-4-
Munţii noştri nu au energia necesară devoltării unor cascade care bat recorduri de înălţime sau debit, însă, în compensaţie, mai toate masivele muntoase sunt presărate cu caderi de apă, mai mari, sau mai mici, fiecare având personalitate şi farmec specific. Cascada Cociu, situată în partea centrală a munţilor Mehedinţi, este unul dintre superlativele acestui masiv. Atuurile sale sunt dezvoltarea importantă pe verticală (noi am măsurat o cădere de peste 130 m, de la aproximativ 790m altitudine până sub 660 m altitudine), apropierea de staţiunea Băile Herculane şi de DN 67D, precum şi sălbăticia puţin obişnuită a împrejurimilor, începând cu abruptul calcaros impresionant care se lasă din Cociu şi terminând cu haosul de bolovani şi doborâturi din jurul albiei pârâului – de altfel principala dificultate a traseului nostru.
De la ieşirea din Băile Herculane spre Baia de Aramă, trecem de 7 Izvoare calde, şi ajungem imediat la poiana lui Roşeţ, în dreptul căreia şoseaua virează scurt la stânga peste pod, lăsând spre Cerna un spaţiu generos de parcare. Înainte, sus, abruptul impresionant al Cociului, peste poiana lui Roşeţ, bine ferecată în garduri, ca nu care cumva vreun turist să calce pe varianta de potecă ce trece prin mijlocul poienii. Mentalitatea aceasta o întâlnim mai la tot pasul în zonă, localnicii avănd un păgubos simţ al proprietăţii care îi împiedică să creeze un minim de condiţii turistului, de pe urma căruia ar putea câştiga prin vânzarea avantajoasă a unor produse proprii, curate şi foarte proaspete, ca să nu vorbim de posibilitatea de amenajare a unui teren de campare cu un minim de dotări. La marginea poienii începe şi traseul nostru, însoţit de un marcaj vechi punct roşu, bunicel, dar pe alocuri deteriorat şi greu de urmărit mai ales în sezonul rece şi în partea superioară a traseului, acolo unde ar fi mai necesar, prin labirintul de bolovani şi doborâturi, care fac traseul mai dificil decât ar fi normal. Pârâul Ogaşul lui Roşeţ curge prin capătul din aval al poienii şi poate fi sec în perioadele cu precipitaţii slabe. Nu vom dispera însă, deoarece Ogaşul lui Roşeţ are izvoare permanente mai sus de cascadă, cursul lui fiind de multe ori subteran pe majoritatea albiei. Bineînţeles că prezenţa apei la şosea este un semn că spectacolul căderii de apă va fi mai darnic în intensitate cu turistul care se hotărăşte să urce până sus la cascadă, la limita superioară a pădurii din faţa noastră.
Traseul este deosebit de scurt, dar nu chiar uşor, mai ales pe umezeală sau zăpadă. Pe o distanţă de mai puţin de 2 kilometri, diferenţa de nivel pe care trebuie să o urcăm şi apoi să o coborâm este de peste 400m. În partea superioară haosul format de bolovani, trunchiuri căzute, rupturi de pantă, precum şi rampa din ce în ce mai pronunţată ne pune la încercare abilităţile fizice şi chiar de căţărare. Simplă este doar orientarea – se urmează îndeaproape albia pârâului până la cascadă – marcajele suficiente în prima jumătate şi rare în cea de-a doua, mai ajută şi ele puţin. Traseul dus-întors se parcurge în cel mult două ore vara, timpul fiind până la dublu iarna, în funcţie de starea zăpezii. În perioade umede sau de iarnă, bocancii de calitate sunt cea mai bună alternativă. Nu vom consuma vara apă din pârâu sau de la cascadă, deoarece acesta parcurge în amonte o zonă de exploatare forestieră.
