Cursul inferior al văii Pecinişca este, după părerea noastră, cel mai accesibil traseu cu caracter alpin din munţii Mehedinţi. Deşi are un debit relativ modest mai tot timpul anului, pârâul Pecinişca este un afluent important al Cernei din jumătatea sudică a munţilor Mehedinţi, colectând apele de pe aproape 6 kilometri pătraţi de versanţi împăduriţi. În treimea inferioară, mai multe pârâiaşe temporare cu versanţi puternic înclinaţi şi albie îngustă îşi strâng apele pentru a forma Pecinişca – o vale puţin mai largă, care taie mai la început un mic pinten calcaros, apoi se domoleşte spre intrarea în chei, într-o frumoasă poiană cu sălaş. Pe parcursul cheilor, pârâul străbate un interesant traseu subteran, greu de vizitat, se pierde în grohotiş, spre a ieşi dincolo de chei sub forma unei frumoase salbe de izbucuri. De aici relieful se cuminţeşte, lăsând loc de drum şi de case pe lângă albia adâncă, loc din ce în ce mai generos, pe măsură ce ne apropiem de confluenţa cu Cerna, în centrul vechi al satului Pecinişca. Satul Pecinişca se află pe Valea Cernei, în aval de staţiunea turistică Băile Herculane. Pentru a ajunge aici, de la intersecţia E70 cu DN67D Herculane – Baia de Aramă (imediat la sud de intrarea în Băile Herculane), parcurgem DN67D puţin peste un kilometru, până la podul peste Pecinişca, loc unde putem parca maşina lângă marginea apei.
Traseul prezentat aici are o lungime totală de 4,9 kilometri, dintre care 2,6 pe drum de ţară (se poate parcurge şi cu maşina, dar nu are rost), iar restul are un caracter alpin uşor, fără dificultăţi deosebite, atât ca efort, cât şi ca orientare. Este accesibil tot timpul anului, mai puţin rarele perioade cu zăpadă multă. Pe umezeală sau alunecuş, fără o încălţăminte adecvată ne putem uşor accidenta. Deşi suntem mai tot timpul pe marginea apei, recomandăm să avem un recipient cu apă de băut. Deşi în amonte de chei nu sunt aşezări umane, parcursul pârâului este lung şi poate fi poluat de animale. Durata traseului pe vreme bună este sub două ore, plus timpii de popas şi fotografiere. Marcajul este vechi, inconsistent şi haotic, dar nu este necesar: nu avem cum şi unde să ne rătăcim. Ne va ajuta totuşi de câteva ori în chei, pentru a găsi drumul cel mai sigur printre stânci. Începutul traseului se află la altitudinea de 180m şi vom urca aproape 200 m diferenţă de nivel, dintre care 120 pe drum.
Începem să urcăm pe strada Pecinişca, fără prea mult efort, printre casele din ce în ce mai rare, remarcând relativa izolare în care trăiesc localnicii, la nici doi kilometri de drumul european şi de gară. Ultima gospodărie din dreapta ne atrage atenţia prin numărul mare de animale, printre care şi o colecţie de câini părăsiţi, care şi-au găsit aici adăpost şi hrană, graţie hărniciei şi bunătaţii proprietarilor. Mai un pic şi ajungem la chei, nu foarte înalte, dar spectaculoase prin sălbăticia lor. Spre stânga se desface un drum foarte frumos, care urcă din greu la cruce şi la sălaşele din Ferigari, pentru ca apoi sa iasă în creasta principală: drum lung şi nu foarte uşor, pe care îl vom parcurge vara, când este ziua mai lungă. În faţa noastră, sus, se ghiceşte intrarea unui tunel, acum inaccesibil turiştilor, despre care putem afla amănunte de la localnici. Noi urcăm cărarea pe pragul bolovănos până la nivelul cheilor. În faţa noastră se dezlănţuie imediat haosul de stânci pe care poteca le traversează cu înţelepciune. Peisajul este măreţ, dar puţine locuri se lasă fotografiate, poziţia, lumina, contrastul, totul ne dezavantajează. Ca idee generală, poteca trece prin locuri foarte strâmte, pendulând între versanţi: o vom căuta cu atenţie, pentru a evita capcana grohotişului greu de străbătut. În partea superioară, un pic de urcuş mai susţinut ajută poteca să ţină pasul cu cascadele subterane ale pârâului. Dacă nu este alunecuş şi avem îndemânare la picioare, ne putem apropia sau chiar coborî la parcursul subteran al Pecinişcăi. Merită. Un ultim hop şi suntem sus, în poiană. Poteca nu este prea circulată şi lăstărişul este deranjant pe următorii metri. Traversăm apa şi intrăm în poiana largă cu sălaş. Pe versantul opus se ghicesc vechi poteci, acum necălcate şi invadate pe alocuri de vegetaţie, poteci deosebit de frumoase care ne poartă sus, la drumul spre Ferigari. Tot înainte pe firul apei, câteva poteci rar circulate dar încă bune, ne poartă pe cele trei pârâiaşe din care se formează Pecinişca, precum şi pe crestele dintre ele, la drumul principal de creastă. Din păcate în partea superioară potecile se pierd, dar se poate urca pe oriunde, pădurea fiind în general rară şi solul curat. Noi nu mergem mai departe în amonte, ci ne orientăm spre dreapta, pe poteca largă ca o alee prin pădure, care urcă uşor, de mai sus de sălaş spre N-NE, aproape în direcţia din care am venit. Peste câteva minute ajungem la cota maximă a traseului. Aici turiştii fără rău de înâlţime pot merge spre dreapta, la un punct de belvedere deasupra cheilor. Continuăm în coborâş vârtos pe oricare din variantele din faţa noastră, care se vor întâlni mai jos. Dacă nu este alunecuş, poteca din dreapta oferă cele mai frumoase perspective asupra cheilor. Ajungem deasupra zonei cele mai spectaculoease din chei, jos se strecoară printre stânci poteca parcusă de noi acum o jumătate de oră. De aici înainte părăsim abrupturile stâncoase şi coborâm spre stânga într-un vâlcel, care ne scoate în câteva minute de coborâş la capătul drumului de ţară pe care am urcat. Cel mult într-un sfert de oră vom poposi relaxaţi în punctul de plecare, la capătul unei excursii frumoase, în care raportul efort / satisfacţie a fost evident în favoarea noastră.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu