Ghe NICA-Blog: Salâh Ad-Dîn Al-Ayyûbî-Saladin (1138

miercuri, 10 august 2011

Salâh Ad-Dîn Al-Ayyûbî-Saladin (1138 – 1193) Ep 11

Salâh Ad-Dîn a fost un om drept, care si-a fixat doua zile pe saptamana, luni si joi, pentru a primi si asculta plangerile supusilor sai. La aceste sedinte asistau si judecatorii si savantii sai in cursul carora sultanul acorda intaietate persoanelor lezate. Iar oamenii veneau la el de pretutindeni: mari si mici, bogati si saraci, barbati si femei. Oricine suportase o nedreptate stia ca dreptul sau va fi restituit de Saladin (care se arata suparat daca afla ca o persoana din anturajul sau incalcase drepturile cuiva, sau din familie ori dintre prietenii sai). Pentru el, dreptul era sacru. In plus, nu devenea furios daca era contrazis. Ierta si-i scuza pe cei care aveau curajul de a se pune cu el. Se stapanea intotdeauna.

El avea un curaj exemplar si nu se temea de moarte. In cursul uneia dintre expeditiile sale maritime, secretarul sau Al-Imâd Al-Asfahânî, cuprins de panica in timpul unei furtuni, i-a spus sultanului sau: „Mi-e teama. Cum de nu ti-e teama?” El l-a intrebat: „Care este cea mai frumoasa dintre morti?” Secretarul i-a raspuns: „Cea mai frumoasa dintre morti este moartea pe calea Domnului.” Saladin a declarat: „Acesta este obiectivul meu. Obiectivul meu este de a muri de cea mai frumoasa dintre morti. Nu vreau sa mor pe patul meu. Vreau sa mor de cea mai frumoasa dintre morti: moartea pe calea Domnului. Nu vreau sa mor lent de o sabie sau atins de o sulita sau atins de o sageata. Vreau sa fiu ucis pe calea Domnului.”

In timpul negocierilor tratatului de la Ramalah intre musulmani si cruciati, sultanul Salâh Ad-Dîn a cazut grav bolnav si a trebuit sa ramana la pat. El a murit la 4 martie 1193, fara mari averi. Este proba ascetismului sau si a puritatii sale.

-SFARSIT-

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

CODURI HTML

“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si cele duhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.

;