Pornim din DN 67D spre dreapta (E) însoţiţi de marcaj, în urcuş uşor pe latura din stânga a poienii lui Roşeţ. În amonte de poiană lăsăm la dreapta cărarea care urcă vârtos spre Balta Cerbului şi ne apropiem de pârâu prin pădurea frumoasă. Mici izvoare din stânga ne potolesc la nevoie setea. O săritoare blochează drumul, poteca traversează Ogaşul lui Roşeţ peste bolovani şi o evită prin dreapta. De aici înainte nu mai este la fel de clar pe unde să o apucăm… Escaladăm trunchiuri şi bolovani. În perioadele umede, pe îngheţ, pe zăpadă, parcursul este de-a dreptul periculos, atât la urcuş, cât mai ales la coborâş, astfel încât vom prefera să urmărim un hăţaş prin pădurea din dreapta. Indiferent de drumul ales, ultima parte a urcuşului ne solicită intens. Vom folosi popasurile pentru a admira spre vale creasta împădurită a munţilor Cernei, punctată de abrupturi calcaroase, preambul al marilor frământări de relief din amonte. Spre cascadă, care începe să se facă auzită, suntem fascinaţi de abruptul de calcar alb care o împresoară. Mai un pic, un ultim efort, peste bolovani, sau printre doborâturi şi suntem sus, într-o zonă şi mai sălbatică, la gura cascadei. Din cer, se aruncâ peste stânci, în mai multe praguri, şuvoiul suierător al Ogaşului lui Roşeţ. Partea superioară este parţial ascunsă de conformaţia reliefului, un binoclu sau un teleobiectiv ajută. Peisajul ne taie respiraţia: departe în sus, în jurul pădurii, verticala de calcar alb este mărginită cu pini negri. În a doua parte a zilei lumina pune în valoare contrastul deosebit de frumos dintre culorile dominante: alb, verde şi albastru, toate intense şi greu de fotografiat. Turiştii experimentaţi nu se opresc aici, ci încearcâ escaladarea primului prag, atât vara cât şi iarna, pe gheaţă şi cu echipament special. Noi vom rămâne pe săturate în zona cascadei, după care ne vom întoarce cu atenţie pe acelaşi traseu.
Încheiem această scurtă prezentare cu câteva observaţii:
- în perioade cu îngheţ, în timpul sau după ploi abundente sau diferenţe importante de temperatură, în zona abruptului cad pietre de diferite dimensiuni, de la înălţime considerabilă; spectacolul este de neuitat datorită tunetelor amplificate de amfiteatrul de stâncă, dar cu condiţia să nu fim prea aproape de abrupt sau de baza cascadei;
- pe timp de iarnă în partea superioară a cascadei se formează gheţuri de dimensiune mare, care se pot desprinde, fărâmiţa şi cădea de la mare înălţime, provocând cel puţin răniri grave, deci încă o dată îndemnul de a nu sta mai mult decât este necesar la baza cascadei.
- se poate ajunge la partea superioară a cascadei de pe drumul forestier Topleţ (păstrăvărie) – Balta Cerbului: la mai mult de 4 kilometri distanţă de Balta Cerbului, o ramificaţie foarte circulată coboară la obârşia Ogaşului lui Roşeţ, pe care se poate înainta pe drum şi apoi cu multă atenţie pe o potecuţă până la abrupt (numai pe vreme bună).
(va urma)
Munţii noştri nu au energia necesară devoltării unor cascade care bat recorduri de înălţime sau debit, însă, în compensaţie, mai toate masivele muntoase sunt presărate cu caderi de apă, mai mari, sau mai mici, fiecare având personalitate şi farmec specific. Cascada Cociu, situată în partea centrală a munţilor Mehedinţi, este unul dintre superlativele acestui masiv. Atuurile sale sunt dezvoltarea importantă pe verticală (noi am măsurat o cădere de peste 130 m, de la aproximativ 790m altitudine până sub 660 m altitudine), apropierea de staţiunea Băile Herculane şi de DN 67D, precum şi sălbăticia puţin obişnuită a împrejurimilor, începând cu abruptul calcaros impresionant care se lasă din Cociu şi terminând cu haosul de bolovani şi doborâturi din jurul albiei pârâului – de altfel principala dificultate a traseului nostru.
De la ieşirea din Băile Herculane spre Baia de Aramă, trecem de 7 Izvoare calde, şi ajungem imediat la poiana lui Roşeţ, în dreptul căreia şoseaua virează scurt la stânga peste pod, lăsând spre Cerna un spaţiu generos de parcare. Înainte, sus, abruptul impresionant al Cociului, peste poiana lui Roşeţ, bine ferecată în garduri, ca nu care cumva vreun turist să calce pe varianta de potecă ce trece prin mijlocul poienii. Mentalitatea aceasta o întâlnim mai la tot pasul în zonă, localnicii avănd un păgubos simţ al proprietăţii care îi împiedică să creeze un minim de condiţii turistului, de pe urma căruia ar putea câştiga prin vânzarea avantajoasă a unor produse proprii, curate şi foarte proaspete, ca să nu vorbim de posibilitatea de amenajare a unui teren de campare cu un minim de dotări. La marginea poienii începe şi traseul nostru, însoţit de un marcaj vechi punct roşu, bunicel, dar pe alocuri deteriorat şi greu de urmărit mai ales în sezonul rece şi în partea superioară a traseului, acolo unde ar fi mai necesar, prin labirintul de bolovani şi doborâturi, care fac traseul mai dificil decât ar fi normal. Pârâul Ogaşul lui Roşeţ curge prin capătul din aval al poienii şi poate fi sec în perioadele cu precipitaţii slabe. Nu vom dispera însă, deoarece Ogaşul lui Roşeţ are izvoare permanente mai sus de cascadă, cursul lui fiind de multe ori subteran pe majoritatea albiei. Bineînţeles că prezenţa apei la şosea este un semn că spectacolul căderii de apă va fi mai darnic în intensitate cu turistul care se hotărăşte să urce până sus la cascadă, la limita superioară a pădurii din faţa noastră.
Traseul este deosebit de scurt, dar nu chiar uşor, mai ales pe umezeală sau zăpadă. Pe o distanţă de mai puţin de 2 kilometri, diferenţa de nivel pe care trebuie să o urcăm şi apoi să o coborâm este de peste 400m. În partea superioară haosul format de bolovani, trunchiuri căzute, rupturi de pantă, precum şi rampa din ce în ce mai pronunţată ne pune la încercare abilităţile fizice şi chiar de căţărare. Simplă este doar orientarea – se urmează îndeaproape albia pârâului până la cascadă – marcajele suficiente în prima jumătate şi rare în cea de-a doua, mai ajută şi ele puţin. Traseul dus-întors se parcurge în cel mult două ore vara, timpul fiind până la dublu iarna, în funcţie de starea zăpezii. În perioade umede sau de iarnă, bocancii de calitate sunt cea mai bună alternativă. Nu vom consuma vara apă din pârâu sau de la cascadă, deoarece acesta parcurge în amonte o zonă de exploatare forestieră.
Pornim din DN 67D spre dreapta (E) însoţiţi de marcaj, în urcuş uşor pe latura din stânga a poienii lui Roşeţ. În amonte de poiană lăsăm la dreapta cărarea care urcă vârtos spre Balta Cerbului şi ne apropiem de pârâu prin pădurea frumoasă. Mici izvoare din stânga ne potolesc la nevoie setea. O săritoare blochează drumul, poteca traversează Ogaşul lui Roşeţ peste bolovani şi o evită prin dreapta. De aici înainte nu mai este la fel de clar pe unde să o apucăm… Escaladăm trunchiuri şi bolovani. În perioadele umede, pe îngheţ, pe zăpadă, parcursul este de-a dreptul periculos, atât la urcuş, cât mai ales la coborâş, astfel încât vom prefera să urmărim un hăţaş prin pădurea din dreapta. Indiferent de drumul ales, ultima parte a urcuşului ne solicită intens. Vom folosi popasurile pentru a admira spre vale creasta împădurită a munţilor Cernei, punctată de abrupturi calcaroase, preambul al marilor frământări de relief din amonte. Spre cascadă, care începe să se facă auzită, suntem fascinaţi de abruptul de calcar alb care o împresoară. Mai un pic, un ultim efort, peste bolovani, sau printre doborâturi şi suntem sus, într-o zonă şi mai sălbatică, la gura cascadei. Din cer, se aruncâ peste stânci, în mai multe praguri, şuvoiul suierător al Ogaşului lui Roşeţ. Partea superioară este parţial ascunsă de conformaţia reliefului, un binoclu sau un teleobiectiv ajută. Peisajul ne taie respiraţia: departe în sus, în jurul pădurii, verticala de calcar alb este mărginită cu pini negri. În a doua parte a zilei lumina pune în valoare contrastul deosebit de frumos dintre culorile dominante: alb, verde şi albastru, toate intense şi greu de fotografiat. Turiştii experimentaţi nu se opresc aici, ci încearcâ escaladarea primului prag, atât vara cât şi iarna, pe gheaţă şi cu echipament special. Noi vom rămâne pe săturate în zona cascadei, după care ne vom întoarce cu atenţie pe acelaşi traseu.
Încheiem această scurtă prezentare cu câteva observaţii:
- în perioade cu îngheţ, în timpul sau după ploi abundente sau diferenţe importante de temperatură, în zona abruptului cad pietre de diferite dimensiuni, de la înălţime considerabilă; spectacolul este de neuitat datorită tunetelor amplificate de amfiteatrul de stâncă, dar cu condiţia să nu fim prea aproape de abrupt sau de baza cascadei;
- pe timp de iarnă în partea superioară a cascadei se formează gheţuri de dimensiune mare, care se pot desprinde, fărâmiţa şi cădea de la mare înălţime, provocând cel puţin răniri grave, deci încă o dată îndemnul de a nu sta mai mult decât este necesar la baza cascadei.
- se poate ajunge la partea superioară a cascadei de pe drumul forestier Topleţ (păstrăvărie) – Balta Cerbului: la mai mult de 4 kilometri distanţă de Balta Cerbului, o ramificaţie foarte circulată coboară la obârşia Ogaşului lui Roşeţ, pe care se poate înainta pe drum şi apoi cu multă atenţie pe o potecuţă până la abrupt (numai pe vreme bună).
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu