Am încercat să vă prezentăm şi de această dată, aşa cum v-am promis şi cum am obişnuit să ne ţinem de cuvânt, un traseu uşor şi relaxant, pentru cei care doresc să depună un pic de efort, urcând de la Băile Herculane la Şaua Padina, pe o potecă deosebit de frumoasă, la egal cu valea Jelerău, sau cu cheile Ferigari. Din păcate pentru noi, rezultatul parcurgerii traseului nu a fost cel aşteptat. Vechea potecă, bine croită şi relaxantă, pe care localnicii din Podeni traversau muntele fie la muncă, fie pentru cumpărături, fie la rudenii, drum cu serpentine largi şi peisaje memorabile, este distrusă în mare parte, neîntreţinută, invadată de vegetaţie şi de doborâturi, surpată, greu de parcurs şi de urmărit. Cu toate că s-au consumat fonduri pentru revigorarea zonei, în afară de câţiva ţăruşi cu etichete de hârtie, care au dispărut după câteva luni, alte amenajări nu prea se regăsesc pe teren. Natura îşi reia teritoriul prin sălbăticire, iar dacă nu se găsesc urgent resurse pentru curăţirea, amenajarea şi remarcare traseelor turistice, mare parte din munţii Mehedinţi vor deveni în puţini ani inaccesibili turiştilor, aşa cum am putut constata că s-a întâmplat şi în alte părţi din ţară. În momentul de faţă majoritatea traseelor din masiv sunt deteriorate şi greu accesibile, incluzând o bună parte din traseul de creastă, iar altele sunt aproape imposibil de urmărit, în special în locurile în care localnicii au încetat să mai circule. Noi am încercat primăvara trecută să desţelenim ambele intrări şi sectoarele invadate de vegetaţie ale potecii vechi spre Ţesna şi am constatat cu bucurie ca anul acesta se circula mult mai intens, iar poteca a fost curăţată în continuare de oameni inimoşi si conştienţi. Concluzia noastră este că nu trebuiesc fonduri extraordinare pentru a tăia nişte mărăcini şi nişte copaci căzuţi peste potecă, ci doar un pic de bunăvoinţă şi interes din partea autorităţilor şi a puţinilor iubitori de munte care mai străbat aceste meleaguri. O acţiune mai complexă de marcare şi amenajare presupune şi existenţa unor fonduri, dar nu peste puterile autorităţilor locale.
Traseul prezentat în continuare este, după părerea noastră, cel mai frumos traseu care se poate aborda direct din staţiune, fiind totodată şi cel mai greu, în principal datorită potecii neîntreţinute, marcajului vechi şi inconsecvent, porţiunilor expuse şi instabile, dificultăţilor de orientare. El se adresează în primul rând turiştilor cu experienţă, putând fi parcurs, cu oarecare atenţie şi de turişti cu experienţă medie. Nu recomandăm acest traseu pe zăpadă, vreme rea, sau ceaţă, un GPS fiind indicat în aceste situaţii. Turiştii care pierd poteca se vor întoarce fără regrete pe acelaşi drum, forţarea treseului în absenţa potecii fiind extrem de periculoasă, abrupturi impresionante alternând cu grohotişuri instabile şi desişuri impenetrabile. Pentru a evita lăsarea nopţii, vom porni devreme, în nici un caz nu vom merge noaptea în jumătatea superioară a traseului: în caz de necesitate ne vom adăposti pe durata întunericului şi vom continua mersul în zori. De asemenea vom avea grijă să avem suficientă apă, izvoarele lipsind cu desăvârşire. Lungimea totală a traseului dus-întors este de aproape 11,5 kilometri, iar diferenţa cumulată de nivel este +/- 850 m. Timpul total de parcurs este de 5-6 ore, dar o rezervă de 1-2 ore pentru orientare este necesară. Ultimele noastre sfaturi sunt: să aveţi încălţăminte rezistentă; pantalonii scurţi sunt excelenţi pe munte, dar ne vor expune la agresiunea încâlcişurilor de plante de pe unele sectoare de potecă.
Începutul traseului este exact la extremitatea din amonte (N) a localităţii Băile Herculane. Un pod traversează DN67D peste Cerna. În extremitatea lui estică (dreapta, privind spre amonte), un drum de beton urcă uşor printre ultimele case şi poposeşte în curtea uzinei electrice. Continuăm pe direcţie, după ultima casă de pe dreapta, intrăm jumătate la dreapta, în pădure. După ce trecem de câteva mormane de gunoaie – caracteristică pentru multe zone şi trasee turistice din zonă – drumul de căruţă vechi şi lat urcă moderat, lăsând jos, la stânga, apele gălăgioase ale Cernei, iar în dreapta câteva variante spre serpentinele greu de parcurs din poteca veche. După mai bine de 130 metri diferenţă de nivel, câştigată pe circa o jumătate de kilometru de mers, urcuşul se termină brusc, în dreptul unui postament de stâlp al fostului funicular (stânga). Mult din traseul care urmează fiind paralel cu linia funicularului, din care au rămas fundaţii de stâlpi, iar mai sus, cabluri foarte groase şi foarte ruginite de oţel. În acest punct cotim brusc la dreapta pe o potecuţă destul de vizibilă, care urmăreşte cu mici aproximaţii o creastă rotunjită, pe care se urcă susţinut circa 150 m diferenţă de nivel. Marcajul nu se află pe aici, este mult la dreapta, pe serpentine greu de străbătut, prin vegetaţie şi doborâturi de pădure, dar cineva a marcat din loc în loc cu semne de cruce încrustate în scoarţa copacilor. Semnăturile mult blamate ale trecătorilor pe copaci sunt un indiciu suplimentar că suntem pe drumul cel bun. O nouă fundaţie de stâlp de funicular se poate observa la dreapta, prin pădurea rară. Urcuşul abrupt se termină repede la o frumoasă bancă de popas cu bolovan. Din dreapta vin vechile serpentine, marcajul bandă galbenă amestecat cu bandă multicoloră. Urcuşul se domoleşte, serpentinele sunt mai accesibile, majoritatea trecătorilor preferând scurtăturile, care deteriorează şi mai mult poteca iniţială. Câştigăm altitudine, peisajul se deschide în spate spre grota cu Aburi şi traseul presărat cu chioşcuri pe care se urcă la culmea Cernei, sub Poiana cu Peri şi suntem împresuraţi de abruptul alb de calcar cu pini atârnaţi spectaculos în afară, imagini deosebit de frumoase, caracteristice acestor munţi. Urcăm în serpentine scurte şi bine croite.printre stânci imense şi ajungem la o bifurcaţie (570 m altitudine): la stânga traseul nostru, la dreapta o altă variantă, pe care o programăm pentru coborâre, marcată cu cruce galbenă. Până aici am cheltuit mai bine de o oră şi jumătate şi nu am avut dificultăţi deosebite. Deci urcăm spre stânga (E-NE), încadrându-ne în câteva minute pe o brână îngustă de sub abrupt, poteca este bunicică, doar vegetaţia este enervantă pe câteva mici porţiuni. Brâna se termină şi urcăm la dreapta pe lăngă stânci, urcuş mai dificil, o ruptură de potecă, amenajată mai demult cu un pod de trunchiuri, ne solcită maximum de atenţie, vechea amenajare fiind putrezită, iar zona destul de expusă. Continuăm urcuşul abrupt pe lângă stânci, trecem de o grotă care poate adăposti în caz de necesitate cel puţin 10 persoane şi ne oprim pentru un popas mai lung la sfârşitul urcuşului, la fundaţia unui stâlp de funicular. Deşi suntem la doar 640 m altitudine, priveliştea care se deschide de aici este măreaţă, printre stâncile cu pini pitoreşti, orizontul s-a retras foarte departe, pe culmile sudice ale munţilor bănăţeni. Continuăm apreoape orizontal pe lângă cabluri mai groase decât mâna, spre un fund de vale stâncos cu aspect de canion, aparent fără ieşire. Ieşirea există totuşi, spre stânga, în urcuş foarte greu, pe urme de potecă cu amenajările distruse şi invadată de vegetaţie. Este porţiunea cea mai grea a urcuşului, grohotişul mărunt fuge de sub noi, patru picioare sunt prea puţin pentru duritatea traseului. Din fericire, la 50 metri mai sus, poteca reintră în pădure în partea superioară a canionului şi redevine foarte bună, răcoroasă şi cu urcuş moderat, cale de încă 600 m. După depăşirea ramificaţiei la dreapta, marcată cu cruce galbenă, pe care vom încerca să coborâm, urcuşul se termină la cota 900, într-o porţiune aproape orizontală, invadată de vegetaţie mai înaltă decât omul şi care reprezintă partea cea mai neplăcută de pe întreg traseul. Tentativele de ocolire pe versanţi sunt o idee proastă, deci ne chinuim să înaintăm printre plante. Treptat plantele pierd din vigoare şi mergem aproape fără să urcăm pe un drum neted, circa 1,2 kilometri. Un nou val de vegetaţie se poate ocoli prin dreapta, pentru ca în final să intrăm în splendida poiană din Şaua Padina, cu un peisaj de basm, singurele semne ale existenţei omului fiind câteva pândare de vânătoare. Din partea de amonte a poienii, mai multe drumuri ies in drumul de culme, după mai bine de un kilometru de urcuş uşor şi o sută de metri diferenţă de nivel, drum de culme carosabil, pe care se poate urca de la păstrăvăria din Topleţ cu o maşină nepretenţioasă. Varianta din stânga face poiana accesibilă autovehiculelor care au reuşit să ajungă pănă în zonă – intrarea din drumul de creastă este marcată de o barieră descuiată, de la care pleacă în coborâre un drum înierbat. Dacă traversăm culmea, în mai puţin de două ore putem coborî la Podeni. Atenţie însă: marcajul bandă galbenă este de negăsit pe ultimul kilometru şi de aici mai departe. Ne hotărâm cu greu să părăsim această oază de linişte şi frumuseţe, neatinsă de timp şi de tarele civilizaţiei, dar traseul înapoi este la fel de lung şi de greu. Ne întoarcem pe drumul străbătut anterior, depăşim marea de vegetaţie şi reintrăm în pădure. Nu este nici o tragedie dacă ne întoarcem pe unde am urcat. Este mai sigur, estimăm mai exact efortul necesar şi timpul de parcurs, iar peisajul este schimbat, având perspectiva spre aval şi unghiuri de iluminare diferite. Dacă avem timp şi energie, după intrarea în pădure, la câteva minute de coborâş, se desprinde spre dreapta, în urcuş uşor, varianta marcată cu cruce galbenă, la 870 m altitudine. Destul de dificilă, dar de un pitoresc aparte, merită efortul, mai ales că nici varianta directă nu este tocmai uşoară Urcăm puţin, apoi înaintăm de-a coasta. Poteca alternează porţiuni foarte clare şi bune, cu zone invadate de vegetaţie şi copaci răsturnaţi. În aceste zone vom căuta poteca cu răbdare, marcajul este rar şi degradat, dar există. Ca regulă generală, când poteca dispare, o căutăm după zona neclară în continuarea direcţiei de mers, care este aproape tot timpul spre vest. Ca repere suplimentare, poteca ţinteşte o stâncă înaltă şi abruptă de calcar, în dreapta căreia iese într-o şa îngustă. Dacă nu găsim poteca, cel mai bine este să ne întoarcem la traseul cunoscut. În partea dreaptă a şeii, poteca traversează culmea, şi se angajează în coborâre susţinută şi serpentine mărunte. Ultima serpentină se prelungeşte până la marginea abruptului stâncos, aici vom găsi cu greu continuarea potecii prin vegetaţie. Păstrăm direcţia de mers spre stâncă şi căutăm cu răbdare continuarea. Scurtături duc de multe ori aiurea şi se termină în grohotiş mixt, foarte periculos şi instabil. Ajungem la baza stâncii, unde ne asteaptă un scurt coborâş extrem de greu, aproape vertical şi relativ instabil până la baza abruptului. Am coborât 120 metri diferenţă de nivel pe o lungime de 330 metri. De aici poteca prinde vigoare, merge puţin pe culme, apoi coboară mai vârtos spre dreapta, pentru a se uni cu traseul pe care am urcat câteva ore mai devreme, la 585 metri altitudine. De aici coborârea pe acelaşi drum nu mai prezintă probleme
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu