcuş lejer. Drumul atinge de două ori creasta, iar pe vreme clară vedem o bună parte din subcarpaţii Olteniei, lacul de la Porţile de Fier, munţii Cernei, munţii sudici ai Banatului cu colţul proeminent al vîrfului Svinecea Mare. După puţin peste doi kilometri, în stânga noastră culmea se netezeşte într-o poiană frumoasă lângă marginea drumului. O ramificaţie pentru căruţă intră în poiană, o traversează, intră în pădure în coborâş lent, apoi ceva mai susţinut. Aceasta este poteca noastră, nemarcată, dar circulată şi uşor de urmărit. Mai mult decât atât, mult hulitele scrijelituri de pe copaci, unele destul de vechi, sunt aproape întotdeauna pe marginea potecii şi ajută mult la orientare. Unele marcaje forestiere urmăresc, de asemena, poteca pe porţiuni. În caz de necesitate, se poate coborî cu grijă pe vâlcelele din stânga, spre valea Pecinişca, în cel mult o jumătate de oră se prind poteci vechi, care ne scot pe firul principal al Pecinişcăi şi apoi, prin chei, la carieră. Drumul nostru este deosebit de frumos şi relaxant prin pădurea rară, mai ales un traverseu aproape orizontal pe coastă, până la o şa frământată, de unde urcăm un pic la culmea rotunjită, printr-o abatere uşoară spre stânga. Descoperim o zonă cu un relief deosebit de frământat: sunt tranşeele săpate de soldaţii români în primul război mondial. Aici a trecut o perioadă graniţa, pe care o regăsim şi pe poteci vechi spre Balta Cerbului, Ţesna sau Iuta. Pe aici s-au dat lupte foarte grele pentru apărarea teritoriului împotriva expansiunii Austro-Ungariei. Localnicii mai în vârstă îşi amintesc cum au fost aduşi să caute muniţia rămasă prin pădure, deci noi nu avem prea multe şanse să mai găsim aşa ceva. În zona tranşeelor poteca nu este prea clară, iar semnăturile de pe copaci nu ajută mult. Păstrăm direcţia (V) şi creasta începe să se profileze în coborâş din ce în ce mai abrupt, cu poteca exact pe culme. Urmează un coborâş greu, aproape 200 metri diferenţă de nivel pe o lungime de 600 m. Evităm poteci spre stânga sau dreapta, chiar dacă au semnături sau mercaje forestiere. Coborăşul se termină într-o înşeuare care precede o creastă calcaroasă. Poteca nu o urcă, ci traversează pe versantul stâng. Peisajul este foarte frumos, poteca tăiată în stâncă trece printre blocuri de calcar de forme inedite, care contrastează puternic cu verdele ierbii şi cu arbuştii înfloriţi. În stânga, peste vale, ghicim traseul parcurs la urcuş. Mai puţin şi revenim pe culme într-o poiană, cu sălaşe părăsite la dreapta, spre Ferigari. Urcăm puţin prin pădure (100 m) şi ajungem, la o răscruce greu vizibilă. Un fag mare chiar pe mijlocul drumului şi o poieniţă minusculă sunt bune repere. Spre dreapta, înierbat, un drum coboară la sălaşe, iar apoi, printr-o vale seacă, se continuă în Ferigari în puţin peste 20 de minute. De aici se poate coborî la Herculane în circa o oră. În stânga, greu de dibuit, o scurtătură a traseului nostru, marcată cu punct galben, pe care nu o alegem, deoarece nu scurtează foarte mult, este mai putin umblată şi cu vegetaţie, pe când drumul nostru coboară în principal pe creastă, cu perspective superbe spre staţiune, valea Ferigari şi spre creasta Domogledului. Înainte sunt două variante. Spre dreapta o ramificaţie urcă la sălaşe; noi vom urmări varianta înainte-stânga, mai circulată. Urcăm la o pădurice de pini, unde o ramificaţie bună se desparte la dreapta, în urcuş. Dacă avem timp, vă recomandăm cu căldură intrarea pe acest drum. În faţa noastră se întinde o culme extrem de frumoasă, terminată cu o cruce mare de metal, vizibilă din Herculane. Priveliştile care se oferă celor care ajung aici sunt extraordinare, mai ales abruptul care se deschide spre staţiune şi spre cheile Ferigari sunt memorabile, iar fotografii vor petrece mult timp căţărându-se pe stânci pentru o încadrare mai fericită. Revenim la păduricea de pini după aproape o oră şi începem coborâşul pe culme. Drumul se despleteşte, noi am ales ramura din stânga, mai circulatâ. Puţin mai jos, drumul trece printr-o stână, care se poate ocoli pe prin stânga, prin poiană. Urmează o porţiune cu bolovani mari, apoi ieşim pe un mic platou deasupra cheilor Pecinişca. Poteci vechi, cunoscute de puţini oameni coboară dur printre stânci în capătul din amonte al cheilor. Din stânga, greu de observat, scurtătura cu punct galben se alătură drumului principal, care face o curbă pronunţată la dreapta şi începe să coboare susţinut. La stânga se desface un sistem de scurtături extrem de instabile şi de abrupte, pe care le vom evita, drumul coboară destul de repede şi fără ele. Ne apropiem de abrupt, aşa că părăsim culmea spre stânga, şi după câteva serpentine suntem la baza carierei, la intrarea în scurtele, dar frumoasele chei ale Pecinişcăi. Pe versantul carierei există un tunel care pătrunde în stâncă aproape 150 metri, intrarea lui fiind parţial surpată şi accesibilă doar alpiniştilor. Ajungem pe drumul care urcă din sat la fosta carieră. În jurul nostru izbucneşte apa limpede a Pecinişcăi, care iese din nou la lumină după un parcurs subteran. La prima casă din stânga, un cor de lătrături ne asurzeşte. Este o gospodărie de oameni miloşi, care adăpostesc şi hrănesc câini fară stăpân. Nu avem treabă cu ei, deoarece nu sunt lăsaţi la drum. În mai puţin de 20 de minute ajungem, puţin obosiţi, dar reconfortaţi, la punctul de plecare.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu